LISTA Nr. 0 din 23
noiembrie 2010
Exprimarea dezacordului
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 860 din 22 decembrie 2010
Imi exprim dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea
Constituţională cu votul majorităţii membrilor săi:
Consider că excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora,
pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost
formulată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este
neîntemeiată, pentru următoarele motive:
1. In primul rând, excepţia de neconstituţionalitate,
astfel cum a fost formulată de către Ministerul Finanţelor Publice, se referă
numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate, şi anume la imposibilitatea financiară a
statului de a suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte
mari stabilite de instanţele de judecată, în valoare de până la 600.000 euro.
Or, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de
foştii deţinuţi politici reprezintă o problemă de legiferare, care este de
competenţa exclusivă a autorităţii legiuitoare, aşa cum rezultă din art. 61
alin. (1) din Constituţie.
2. In al doilea rând, şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, atunci când analizează incidenţa acordării despăgubirilor pentru daune
morale, în temeiul art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale,
ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a
neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea
dispoziţiilor Convenţiei, precum şi a altor daune nemateriale. (Ase vedea
Hotărârea din 19 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Andreescu Murăreţ şi
alţii împotriva României, paragraful 29, şi Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Emestina Zullo împotriva Italiei, paragraful
25.) Mai mult, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu
pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele
materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi
determinată să le analizeze de o manieră globală. (A se vedea Hotărârea din 6
aprilie 2000 în Cauza Comingersoll împotriva
Portugaliei, paragraful 29.) Criteriul general
invocat de instanţa de la Strasbourg este acela că
trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile
acordate şi încălcarea Convenţiei, cum este în speţă, atingerea adusă
reputaţiei, avându-se în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale
ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora (Hotărârea din 13
iulie 1995, pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslovsky
împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
3. In ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri
materiale pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, invoc din
nou fundamentul juridic şi etic al Legii nr. 221/2009 conţinut în motivele
emiterii acestui act normativ şi efectele reparatorii ale acestuia. Legea se
referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6
martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaţionale.
Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin
analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluţia nr. 1.096 privind măsurile de
lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare
a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că
totalitarismul comunist este o versiune nouă a vechii tiranii (cf. Hanah
Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006; pentru condamnarea regimului comunist din România,
Vladimir Tismaneanu şi alţii, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza
dictaturii comuniste în România).
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul
că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei
totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici
decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. In acest sens
trebuie ţinut cont şi de dispoziţiile art. 504 şi 505 din Codul de procedură
penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. In
condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din
titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, fixându-se un cuantum exact, nu se
mai regăseşte aplicarea acestor articole.
Această rezoluţie a fost precedată de Recomandarea
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 adresată
Comitetului de Miniştri, în care este atrasă atenţia asupra faptului ca
„diferite ţări din Europa Centrală şi de Est" au adoptat măsuri de
„decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de
drepturi ale omului, precum şi de Rezoluţia 1.481/2006 a Adunării Parlamentare
a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a
crimelor regimurilor comuniste totalitare".
Cel mai recent document oficial care se ocupă cu problematica regimului comunist este Declaraţia de la
Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa, adoptată în 2009. Declaraţia cuprinde o rezoluţie care are în
centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile.
Documentul aminteşte importanţa aplicării măsurilor de prevenire a acţiunilor
antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea,
în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar şi fără echivoc totalitarismul".
4. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, noţiunea „bunuri" priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială
(a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, Series
A no. 70, p. 23, § 48), cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate
potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel
îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de
dreptul său de proprietate. (A se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995,
pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva
Belgiei, Series A no. 332, p. 21, § 31, Hotărârea pronunţată în Cauza Draon
împotriva Franţei [MC], nr. 1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX, Hotărârea pronunţată în Cauza Gratzinger
şi Gratzingerova împotriva Cehiei (dec.) [GC], no. 39.794/98, ECHR2002-VII,
§ 69, Hotărârea din 11 iunie 2009, pronunţată în Cauza Trgo împotriva
Croaţiei.)
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat
Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte
restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se
poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate
pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. (A se vedea
Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowski
împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO
2004-V.)
5. In ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru
daune morale, consider că acesta este la latitudinea instanţei de judecată, în
virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia. In acelaşi sens este
şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din
28 mai 2002 în Cauza Beyeler contra Italiei, a acordat cea mai mare sumă de despăgubiri de până acum, în valoare
de 1.300.000 euro, proprietarului unei galerii de artă, cu titlu de compensaţii
pentru pictura „Portrait of a Young Peasant" a lui
Vincent Van Gogh.
Judecător,
Iulia Antoanella Motoc,
profesor universitar doctor
Această opinie separată se referă şi la deciziile nr.
1.462, 1.463, 1.464, 1.465, 1.466, 1.467 din 9 noiembrie 2010 şi la deciziile
nr. 1.482, 1.483, 1.485, 1.486, 1.487, 1.488 din 11
noiembrie 2010.