DECIZIE Nr. 11
din 18 februarie 2008
referitor la organul
judiciar caruia ii revine competenta sa dispuna, in cursul urmaririi penale,
prelungirea masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea sau de a
nu parasi tara, in situatia in care aceasta masura a fost luata de un judecator
in temeiul dispozitiilor art. 146 alin. 11 1 si, respectiv, ale art. 149 1
alin. 12 din Codul de procedura penala.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 840 din 15 decembrie 2008
Dosar nr. 68/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la
organul judiciar caruia ii revine competenta sa
dispuna, in cursul urmaririi penale, prelungirea masurii preventive a obligarii
de a nu parasi localitatea sau de a nu parasi tara, in situatia in care aceasta
masura a fost luata de un judecator in temeiul dispozitiilor art. 146 alin. 11 1
si, respectiv, ale art. 149 1 alin. 12 din Codul de procedura
penala.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail
Niţu, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în
sensul de a se stabili că procurorului îi revine competenţa de a dispune
prelungirea măsurilor preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau
ţara, luate în cursul urmăririi penale de către judecător, prin aplicarea
dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că
nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor legale referitoare la competenţa organului judiciar de a dispune,
în cursul urmăririi penale, prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu
părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara, în situaţia când o atare măsură a
fost luată de un judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură
penală.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că
judecătorul este competent să dispună prelungirea măsurii preventive a
obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei de a nu părăsi ţara în cazul
în care, în cursul urmăririi penale, această măsură a fost luată de el, prin
aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.
S-a motivat că, în astfel de cauze, prelungirea măsurii
obligării de a nu părăsi localitatea sau a măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu poate fi dispusă de
procuror, în calitate de organ de urmărire penală, întrucât asemenea măsuri
trebuie supuse controlului instanţei de judecată sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei.
Intr-o altă opinie, dimpotrivă,
s-a considerat că în cazul în care măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara a fost luată de judecător, prin
aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală , competenţa de a dispune
prelungirea acestei măsuri revine procurorului.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat
corect dispoziţiile legii.
Prin dispoziţiile art. 146
alin. 111 din Codul
de procedură penală s-a instituit pentru judecător posibilitatea ca, în caz de
respingere a propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului,
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, să dispună luarea măsurii
obligării de a nu părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu părăsi
ţara.
Este de observat însă că din examinarea dispoziţiilor
legale privind măsurile preventive rezultă că mai există şi alte ipoteze
reglementate în legătură cu luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea
sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara.
Sub acest aspect, trebuie să se aibă în vedere că prin
art. 145 alin. 1 şi art. 1451 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că măsura
preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea şi aceea a obligării de a nu
părăsi ţara pot fi dispuse faţă de învinuit ori inculpat de procuror sau de
judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul
judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit alin. 2 al art. 145 din
Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 69 din Legea nr. 356/2006, în cursul
urmăririi penale durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi
localitatea sau ţara nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când ea este
prelungită în condiţiile legii, iar prelungirea se dispune de procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să
depăşească 30 de zile.
Ca urmare, ţinându-se seama de caracterul restrictiv al
interpretării dispoziţiilor procedurale, se impune să se constate că indiferent
de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea sau ţara (procuror sau judecător), în cursul urmăririi penale prelungirea
acestei măsuri se dispune de către procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală.
Rezultă deci că prin dispoziţiile legale menţionate nu
s-a instituit o competenţă alternativă a judecătorului şi procurorului în
luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a
obligării de a nu părăsi ţara, în cursul urmăririi penale, faţă de aceea din
cursul cercetării judecătoreşti. In atare situaţie, competenţa de a dispune
măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu
părăsi ţara revine judecătorului, în cursul urmăririi penale, numai în cazurile
expres prevăzute în art. 146 alin. 111 şi art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală, respectiv în
cazul respingerii propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau
inculpatului ori al schimbării temeiurilor care au determinat luarea măsurii
arestării preventive.
De aceea, se impune concluzia că, pentru faza judecăţii
în primă instanţă, dispoziţiile legale nu prevăd verificări privind măsura preventivă a obligării de a nu
părăsi localitatea sau privind măsura obligării de a nu părăsi ţara, fiind
incidente în astfel de situaţii dispoziţiile referitoare la luarea, înlocuirea,
revocarea, respectiv încetarea de drept a acestor măsuri prevăzute de art. 145 alin. 1, art. 1451, art. 139 şi art. 140 din Codul de procedură penală, spre
deosebire de procedura prevăzută în art. 3002 raportat la art. 160b din
acelaşi cod în legătură cu măsura arestării preventive.
Aşadar, în cazul dispunerii de către judecător, în
cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a obligării învinuitului sau
inculpatului de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi
ţara, legiuitorul nu a reglementat o procedură asemănătoare cu aceea prevăzută
în art. 155 din Codul de procedură penală în legătură cu prelungirea duratei
arestării preventive dispusă de instanţă în cursul urmăririi penale, soluţie
determinată de caracterul excepţional al măsurii arestării preventive care, în
reglementarea actuală, poate fi dispusă motivat şi numai de judecător.
In această privinţă, nu se poate considera că s-ar
aduce atingere protecţiei juridice a drepturilor omului, prin prelungirea de
către procuror, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a obligării de
a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, deoarece o
atare prelungire se dispune numai în caz de necesitate, concretizată în
împrejurarea că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în
conformitate cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind
accesul liber la justiţie, prelungirea nici nu este definitivă, împotriva
ordonanţei prin care este dispusă putându-se face plângere potrivit art. 1402 din Codul de procedură penală, iar
încheierile pronunţate în această privinţă sunt supuse recursului.
De altfel, a atribui judecătorului competenţa să
dispună prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea
sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, în cazul în care, în cursul
urmăririi penale, a luat anterior această măsură, prin aplicarea dispoziţiilor
art. 146 alin. 111
din Codul de procedură penală, ar echivala cu crearea unor noi norme de
reglementare pe calea interpretării analogice a dispoziţiilor existente într-o
altă materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi
ale art. 4142 din
Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a
se stabili că măsurile preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau
ţara, luate în cursul urmăririi penale de judecător, prin aplicarea
dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală sau ale art. 1491 alin. 12
din acelaşi cod, se prelungesc de către procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de
procedură penală, respectiv art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Măsurile preventive ale obligării de a nu părăsi
localitatea sau ţara, luate în cursul urmăririi penale de judecător, prin
aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod, se
prelungesc de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală şi,
respectiv art. 1451
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie
2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei