DECIZIE Nr.
173 din 2 martie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91 1, art. 91 2 alin. 2 si art. 91 5
din Codul de procedura penala, a dispozitiilor art. 10 alin. (4) teza a doua
din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala
Anticoruptie, precum si a dispozitiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 167 din 16 martie 2010
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Marinela Mincă - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912
alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală, a
dispoziţiilor art. 10 alin. (4) teza a doua din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art.
7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Stanică
Dediu în Dosarul nr. 2.910/83/2006 al Curţii de Apel Oradea - Secţia
penală şi pentru cauze cu minori.
La apelul nominal lipsesc părţile,
faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere a excepţiei ca nefondată, sens în
care face trimitere la jurisprudenţa în materie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 28 aprilie 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 2.910/83/2006, Curtea de Apel Oradea -
Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915
din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 10 alin. (4)
teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a
dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie
ridicată de Stanică Dediu în dosarul de mai sus.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorul acesteia
susţine că prevederile art. 911, art. 912 alin.
2 şi art. 915 din Codul de procedură penală
afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 28, raportat la
art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 53 şi art. 21
alin. (3), coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie, deoarece
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală poate dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea
urmăririi penale, respectiv înainte de declanşarea procesului penal
sau înainte de săvârşirea unei infracţiuni.
De asemenea, prevederile art. 10 alin. (4) teza a doua
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin.
(3), art. 124 alin. (1) şi (2) şi ale art. 131 alin. (2), deoarece se
atribuie organelor de poliţie judiciară competenţa de a efectua
acte de urmărire penală „în numele procurorului", fără
o limitare a categoriei actelor procedurale ce ar putea fi întocmite în acest
mod. Se permite astfel eludarea normelor procedurale privitoare la
competenţa materială funcţională, de cele mai multe ori aproape
toate actele procedurale fiind întocmite de ofiţeri de poliţie
judiciară, procurorul mărginindu-se doar la a audia inculpaţi
şi a le prezenta materialul de urmărire penală.
Cât priveşte prevederile art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000, autorul susţine că încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 23 alin. (12), art. 11, art. 73 alin. (3), art.
21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală şi ale
art. 20, raportat la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, deşi legea
specială pare să reglementeze o formă distinctă de luare de
mită ca infracţiune de corupţie, diferită de cea
prevăzută în Codul penal, căreia îi conferă un regim de
sancţionare agravat în raport cu dreptul comun şi o procedură
specială de urmărire şi judecată, fără să
definească conţinutul şi domeniul sancţionator, se
limitează să facă trimitere la art. 254 alin. 2 din Codul penal,
adică la reglementarea comună, autorizând aplicarea prin analogie a
pedepsei prevăzute de acelaşi cod.
Curtea de Apel Oradea - Secţia penală
şi pentru cauze cu minori opinează
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 911 cu denumirea marginală
Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a
convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice
mijloc electronic de comunicare, art. 912 alin. 2 cu denumirea
marginală Organele care efectuează interceptarea şi
înregistrarea şi ale art. 915 cu denumirea marginală Inregistrările
de imagini, toate din Codul de procedură penală.
De asemenea, obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 10
alin. (4) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
43/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din
11 aprilie 2002, şi cele ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai
2000, având următorul cuprins:
- Art. 10 alin. (4) teza a doua din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Dispoziţiile procurorilor din
Direcţia Naţională Anticorupţie sunt obligatorii pentru
ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). Actele
întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară din dispoziţia
scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.";
- Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000: „Fapta de
luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă
a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are
atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori
de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. 2 din
Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un
funcţionar cu atribuţii de control."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că dispoziţiile din Codul de procedură
penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor
sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic
de comunicare au mai fost supuse controlului său, prin raportare la
critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18
decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca nefondată
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911,
art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de
procedură penală. Cu acel prilej a statuat că
interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd
suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării
emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a
modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor
limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi
certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a
redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse
interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu
constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea
ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale,
întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea
Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost
sesizată [...]".
De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi
primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale
criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53,
deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei
astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept
absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de
necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice
sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex,
motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod
eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele
subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea
dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică,
în vederea asigurării securităţii naţionale,
apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de
infracţiuni".
Totodată, Curtea a arătat că anumite
aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a
dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de
constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate
admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate
ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu
legea ori cu principiile fundamentale".
In plus, însăşi instanţa europeană
a validat prevederile legale contestate prin Cauza Dumitru Popescu împotriva
României din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut
existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în
materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin
modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea
Codului de procedură penală şi a unor legi speciale şi
Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi)
există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de
transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de
distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale
criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în
exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea
folosind termeni cu un înţeles univoc.
Cât priveşte excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (4) teza a doua
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, Curtea
constată că prin Decizia nr. 968 din 30 octombrie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 12
decembrie 2007, a reţinut în esenţă că ofiţerii de
poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea sub
directa conducere, supraveghere şi control al procurorului, ceea ce
dă expresie prevederilor art. 131 alin. (3) din Constituţie, potrivit
cărora parchetele conduc şi supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. De
asemenea, „susţinerile autorilor excepţiei, în sensul că aceste
dispoziţii ar crea discriminări între inculpaţii din cauzele
instrumentate de Direcţia Naţională Anticoruptie şi cei din
alte cauze, în care urmărirea penală este efectuată în mod
obligatoriu de către procuror, sunt neîntemeiate, deoarece, potrivit art.
13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi
Codului de procedură penală, cu ale căror dispoziţii se
completează această ordonanţă, urmărirea penală
se efectuează de către procuror, nefiind deci în prezenţa unei
încălcări a principiului egalităţii în faţa legii,
consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Faptul că, în anumite cazuri, ofiţerii de
poliţie judiciară ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie
efectuează acte de cercetare penală nu echivalează cu o
încălcare a garanţiilor dreptului la un proces echitabil,
prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală,
întrucât, pe de-o parte, această poliţie judiciară a fost
creată în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a
activităţilor de descoperire şi de urmărire a
infracţiunilor de corupţie, iar, pe de altă parte, actele de
cercetare ale acestor ofiţeri se efectuează în numele procurorului
şi numai după dispoziţia scrisă a acestuia."
In sfârşit, Curtea mai constată că
şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7
alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este nefondată, întrucât, prin Decizia nr.
673 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 559 din 24 iulie 2008, a statuat că prevederile legale criticate se
constituie într-o normă de trimitere uzitată de tehnica
legislativă, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile
constituţionale. Art. 7 din Legea nr. 78/2000 este un act de legiferare a
răspunderii penale printr-o normă care, contrar susţinerilor
invocate, explică şi plasează univoc în sistemul
infracţional fapta de luare de mită săvârşită de un
subiect activ circumstanţiat.
De altfel, reglementarea legală contestată
satisface pe deplin exigenţele Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care,
prin jurisprudenţa sa (Hotărârea C.R. împotriva Marii Britanii din
22 noiembrie 1995), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit
că art. 7 din Convenţie consacră principiul
legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla
poena sine lege), iar aceasta impune ca legea penală să nu se
aplice de o manieră extensivă în dezavantajul acuzatului, în special
prin analogie (situaţie care nu se regăseşte în
dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000). Rezultă de aici că o
infracţiune trebuie să fie clar definită de lege. O astfel de
condiţie este îndeplinită în momentul în care justiţiabilul
poate să ştie, plecând de la formularea dispoziţiilor pertinente
şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării date de tribunale, ce acte
sau omisiuni angajează răspunderea sa penală.
Pentru aceleaşi argumente, Curtea a reţinut
că nu sunt afectate nici prevederile art. 124 alin. (2) din
Constituţie, potrivit cărora justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente
noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe,
considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează
valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146
lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al
art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit.A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 911, art. 912 alin. 2 şi
art. 915 din Codul de procedură penală, a
dispoziţiilor art. 10 alin. (4) teza a doua din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art.
7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Stanică Dediu în
Dosarul nr. 2.910/83/2006 al Curţii de Apel Oradea - Secţia
penală şi pentru cauze cu minori.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 2 martie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru