Decizia Nr.187 din 29.03.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) şi art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Anghel Laurenţiu Dumitru în Dosarul nr. 16.216/236/2016 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 371D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 372D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (17) şi art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 16.916/236/2016 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală.4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.6. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.7. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 372D/2017 la Dosarul nr. 371D/2017, care a fost primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013, deoarece nu a fost motivată, şi, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) din aceeaşi lege, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:9. Prin încheierile din 13 decembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 16.216/236/2016 şi nr. 16.916/236/2016, Judecătoria Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) şi art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. 10. Excepţia a fost ridicată de Anghel Laurenţiu Dumitru în dosarele de mai sus, având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva hotărârilor judecătorului de supraveghere a privării de libertate.11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că este nemulţumit de nerespectarea drepturilor sale de către administraţia penitenciarului, susţinând că toaleta este amplasată la 1 metru de pernă, nu există apă pentru igienă, sunt insecte, nu are un spaţiu pentru depozitat haine şi nici mobilier pe care să mănânce. Totodată, solicită reevaluarea normei de hrană şi verificarea cantităţii de fier, vitamine, calciu, magneziu necesare pentru o persoană adultă. 12. În notele scrise formulate autorul excepţiei contestă că nu este constituţional ca prezenţa şi apărarea la judecarea contestaţiei să nu fie obligatorii, în condiţiile în care penitenciarele sunt pline de deţinuţi fără ştiinţă de carte ale căror şanse la apărare sunt nule. 13. Judecătoria Giurgiu - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face trimitere la Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014 şi Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, prin care Curtea Constituţională a statuat că persoana condamnată şi administraţia penitenciarelor beneficiază de aceleaşi drepturi procesuale. Totodată, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, iar stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa. De asemenea, persoana condamnată nu este împiedicată să îşi angajeze un avocat pentru aspectele care ţin de faza executării pedepsei, beneficiind astfel de dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie. S-a mai arătat că persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată, după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul delegat, putând depune memorii şi concluzii scrise, astfel încât, în aceste condiţii, nu poate fi reţinută pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie.14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.15. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 este neîntemeiată. În acest sens face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 513 din 7 iulie 2015, Decizia nr. 368 din 14 mai 2015 şi Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014. 16. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 vizează faza executării pedepsei, care este cea de-a treia fază a procesului penal, reglementând cu privire la asistenţa juridică în procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Aşa fiind, aspectul criticat de autorul excepţiei, respectiv lipsa asistenţei juridice obligatorii pe parcursul procedurii anterior arătate, excedează procedurii penale speciale, ce reglementează numai faza urmăririi penale şi a judecăţii, situaţia juridică a condamnatului nefiind identică cu cea a suspectului sau a inculpatului.17. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013, Avocatul Poporului arată că nu poate fi reţinută, întrucât înţelesul acestora este clar, interzicând persoanelor condamnate în penitenciar introducerea, producerea, deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice, substanţe toxice sau medicamente. Prin urmare, persoanele condamnate pot să prevadă într-o măsură rezonabilă consecinţele care ar putea rezulta din săvârşirea faptei.18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (17) şi art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conţinut: – Art. 39 alin. (17): „Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii.";

– Art. 82 lit. d): „Persoanelor condamnate le sunt interzise: [...]d)introducerea în penitenciar, producerea, deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea de medicamente fără prescripţie medicală, de natură să creeze tulburări de comportament". 21. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 - Dreptul la apărare. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, paragraful 18, Curtea a statuat că prevederile art. 39 şi cele ale art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare. Art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea. 23. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea a reţinut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, şi prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014. 24. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. 25. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Hotărârea din 7 mai 1990, pronunţată în Decizia din 7 mai 1990 - Aldrian împotriva Austriei, Cererea nr. 16.236/90, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcornet de Caumont împotriva Franţei, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33. 26. Totodată, Curtea a mai reţinut că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. 27. De asemenea, prin Decizia nr. 326 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 august 2017, paragraful 19, Curtea Constituţională, în ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora asistenţa juridică nu este obligatorie în procedura de soluţionare a contestaţiei, a făcut trimitere la Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, şi Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, şi a reamintit cele statuate în jurisprudenţa sa anterioară, respectiv faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. Curtea a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa (în acest sens sunt Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, şi Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat, totodată, că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014). 28. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 29. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013, Curtea constată că aceasta, în dezacord cu exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, nu a fost motivată. Aşa fiind, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 1.603 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 26 ianuarie 2011). În consecinţă, Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Anghel Laurenţiu Dumitru în dosarele nr. 16.216/236/2016 şi nr. 16.916/236/2016 ale Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru