DECIZIE Nr. 23
din 12 decembrie 2005
pentru a examina recursul Iîn
interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa
Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la aplicabilitatea
dispozitiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanta
Guvernului nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de
odihna.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 233 din 15 martie 2006
Dosar nr. 31/2005
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
aplicabilitatea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanţa Guvernului
nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
cerinţelor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 108 judecători în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 nu au
fost aplicabile în nici o perioadă, astfel că
magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate nu li se poate acorda
prima de concediu reglementată prin aceste dispoziţii.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
In aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996
privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii
judecătoreşti, introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, instanţele
judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit.
Astfel, unele instanţe au respins cererile privind
plata primelor de concediu, considerând că, deşi prin art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996,
astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 83/2000, s-a stabilit că magistraţii şi celelalte categorii de personal
salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă,
pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau,
după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, acest
drept a fost suspendat, succesiv, mai întâi prin art. 3 alin. 2 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi apoi prin art. 12 alin. (4) din Legea
nr. 743/2001, pentru ca prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002
privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, intrată în vigoare la
data de 1 ianuarie 2003, să nu se mai prevadă dreptul la prima de concediu.
In motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că, din moment ce dreptul la prima de concediu a fost
suspendat prin acte normative succesive, iar prin dispoziţiile ce au
reglementat ulterior salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor,
personalului de specialitate juridică asimilat şi ale personalului auxiliar nu
s-a mai prevăzut dreptul la prima de concediu, instanţele judecătoreşti nu erau
îndreptăţite să acorde dreptul respectiv prin hotărârile pe care le-au
pronunţat.
S-a subliniat că, în lipsa unei prevederi legale care
să fi fost aplicabilă magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate de
la instanţele judecătoreşti şi parchete, acestora nu li se pot acorda sume de
bani cu titlu de primă de concediu decât cu nesocotirea voinţei legiuitorului,
ceea ce constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat
instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile, dispunând
să fie plătite magistraţilor reclamanţi sumele de bani reprezentând
contravaloarea primelor de concediu pentru anii
2001-2004.
S-a motivat că, deşi exerciţiul dreptului de a încasa
prima de concediu, prevăzută în art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, a fost suspendat pe perioada
2001-2004 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi legile
succesive privind bugetul de stat, această suspendare nu echivalează cu
stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia
în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
S-a mai învederat că, din moment ce dispoziţiile legale
prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu, având caracter temporar,
nu mai erau în vigoare la data soluţionării cererilor, astfel că nu puteau să
mai formeze obiectul controlului de neconstituţionalitate, cu toate că aveau
conţinut contrar prevederilor art. 41 şi 53 din Constituţie, iar în aplicarea
principiului instituit prin art.
3 din Codul civil judecătorii au posibilitatea să extindă interpretarea legii
şi la situaţii pe care aceasta nu le mai reglementează, se impune să se
considere că suspendarea dreptului la prima de concediu nu se poate transforma
într-o măsură cu caracter permanent, pentru că aceasta ar însemna însăşi
înlăturarea acestui drept.
In fine, alte instanţe au admis cererile în sensul
obligării Ministerului Justiţiei şi, respectiv, Ministerului Public la plata
primei de concediu numai pentru anii 2001-2002, cu motivarea că actul normativ
cu putere de lege nu poate produce efecte decât pentru perioada în care este în
vigoare.
Or, prin considerentele hotărârilor pronunţate de
aceste instanţe s-a relevat că art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi
ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, în care era
reglementată prima de concediu, a fost abrogat prin art. 50 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, care a intrat în vigoare la data de 1
ianuarie 2003, încât dreptul respectiv, existând numai până la această dată,
nu poate fi pretins şi pentru perioada ulterioară.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat
corect dispoziţiile legii.
Intr-adevăr, în art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi
ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin art. I
pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, s-a prevăzut că „magistraţii şi
celelalte categorii de personal salarizate pe baza prezentei legi au dreptul pe
perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă
egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna
anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, prin art. III alin. 2 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 s-a prevăzut că „se suspendă până la data de
31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 care cuprind dispoziţii
referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă", iar prin
Legea nr. 386/2001 s-a dat un nou cuprins numai alin. 3 al art. III din această
ordonanţă, prevăzându-se că „pe perioada suspendării aplicării prevederilor
legale menţionate la alin. 1 şi 2 redevin aplicabile dispoziţiile legale în
materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a
Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum si a Ordonanţei de urgentă a
Guvernului nr. 237/2000".
In conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, termenele
prevăzute în art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 au fost
prelungite până la 31 decembrie 2002, iar prin art. 10 alin. (3) din Legea
bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a dispus prelungirea aceloraşi
termene până la data de 31 decembrie 2003.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002,
intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin.
2, că „pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă
art. 11 şi
celelalte dispoziţii referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale
magistraţilor şi personalului de specialitate juridica asimilat, potrivit
legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele
autorităţii judecătoreşti [...], cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi orice alte dispoziţii contrare".
Rezultă deci că la data de 1 ianuarie 2003, când a
intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă menţionată, erau abrogate implicit si
dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul
magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate, in baza
acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
In raport cu această situaţie,
dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza
Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu
începere de la data de 1 ianuarie 2003.
Dar pentru perioada anterioară, chiar dacă s-a dispus,
prin art. III alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001,
suspendarea aplicării prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la acordarea primei
pentru concediul de odihnă, până la data de 31 decembrie 2003, iar prin Legea
bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001 şi prin Legea bugetului de stat pe anul
2003 nr. 631/2002 s-a prelungit, succesiv, aplicarea prevederilor care se
referă la prima pentru concediul de odihnă, nu se poate considera totuşi că
acel drept nu ar fi existat, cât timp abrogarea textului de lege care îl
prevedea a intervenit abia la 1 ianuarie 2003, când a
intrat in vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 177/2002.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a
făcut referire impune deci să se reţină că dreptul la primă pentru concediul de
odihnă al magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin art. 411 alin. 1, a fost introdus în aceasta lege prin art. I pct. 38 din
Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 şi şi-a produs efectele începând de la 1
ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 411 alin. 1 prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, acel
drept a încetat să mai existe.
Aşa fiind şi cum, în raport cu principiul
neretroactivităţii legii civile, înscris în art. 15 din Constituţie şi în art.
1 din Codul civil, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002
nu au putere retroactivă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de
odihnă acordat magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate prin art.
491 alin. 1 din
Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată şi
completată prin art. I pct. 38
din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, a existat în perioada anilor 2001 -2002.
Or, dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în
discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi, fiind conforme
cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia anterioară [art.
41 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. III alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la
data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, ca
şi cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr.
743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele
prevăzute la art. III din ordonanţa menţionată, neconţinând vreo referire la
eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia ori la
prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că
ar înlătura însăşi existenţa lui.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu
echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală
nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut
şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar
contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (art. 49 din Constituţia
anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât
şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Din moment ce printr-o lege
anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta
a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat
aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada
respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează
realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină
doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum
jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a
exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în
perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu
înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui
existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină
lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul
de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi
litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor
situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să
nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în
care au fost prevăzute de lege.
In atare situaţie, în mod corect au procedat instanţele
care au considerat că dreptul la acţiune pentru calculul şi plata primei de
concediu s-a născut la data de 1 ianuarie 2003, când a încetat orice cauză de
suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.
Reiese deci că se impune a se considera că dispoziţiile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, astfel cum a fost aprobată prin
Legea nr. 386/2001, precum şi cele ale Legii nr. 743/2001 au întrerupt cursul
prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii prevederii legale
sus-menţionate, a cărei punere în aplicare a fost suspendată sau amânată prin
acte normative temporare, emise datorită unor condiţii financiare deosebite.
Dar efectele produse de aceste
acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a
dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la
perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul
respectiv.
A considera altfel ar însemna
să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui
text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
De aceea, nu este posibil să se aplice în prezent nici
dispoziţiile de prelungire succesivă a termenelor de punere în aplicare a art.
411 alin. 1 din
Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistraţi
şi personalul auxiliar, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat
pe anii 2003, 2004 şi 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9
alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004],
pentru că s-ar contraveni principiului neretroactivităţii legii civile,
prevăzut în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi
reglementat prin art. 1 din Codul civil.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite şi, după
caz, ordonatorilor de credite de rang inferior le revine obligaţia să plătească
magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, pentru anii 2001 şi
2002, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art.
411 alin. 1 din
Legea nr. 50/1996, care a fost în vigoare în cei 2 ani şi a produs efecte până
la data de 1 ianuarie 2003.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art.
329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în
interesul legii si a se stabili că prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de
concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul
brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul
auxiliar de specialitate, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum
a fost reglementată prin art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind
salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii
judecătoreşti, introdus în această lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul
legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
In aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996
privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii
judecătoreşti, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, stabilesc:
Prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu,
respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din
luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar,
se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin
dispoziţia legală menţionată.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.
PREŞEDINTELE INALTEI CURŢI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei