DECIZIE Nr. 14
din 5 februarie 2007
in legatura cu interpretarea
si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedura fiscala,
republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, referitor la competenta
materiala si teritoriala de solutionare a contestatiei la executarea silita si
a contestatiei impotriva unui titlu executoriu fiscal.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 733 din 30 octombrie 2007
Dosar nr. 45/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, in legatura cu interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169
alin. (4) din Codul de procedura fiscala, republicat, cu modificarile si
completarile ulterioare, referitor la competenta materiala si teritoriala de
solutionare a contestatiei la executarea silita si a contestatiei impotriva
unui titlu executoriu fiscal.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria în a cărei rază teritorială
se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva
executării silite înseşi sau a unor acte de executare, efectuate în baza unor
titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri
fiscale.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul
de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,
instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit referitor la competenţa
materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi
a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal.
Astfel, unele instanţe au considerat că soluţionarea
cererilor ce au ca obiect contestaţii formulate împotriva executării silite sau
actelor de executare efectuate în baza unor titluri executorii fiscale,
respectiv contestaţii împotriva unor titluri executorii fiscale, este de
competenţa tribunalului - secţia de contencios administrativ şi fiscal.
In motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că,
în raport cu prevederile art. 41 din Codul de procedură fiscală, actele
menţionate au caracter administrativ fiscal, cât timp sunt emise de un organ
fiscal competent, acestea încadrându-se în conţinutul noţiunii de „act administrativ"
definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004.
Alte instanţe fie au respins
contestaţiile formulate împotriva titlurilor executorii fiscale, ca
inadmisibile, fie au declinat competenţa de soluţionare în favoarea organelor
prevăzute de art. 179 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură fiscală,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
In fine, alte instanţe au considerat că judecătoria în
circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece
contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de
executare efectuate în baza titlurilor executorii fiscale, precum şi
contestaţiile împotriva unor titluri executorii fiscale.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 169 alin. (1) din Codul de procedură
fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană
interesată poate face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat,
cu încălcarea prevederilor legale, de către organele de executare fiscale,
precum şi împotriva refuzului acestora de a îndeplini un act de executare în
condiţiile legii.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) al
aceluiaşi articol, „Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului
executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta
nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ
jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură
prevăzută de lege".
In reglementarea competenţei şi a modului de
soluţionare, în cuprinsul alin. (4) al aceluiaşi articol 169 din Codul de
procedură fiscală se mai prevede: „Contestaţia se introduce la instanţa
judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă."
In lipsa unor proceduri exprese referitoare la instanţa
judecătorească competentă, devin aplicabile, în acesta privinţă, dispoziţiile
art. 2 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, în care se precizează că: „Unde
prezentul cod nu dispune se aplică dispoziţiile Codului de procedură
civilă."
Or, potrivit art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, „Contestaţia privind lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a
pronunţat hotărârea ce se execută", iar „Dacă o asemenea contestaţie
vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie,
competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare".
Din coroborarea acestor dispoziţii cu prevederea de la
art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că „Instanţa de executare este
judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor
în care legea dispune astfel", reiese că este competentă să judece, atât
contestaţia la executarea propriu-zisă, cât şi contestaţia la titlu, judecătoria
în circumscripţia căreia se face executarea.
Ca urmare, judecătoriei în circumscripţia căreia se
face executarea îi revine competenţa să judece în cazul contestaţiei împotriva
executării propriu-zise sau al contestaţiei la titlu, atunci când o astfel de
contestaţie vizează un titlu executoriu fiscal ce nu emană de la un organ de
jurisdicţie, evident, în cazul în care legea nu prevede o altă cale de atac
împotriva acestuia.
O atare soluţie se impune deoarece, în cazul
contestării executării silite ce se realizează de către organele
administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este
reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de
normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ şi,
respectiv, în titlul IX din
Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluţionarea acţiunii
în anularea sau modificarea obligaţiei fiscale, ce constituie titlu de creanţă
fiscală.
Această interpretare este conformă şi prevederilor art.
169 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prin care se precizează că, în
cazul contestaţiei menţionate, „Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a
executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4
din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile".
De aceea, nu se poate considera
că, în cazul contestaţiei la executarea silită a creanţelor fiscale,
legiuitorul ar fi reglementat exercitarea şi soluţionarea ei în alte condiţii
decât cele specifice dreptului comun, referitoare la contestaţia la executare
în materie civilă, pentru că ori de câte ori a urmărit să excludă aplicarea
anumitor dispoziţii ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut aceasta
în mod expres.
Ca urmare, adoptarea punctului de vedere potrivit
căruia competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare îndreptată
împotriva titlului executoriu fiscal ar aparţine organelor cu atribuţii
administrativ-jurisdicţionale din Ministerul Finanţelor Publice sau instanţelor
de contencios administrativ este determinată de insuficienta distincţie dintre
„titlu executoriu fiscal", „titlu de creanţă fiscală" şi „act
administrativ fiscal".
Or, în această privinţă, trebuie avut în vedere că din
coroborarea dispoziţiilor art. 21 cu cele ale art. 168 alin. (3) din Codul de
procedură fiscală rezultă că titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabilesc
drepturile patrimoniale ale statului şi obligaţiile de plată corelative ale
contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit
de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.
In acest sens, în dispoziţiile cu caracter explicativ
cuprinse în pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor
Codului de procedură fiscală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
1.050/2004, sunt enumerate următoarele titluri de creanţă fiscală:
,,a) decizia de impunere emisă de organele competente,
potrivit legii;
b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau
documentul întocmit de plătitor prin care acesta declară obligaţiile fiscale,
în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii;
c) decizia prin care se stabileşte şi se
individualizează suma de plată, pentru creanţele fiscale accesorii,
reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, stabilite de organele
competente;
d) declaraţia vamală, pentru obligaţiile de plată în
vamă;
e) documentul prin care se stabileşte şi se
individualizează datoria vamală, inclusiv accesorii, potrivit legii;
f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind
plata amenzilor contravenţionale;
g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul
hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza
acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe
fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească."
Pe de altă parte, prin art. 41 din Codul de procedură
fiscală, actul administrativ fiscal este definit ca fiind „actul emis de organul fiscal competent în
aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor
şi obligaţiilor fiscale".
In ceea ce priveşte titlul
executoriu fiscal, prin art. 137 alin. (2) din
Codul de procedură fiscală se prevede că „Titlul de creanţă devine titlu
executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea
termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în
alt mod prevăzut de lege".
Titlul executoriu fiscal trebuie să cuprindă, potrivit
art. 137 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, pe lângă elementele
precizate la art. 43 alin. (2) din acelaşi cod, necesare pentru actul
administrativ fiscal, următoarele: codul de identificare fiscală, domiciliul
fiscal, precum şi orice alte date de identificare, cuantumul şi natura sumelor
datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.
In art. 169 din Codul de
procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin
care este reglementată contestaţia la executare silită, se prevede, la alin.
(1), că „Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de
executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele
de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească
un act de exectuare în condiţiile legii", iar la alin. (3) se adaugă
precizarea potrivit căreia „Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului
executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest
titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ
jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură
prevăzută de lege".
Este semnificativ că prin alin. (4) din textul de lege
sus-arătat se prevede că, în toate cazurile menţionate, „Contestaţia se
introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de
urgenţă".
Rezultă deci că, dacă pentru contestarea titlului de
creanţă fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanţă judecătorească, pe
calea contestaţiei la titlul executoriu fiscal, adresată instanţei de
executare, pot fi cerute nu numai lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea
sau aplicarea titlului, ci se pot invoca şi apărări de fond cu privire la
însăşi validitatea creanţei fiscale.
O atare interpretare dă posibilitate subiectului
procesual activ al contestaţiei să se bucure de o procedură contradictorie în
dovedirea dreptului său, de care nu ar fi putut beneficia anterior deoarece
actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fiind emis de un organ fără
atribuţii jurisdicţionale, nu are caracter jurisdicţional.
Ca urmare, posibilitatea contestării titlului
executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura
în care actul ce constituie titlu de creanţă fiscală nu poate fi atacat pe
calea contenciosului administrativ-fiscal.
Dacă în procedura de individualizare a taxelor,
impozitelor, contribuţiilor, datoriilor vamale şi a accesoriilor la acestea
este reglementată calea administrativ-jurisdicţională de atac, respectiv aceea
a contestaţiei împotriva titlurilor de creanţă fiscală sau a altor acte
administrative fiscale, în cadrul procedurii executării silite a creanţelor
fiscale este reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestaţia la
executarea propriu-zisă, prin care se contestă titlul de executare.
Excluderea de către legiuitor a instanţei de contencios
administrativ de la soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva titlului
executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă, logică, a dispoziţiilor
art. 188 alin. (2) şi ale art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.
Sub acest aspect, este de observat că, dacă în cazul
contestaţiei împotriva titlului de creanţă fiscală sau a altui act
administrativ-jurisdicţional s-a prevăzut expres, prin art. 188 alin. (2) din
Codul de procedură fiscală (versiunea 1 ianuarie 2007), că „Deciziile emise în
soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios
administrativ competentă", referirea de la art. 169 alin. (4) din Codul de
procedură fiscală că, în cazul executării silite, „Contestaţia se introduce la
instanţa judecătorească competentă[...]", nu poate fi interpretată decât
în sensul că o atare competenţă revine numai instanţei de drept comun care, în
raport cu reglementarea de la art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, este
judecătoria.
Aşa fiind, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art.
169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi
completările ulterioare, se impune a se stabili că judecătoria în
circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia
atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului
organelor de executare
fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi
împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în
cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească
sau de un alt organ jurisdicţional, evident numai dacă pentru contestarea lui
nu există o altă procedură prevăzută de lege.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi
ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite
recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor stabilite mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul
legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
In aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul
de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc:
Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea
este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi,
a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală
de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului
executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest
titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ
jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură
prevăzută de lege.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie
2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei