DECIZIE Nr.
296 din 23 martie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 300 din Codul de procedura penala,
art. 215 alin. 5 raportat la art. 146 din Codul penal, art. 13 alin. (1 2) din
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala
Anticoruptie, precum si a dispozitiilor art. 80-88 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciara
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 295 din 6 mai 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader
-judecător
Augustin Zegrean -judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300 din Codul de
procedură penală, art. 215 alin. 5 raportat la art. 146 din Codul
penal, art. 13 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 80-88 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de
Maria I. Schutz, Corneliu C. Popa, Mihai I. Ciobanu şi Ion M. Dascălu
în Dosarul nr. 5.813/111/2007 al Tribunalului Bihor - Secţia penală.
La apelul nominal lipsesc părţile,
faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
La dosar, autorul excepţiei Maria Schutz, prin
apărător, a transmis concluzii scrise.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate ca nefondată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 9 aprilie 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 5.813/111/2007, Tribunalul Bihor -
Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 300 din Codul
de procedură penală, art. 215 alin. 5 raportat la art. 146 din Codul
penal, art. 13 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 80-88 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de
Maria I. Schutz, Corneliu C. Popa, Mihai I. Ciobanu şi Ion M. Dascălu
în dosarul de mai sus.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorii acesteia
susţin că prevederile art. 215 alin. 5 raportate la art. 146 din
Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21
alin. (3), art. 23 alin. (11) şi (12), art. 73 alin. (3) lit. h) şi
art. 11 şi art. 20 raportate la art. 6 şi art. 7 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
deoarece condiţionarea incriminării de cuantumul unui prejudiciu
eventual pune în mare pericol însuşi dreptul la un proces echitabil, având
în vedere că atât existenţa prejudiciului, cât şi cuantumul
acestuia sunt chestiuni care nu pot fi stabilite decât printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, inculpatul aflându-se pe tot
parcursul procesului penal sub protecţia prezumţiei de
nevinovăţie.
Referitor la prevederile art. 13 alin. (12)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, precum
şi la cele ale art. 80-88 din Legea nr. 304/2004, autorii excepţiei
susţin că aduc atingere dispoziţiilor art. 16, art. 21, art. 124
alin. (2), art. 137 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie, precum
şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece
conferă Direcţiei Naţionale Anticorupţie o
competenţă derogatorie de la dreptul comun, prin aceea că
funcţionează paralel cu parchetele obişnuite şi nu sunt
organizate pe lângă instanţe judecătoreşti. O asemenea
divizare între organele de anchetă nu are cum să nu vizeze şi
drepturile fundamentale ale persoanei cercetate, pentru că orice
dispoziţie procesuală care conţine norme relative la
competenţa organelor de urmărire penală este o normă care
are ca obiectiv şi protejarea drepturilor fundamentale ale persoanei.
Astfel, în pofida faptului că Direcţia Naţională
Anticorupţie are o competenţă materială limitată,
procurorul, în absenţa unei cenzuri din partea instanţei de
judecată, poate să îşi aroge singur competenţa de a ancheta
o faptă, deoarece, în faza de urmărire penală, el este suveran
în estimarea valorii prejudiciului produs.
De asemenea, textul este neconstituţional întrucât
conduce la o situaţie de inegalitate în faţa legii din cauza faptului
că legiuitorul a stabilit limita competenţelor materiale ale
direcţiei prin raportare la euro, nu la moneda naţională. In
aceste condiţii, competenţa poate varia în funcţie de
fluctuaţiile cursului de schimb leu şi euro, iar anumite fapte
identice să intre sau nu în competenţa organului specializat. In
acest fel se instituie o diferenţă de tratament, fără nicio
bază raţională, fapt care este contrar şi
dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Constituţie.
Cât priveşte dispoziţiile art. 300 din Codul
de procedură penală, se susţine că acestea contravin
prevederilor constituţionale ale art. 21, art. 24 şi art. 20 raportat
la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, deoarece nu permite instanţei de
judecată, învestită cu plenitudine de jurisdicţie, să
corecteze ulterior neregulile strecurate în prima fază a procesului. Prin
urmare, prevederile art. 300 din Codul de procedură penală sunt
constituţionale doar în măsura în care sunt interpretate astfel încât
să permită judecătorului să cenzureze nu doar regularitatea
actului de sesizare, ci şi regularitatea urmăririi penale în
ansamblul său.
Tribunalul Bihor - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate
este nefondată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 300 din Codul de procedură
penală cu denumirea marginală Verificarea sesizării
instanţei, art. 215 alin. 5 cu denumirea marginală Inşelăciunea
raportat la art. 146 cu denumirea marginală Consecinţe
deosebit de grave din Codul penal, art. 13 alin. (12) cu
denumirea marginală Competenţa Direcţiei Naţionale
Anticorupţie din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum
şi a dispoziţiilor art. 80-88 referitoare la Direcţia
Naţională Anticorupţie din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, care au următorul conţinut:
- Art. 300 din Codul de procedură penală: „Instanţa
este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare,
regularitatea actului de sesizare. In cazul când se constată că sesizarea
nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi
înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în
acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare,
în vederea refacerii acestuia.";
-Art. 215 alin. 5 din Codul penal: „Inşelăciunea
care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.";
- Art. 146 din Codul penal: „Prin consecinţe
deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de
200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii,
cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre
unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice
sau fizice.";
- Art. 13 alin. (12) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Direcţia
Naţională Anticorupţie este competentă să efectueze
urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială
mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul
infracţiunilor prevăzute la art. 215 alin. 1, 2, 3, şi 5, art.
246, 247, 248 şi 2481 din Codul penal, al infracţiunilor
prevăzute la art. 175, 177 şi 178-181 din Legea nr. 141/1997 privind
Codul vamal al României, cu modificările şi completările
ulterioare, şi în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale."
Art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 reglementează cu
privire la Direcţia Naţională Anticorupţie ca organ
specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că prin Decizia nr. 1.128 din 10 septembrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 9
octombrie 2009, a respins ca nefondată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 5 şi art.
146 din Codul penal, statuând că art. 146 din Codul penal cuprinde o
normă cu caracter explicativ prin care se lămureşte
înţelesul expresiei „consecinţe deosebit de grave". Această
reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a
prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial
în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni.
Totodată, Curtea a constatat că este
neîntemeiată şi critica referitoare la încălcarea
dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea
cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu
procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce
priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în
materia dreptului substanţial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din
Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
sau aljurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate
desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar
trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor
procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate
referitoare la încălcarea prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din
Constituţie, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată,
deoarece infracţiunea de înşelăciune este reglementată în
Codul penal, lege organică în deplină concordanţă cu
prevederile constituţionale invocate.
Referitor la critica de neconstituţionalitate
privind previzibilitatea şi accesibilitatea normei penale şi la
încălcarea principiului legalităţii incriminării, Curtea a
reţinut că dispoziţiile de lege criticate nu contravin normelor
constituţionale şi nici celor ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci,
dimpotrivă, prin explicarea conţinutului noţiunii
„consecinţe deosebit de grave" în art. 146 din Codul penal se
asigură caracterul de previzibilitate şi accesibilitate al normei
juridice penale.
De asemenea, prin Decizia nr. 647 din 28 iunie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 20
august 2007, Curtea Constituţională a respins ca nefondată
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin.
(12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
43/2002, reţinând că instituirea valorii pagubei cauzate prin
infracţiunea săvârşită ca drept criteriu pentru stabilirea
competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a efectua
urmărirea penală dă expresie cerinţei restrângerii
competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la
cazurile de mare corupţie, definite prin calitatea făptuitorului
şi prin valoarea prejudiciilor. Necesitatea realizării acestei
cerinţe este de altfel subliniată chiar în cuprinsul Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, care a introdus
textul de lege criticat în prezenta cauză. Contrar susţinerilor
autorului excepţiei, reglementarea unui astfel de criteriu nu are drept
consecinţă stabilirea aleatorie sau subiectivă a
competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci,
dimpotrivă, crearea posibilităţii ca această
competenţă să poată fi riguros determinată. Aşa
fiind, textul de lege criticat nu aduce nicio atingere principiului
unicităţii, imparţialităţii şi
egalităţii justiţiei.
Faptul că în reglementarea criteriului valorii
materiale a pagubei cauzate se face trimitere la moneda euro vizează
acelaşi obiectiv, respectiv asigurarea rigurozităţii şi a
continuităţii în soluţionarea cauzelor penale, având în vedere
fluctuaţiile monedei naţionale, şi nu încalcă prevederile
constituţionale potrivit cărora moneda naţională a României
este leul. De altfel, textul de lege criticat foloseşte sintagma
„echivalentul în lei a 1.000.000 euro" în deplină
concordanţă cu prevederile art. 137 alin. (2) din Legea
fundamentală.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente
noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe,
considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează
valabilitatea şi în cauza de faţă, inclusiv pentru excepţia
ce vizează dispoziţiile art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară.
Cât priveşte critica art. 300 din Codul de
procedură penală, Curtea constată că aceasta s-a
fundamentat pe aspecte ce izvorăsc din modul de interpretare şi de
aplicare a legii. Or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea
completa prevederile supuse controlului în sensul unei interpretări
subiective, singulare şi aprioric enunţate. De altfel, potrivit art.
126 alin. (3) din Constituţie, competenţa de a asigura interpretarea
şi aplicarea unitară a legi revine Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Dincolo de aceste argumente, Curtea mai constată
că susţinerile autorului sunt nefondate, deoarece, dimpotrivă,
judecătorul, în calitate de suveran al fazei de judecată, poate
să corecteze nereguli procedurale ale primei fazei a procesului penal.
Astfel, faza de urmărire penală şi faza de judecată sunt
etape procesuale distinct guvernate de reguli procedurale specifice care se circumscriu
scopului fiecăreia. Dacă urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa unei
infracţiuni, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora în vederea fundamentării
necesităţii trimiterii/netrimiterii în judecată, faza de
cercetare judecătorească, după cum sugerează şi
denumirea, are drept scop fundamentarea condamnării/achitării, anticipată
de administrarea probelor necesare rezolvării cauzei penale (prin
readministrarea probelor din prima fază şi administrarea altora noi).
Or, momentul procesual al verificării actului de sesizare reprezintă
doar o parte din evantaiul celorlalte aspecte ce vor fi supuse cenzurii
judecătorului, în aşa fel încât, aşa cum susţine autorul,
la finalul anchetei judecătoreşti să fie înlăturate orice
neregularităţi strecurate în faza de urmărire penală. Prin
urmare, cu prilejul verificării sesizării instanţei,
judecătorul cenzurează regularitatea actului de sesizare (a
rechizitoriului), veghind ca acesta să îndeplinească condiţiile
impuse de art. 263 şi art. 264 din Codul de procedură penală,
celelalte aspecte ce ţin de fondul cauzei putând fi cenzurate pe parcursul
cercetării judecătoreşti. Prin urmare, nu poate fi primită
critica potrivit căreia dispoziţiile art. 300 din Codul de
procedură penală contravin dreptului la apărare şi la un
proces echitabil.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit.A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 300 din Codul de procedură penală, art. 215
alin. 5 raportat la art. 146 din Codul penal, art. 13 alin. (12) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind
Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a
dispoziţiilor art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, excepţie ridicată de Măria I. Schutz, Corneliu
C. Popa, Mihai I. Ciobanu şi Ion M. Dascălu în Dosarul nr. 5.813/111/2007
al Tribunalului Bihor - Secţia penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 23 martie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru