Decizia Nr.1542 din 06.12.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială Par Rom - S.R.L. din Ploieşti în Dosarul nr. 673/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 10D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 30 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 673/42/2010, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială Par Rom - S.R.L. din Ploieşti.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată că dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal stabilesc o ingerinţă nejustificată şi inadmisibilă a statului în viaţa economică a persoanelor private, ceea ce contravine prevederilor art. 135 din Constituţie. Dispoziţiile criticate, prin faptul că impun drept criteriu de deductibilitate „necesitatea prestării în scopul activităţilor desfăşurate a serviciilor de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii“, dau naştere la arbitrariu şi discriminare. Astfel, sunt încălcate prevederile art. 56 din Legea fundamentală. În continuare, arată că se instituie un tratament inegal pentru comercianţii care cumpără „produse“ în exercitarea comerţului lor şi cei care cumpără „servicii“.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 119 din Codul de procedură fiscală, autoarea excepţiei arată că acestea contravin prevederilor art. 56 din Constituţie, deoarece nu se face nicio diferenţiere între persoanele care cu bună-ştiinţă au încercat fraudarea sistemului de impunere şi acele persoane care cu bună-credinţă au considerat deductibile anumite cheltuieli.Curtea de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului arată că dispoziţiile de lege criticate constituie reguli instituite de legiuitor pentru reglementarea condiţiilor în care pot fi deductibile sau nu cheltuielile contribuabililor şi plata dobânzilor pentru obligaţii fiscale restante. Or, în materie fiscală statul are deplină legitimitate constituţională, în temeiul art. 56 şi art. 139 din Constituţie, să stabilească impozite şi taxe. Totodată, în condiţiile economiei de piaţă, stabilirea de dobânzi în cazul neîndeplinirii la termenul scadent a obligaţiei de plată reprezintă o măsură justificată şi necesară pentru a preveni prejudicierea creditorului. De asemenea, impunerea de către stat a unui climat de disciplină economică, reflectat în stabilirea de către legiuitor a unor reguli privind deductibilităţile şi dobânzile aplicate contribuabililor, sunt în concordanţă cu prevederile art. 135 din Constituţie. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, se arată că acestea nu au incidenţă în cauză.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, şi art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007.Textele de lege criticate au următorul conţinut:– Art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...) m)cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte;“; – Art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a)operaţiuni taxabile;“; – Art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: „(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
(2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.(3) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală.(4) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 142 alin. (6).“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 56 referitor la contribuţii financiare şi ale art. 135 referitor la economia României. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevăd posibilitatea deductibilităţii cheltuielilor efectuate de către contribuabili cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, numai dacă au fost îndeplinite cumulativ anumite condiţii. Astfel, serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege, iar contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate. Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este supus, de asemenea, îndeplinirii anumitor condiţii prevăzute de lege, dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal dispunând că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile. Astfel, persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul să beneficieze de deducerea taxei aferente prestărilor de servicii (servicii care au fost prestate) dacă acestea sunt destinate în folosul operaţiunilor sale taxabile. Aşa fiind, Curtea reţine că cele două dispoziţii criticate dispun asupra condiţiilor care trebuie respectate de către contribuabili pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, condiţii a căror reglementare intră în competenţa legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili atât cuantumul impozitelor şi taxelor, cât şi eventualele scutiri sau deduceri de la plata acestor obligaţii. Condiţionarea dreptului de a beneficia de deducerea cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea unor condiţii legale nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 56 şi art. 135, o astfel de reglementare fiind necesară administrării eficiente a impozitelor şi taxelor datorate bugetului general consolidat şi reprezentând, totodată, o detaliere a drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raporturile juridice fiscale. Dacă s-ar reglementa posibilitatea de a beneficia de deducerea cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată fără a fi respectate anumite condiţii legale imperative, s-ar crea posibilitatea diminuării profitului impozabil al contribuabililor şi, implicit, o eludare a prevederilor legale fiscale şi a celor constituţionale care dispun asupra obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. Referitor la invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile criticate se aplică calculului profitului impozabil al tuturor contribuabililor, astfel cum aceştia sunt definiţi prin art. 13 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fără privilegii şi fără discriminări. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea constată că textul legal criticat reprezintă o măsură de politică fiscală pe care legiuitorul a instituit-o în vederea sancţionării conduitei culpabile pe care contribuabilii o au prin neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată (Decizia nr. 889 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010). Stabilirea printr-o dispoziţie legală expresă a unor sancţiuni cu caracter fiscal pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor bugetare se circumscrie sferei de aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 şi art. 139, care reprezintă regula generală în materia impozitelor şi taxelor, legiuitorul fiind îndreptăţit inclusiv la a adopta reglementări care să reprezinte un mijloc suplimentar care să asigure executarea obligaţiilor fiscale. Atât timp cât nivelul dobânzii calculate pentru fiecare zi de întârziere are o valoare stabilită într-un cuantum rezonabil, dar suficient de disuasiv pentru a nu îşi pierde raţiunea pentru care a fost instituită, nu poate fi reţinută nicio încălcare a prevederilor constituţionale invocate. În continuare, Curtea observă că, potrivit principiilor generale de conduită în administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat cuprinse în cap. II din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz, incumbându-i şi obligaţia să examineze în mod obiectiv starea de fapt a contribuabilului. Nemulţumit fiind de constatările organului fiscal concretizate într-un act administrativ fiscal, contribuabilul poate formula contestaţie potrivit legii, iar ulterior se poate adresa instanţei judecătoreşti de contencios administrativ competente, în condiţiile legii. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială Par Rom - S.R.L. din Ploieşti în Dosarul nr. 673/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 decembrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu