Decizia Nr.254 din 04.06.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 416 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Romtool HM - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 80.298/301/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.637D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat prin numeroase decizii conformitatea prevederilor de lege criticate cu dispoziţiile din Legea fundamentală invocate şi în cauza de faţă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Decizia civilă nr. 994A din 21 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 80.298/301/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 416 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Romtool HM - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel care a fost respins ca perimat.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanţă, chiar dacă nu a fost adus la cunoştinţa părţii, astfel încât aceasta să realizeze toate consecinţele ce decurg din îndeplinirea sa.6. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă apreciază că textul de lege criticat este constituţional, arătând că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, în sensul de act prin care s-a urmărit soluţionarea cauzei. Nu este necesar ca măsura să fie comunicată părţilor, întrucât acestora le revine obligaţia de a urmări soluţionarea cauzei şi de a se interesa de starea dosarului. Dacă acestea nu şi-au respectat obligaţia menţionată un timp îndelungat - 6 luni - este firesc să intervină perimarea cauzei.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcând referire în acest sens la cele reţinute în literatura juridică şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la instituţia perimării. Astfel, precizează că termenul de perimare are ca moment de început data la care s-a dispus suspendarea judecăţii potrivit art. 411, art. 221 alin. (2) sau art. 242 din Codul de procedură civilă, după caz, şi că împrejurarea că încheierea de suspendare a judecăţii nu a fost comunicată părţii nu este de natură să justifice dezinteresul acesteia în continuarea judecăţii, comunicarea încheierii fiind necesară doar pentru motivarea recursului exercitat conform art. 414 din acelaşi cod, iar nu pentru a marca începerea cursului perimării.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 416 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următoarea redactare: „(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă."12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) din Constituţie, care consacră dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că perimarea reprezintă o cauză de stingere a procesului aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, care intervine în situaţia în care este lăsat în nelucrare un interval de timp apreciat de legiuitor ca semnificativ pentru a releva lipsa de interes în continuarea acestuia de către părţile implicate. În lipsa efectuării vreunui act de procedură util soluţionării cauzei, din motive imputabile părţii care, în mod raţional, ar trebui să fie interesată în finalizarea procesului, menţinerea litigiului pe rolul instanţei apare ca nejustificată. Perimarea este, din această perspectivă, o sancţiune procedurală aplicabilă părţii care a neglijat obligaţiile procesuale impuse de legiuitor pentru desfăşurarea unui proces, stabilite prin reguli edictate în scopul instituirii unei succesiuni de acte procesuale care să asigure, pe de o parte, soluţionarea într-un termen rezonabil a procesului şi, pe de altă parte, buna administrare a justiţiei (Decizia nr. 644 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, paragraful 14).14. În cauza de faţă, Curtea observă că perimarea s-a pronunţat întrucât pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, după ce fusese suspendată în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă. Textul de lege menţionat reglementează suspendarea voluntară a cauzei, care intervine atunci când niciuna dintre părţi, deşi legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei şi, totodată, niciuna dintre acestea nu solicită în scris judecarea în lipsă. Într-o asemenea situaţie, perimarea este justificată de inactivitatea părţilor, reflectată în neprezentarea în urma citării legale şi ignorarea posibilităţii de a menţine pricina în stare de judecată prin formularea unei cereri de judecare în lipsă. Raţionamentul este cu atât mai pertinent în cazul reclamantului, care, după ce a iniţiat acţiunea judiciară, prin atitudinea procesuală ulterioară denotă lipsă de interes faţă de continuarea demersului judiciar. În considerarea comportamentului procesual al părţilor, de natură să demonstreze indiferenţa acestora faţă de continuarea judecăţii, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de desistare, necesară pentru buna administrare a actului jurisdicţional.15. Curtea apreciază că nu poate reţine critica potrivit căreia prevederile art. 416 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale pe motiv că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanţă, chiar şi atunci când nu a fost adus la cunoştinţa părţii, pentru ca aceasta să fie conştientă de toate consecinţele ce decurg din îndeplinirea sa. În acest sens, Curtea subliniază că procesul civil este guvernat de principiul publicităţii, părţile având posibilitatea de a lua cunoştinţă fără niciun fel de restricţii de întregul parcurs procesual. Ca atare, cu o minimă diligenţă, pot afla în timp util despre efectuarea oricărui act procedural. În ceea ce priveşte importanţa în ansamblul procesului a diverselor acte, fiecare dintre părţi o va aprecia în mod subiectiv, în funcţie de propriile interese procesuale. Textul de lege criticat este însă suficient de clar încât să semnaleze părţilor că lăsarea în nelucrare a unei pricini timp de 6 luni conduce la perimarea acesteia.16. Partea nu poate să se prevaleze de faptul că nu i-a fost comunicată îndeplinirea unui anumit act procedural de la care începe să curgă acest termen. O asemenea susţinere nu ar putea fi argumentată logic, întrucât întotdeauna va exista un act procedural de care partea va avea cunoştinţă şi de la care, teoretic, va începe să curgă termenul de perimare. În condiţiile citării legale, se prezumă că partea cunoaşte toate actele îndeplinite, indiferent că se comunică sau nu ori dacă au fost efectuate de părţi ori de instanţă. Mai mult, ţinând cont de obligaţia exercitării cu bună-credinţă a drepturilor, inclusiv a celor procesuale, chiar dacă în cauză a fost îndeplinit un anumit act pe care, potrivit legii, instanţa nu avea obligaţia să îl comunice şi de care partea nu ia cunoştinţă, aceasta va trebui să aibă în vedere calculul termenului de perimare de la ultimul act procedural despre a cărui efectuare ştia deja. Partea nu poate invoca, în apărarea sa, faptul că actul nu i-a fost comunicat, de vreme ce comportamentul său pentru evitarea perimării cauzei ar fi trebuit să fie raportat la actul a cărui existenţă o cunoştea şi care este anterior celui de a cărei necomunicare se prevalează. Într-o asemenea ipoteză devine incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans, care lipseşte de pertinenţă criticile de neconstituţionalitate formulate prin prisma unui astfel de argument, în condiţiile în care persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenţei legale, invocând, de fapt, propria sa culpă.17. Împrejurarea că autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate susţine că, în cauză, nu a primit citaţia pentru termenul la care instanţa a suspendat judecata ca urmare a neprezentării părţilor, deşi în dovada de înştiinţare aflată la dosar se menţionează contrariul, reprezintă un element de fapt, care excedează controlului de constituţionalitate. De altfel, potrivit art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, asupra suspendării judecării procesului instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară.18. În concluzie, Curtea reţine că textul de lege care instituie termenul de perimare obligă practic părţile să acţioneze în cadrul procesului cu o frecvenţă minimă de 6 luni, riscând altminteri să intervină perimarea. Faţă de cele mai sus arătate, Curtea constată că nu este nesocotit dreptul la un proces echitabil, de vreme ce înseşi părţile nu au respectat regulile care le permiteau să îşi apere sau, după caz, să îşi demonstreze drepturile şi interesele puse în discuţie în cauză, utilizând în mod eficient mecanismele procedurale instituite prin lege, oferite acestora în vederea valorificării tuturor mijloacelor de apărare pe care acestea le consideră necesare în cadrul procesului.19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Romtool HM - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 80.298/301/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 416 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2020.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Valentina Bărbăţeanu