DECIZIE Nr.
1556 din 17 noiembrie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91 1, art. 91 2 alin. 2 si art. 91 5
din Codul de procedura penala, precum si a dispozitiilor art. 10 alin. (4) teza
a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia
Nationala Anticoruptie
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 887 din 18 decembrie 2009
Acsinte Gaspar -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Marinela Mincă -
procuror
Afrodita Laura Tutunaru -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911,art. 912
alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală, precum şi a
dispoziţiilor art. 10 alin. (4) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie
ridicată de Vasile Mic şi Traian Gavrila Ceuca în Dosarul nr. 965/83/2008 al
Tribunalului Suceava - Secţia penală şi de Horea Codrin Rebeleanu în Dosarul
nr. 298/112/2007 al Tribunalului Suceava - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în ziua de 10 noiembrie 2009,
fiind consemnate în încheierea de şedinţă întocmită la acea dată, când Curtea,
pentru o mai bună studiere a problemelor ce constituie obiectul excepţiei, a
amânat pronunţarea pentru data de 17 noiembrie 2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 25 martie 2009 şi 4 martie 2009,
pronunţate în dosarele nr. 965/83/2008 şi nr. 298/112/2007, Tribunalul
Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 911, art. 912
alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală, precum şi a
dispoziţiilor art. 10 alin. (4) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.
Excepţia a fost ridicată, în dosarele de mai sus, de
Vasile Mic, Traian Gavrila Ceuca şi Horea Codrin Rebeleanu.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. 911, art. 912
alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală afectează dispoziţiile
constituţionale ale art. 28 raportat la art. 8 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 53 şi art. 21 alin. (3)
din Legea fundamentală coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie, deoarece
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune
interceptarea audiovideo înainte de începerea urmăririi penale, respectiv
înainte de declanşarea procesului penal sau înainte de săvârşirea unei
infracţiuni.
De asemenea, prevederile art. 10 alin. (4) teza a doua
contravin dispoziţiilor constituţionale ale art.16 alin. (1), art. 21 alin.
(3), art. 124 alin. (1) şi (2) şi art. 131 alin. (2), deoarece se atribuie
organelor de poliţie judiciară competenţa de a efectua acte de urmărire penală
„în numele procurorului", fără o limitare a categoriei actelor procedurale
ce ar putea fi întocmite în acest mod. Se permite astfel eludarea normelor
procedurale privitoare la competenţa materială funcţională, de cele mai multe
ori aproape toate actele procedurale fiind întocmite de ofiţeri de poliţie
judiciară, procurorul mărginindu-se doar la a audia inculpaţii şi a le prezenta
materialul de urmărire penală.
Tribunalul Suceava - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere
ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor,
susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 911 cu denumirea marginală Condiţiile
şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor
efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, art.
912 alin. 2 cu denumirea marginală Organele care efectuează
interceptarea şi înregistrarea şi art. 915 cu denumirea
marginală Inregistrările de imagini, toate din Codul de procedură
penală.
De asemenea, obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 10 alin. (4) teza a
doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, având următorul
cuprins: „Dispoziţiile procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie sunt
obligatorii pentru ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). Actele
întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului
sunt efectuate în numele acestuia."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său
prin raportare la critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei
nr. 968 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 854 din 12 decembrie 2007, Curtea Constituţională a respins ca
neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin.
(4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, reţinând în esenţă că
ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere,
supraveghere şi control al procurorului, ceea ce dă expresie prevederilor art.
131 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora parchetele conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. De
asemenea, „susţinerile autorilor excepţiei, în sensul că aceste dispoziţii ar
crea discriminări între inculpaţii din cauzele instrumentate de Direcţia
Naţională Anticorupţie şi cei din alte cauze, în care urmărirea penală este
efectuată în mod obligatoriu de către procuror, sunt neîntemeiate, deoarece,
potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi Codului
de procedură penală, cu ale căror dispoziţii se completează această ordonanţă,
urmărirea penală se efectuează de către procuror, nefiind deci în prezenţa unei
încălcări a principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile
art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Faptul că, în anumite cazuri, ofiţerii de poliţie
judiciară ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează acte de cercetare
penală nu echivalează cu o încălcare a garanţiilor dreptului la un proces
echitabil, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală, întrucât,
pe de-o parte, această poliţie judiciară a fost creată în scopul efectuării cu
celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a
infracţiunilor de corupţie, iar, pe de altă parte, actele de cercetare ale
acestor ofiţeri se efectuează în numele procurorului şi numai după dispoziţia
scrisă a acestuia."
Pentru aceleaşi argumente Curtea a reţinut că nu sunt
afectate nici prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora
justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
In ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile
din Codul de procedură penală, Curtea constată că şi acestea au fost supuse
controlului său prin raportare la critici similare. Astfel cu prilejul
pronunţării Deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009, şi Deciziei nr. 410 din 10
aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din
1 mai 2008, au fost respinse ca nefondate excepţii similare, reţinându-se în
esenţă că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente
garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a
condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii
unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării
autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a
definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala
nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de
constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei
Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr.
47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [... ]".
De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi
primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin
prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele
invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul
corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri,
justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel,
societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce
mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în
mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce
acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin
necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii
naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de
infracţiuni".
Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte
invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor
legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în
care a reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de
constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie
cu legea ori cu principiile fundamentale". De asemenea, Curtea a statuat
că „actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau
subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca
scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire
penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea
urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor
impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că
în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori
administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale
începute". In acest sens, Curtea reţine că măsurile procesuale
reprezintă totalitatea mijloacelor de constrângere (măsuri de prevenţie, de
ocrotire şi siguranţă, asigurătorii, ce privesc restituirea lucrurilor ori
restabilirea situaţiei anterioare) prin care organul judiciar asigură
îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a
obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea
pagubei produse prin infracţiune.
„[...] De altfel, interceptarea şi înregistrarea
convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum se prevede în alin. 1 al art. 911
din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori
supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de
mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal,
urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 şi 228 din Codul de
procedură penală, atât in personam, cât şi in rem."
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele
deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Curtea mai constată că însăşi instanţa europeană a
validat prevederile legale contestate prin cauza Dumitru Popescu versus
România din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei
încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii
faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ
(prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există
numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a
comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor
nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile art. 911, art. 912
alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală oferă protecţie
împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al
persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi
al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin.
(1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915
din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (4) teza
a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticoruptie, excepţie ridicată de Vasile Mic şi Traian Gavrila Ceuca
în Dosarul nr. 965/83/2008 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi de Horea
Codrin Rebeleanu în Dosarul nr. 298/112/2007 al Tribunalului Suceava - Secţia
penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 noiembrie
2009.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru