HOTARARE Nr. 0
din 28 iunie 2006
in Cauza Caracas impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 189 din 19 martie 2007
(Cererea nr. 78.037/01)
In Cauza Caracas împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere formate din: domni B.M. Zupancic, preşedinte, J.
Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, David Thor Bjorgvisson, judecători,
şi V. Berger, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 8
iunie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
78.037/01) îndreptată împotriva României de către trei cetăţeni ai acestui
stat, doamnele Eufrosina Caracas şi Victoria Cristina Caracas şi domnul Dimitrie Victor Caracas (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 17 aprilie 1999, în conformitate
cu art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii,
care au beneficiat de asistenţă juridică, sunt reprezentaţi de doamna Eugenia
Crângariu, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
său, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii arată, în principal, că respingerea de
către Curtea de Apel Bucureşti, la data de 20 octombrie 1998, a celei de-a doua
acţiuni în revendicare pe care au formulat-o a nesocotit dreptul lor de acces la instanţă, garantat
de art. 6 alin. 1 din Convenţie. I plus, se plâng că această hotărâre a adus
atingere dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este recunoscut de
art. 1 din Primul Protocol.
4. Cererea a fost atribuită Secţiei a IIIa Curţii
(art. 52 alin. 1 din Regulament). I cadrul acesteia, camera însărcinată cu
soluţionarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform
art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. Prin decizia din data de 1 septembrie 2005, Curtea
a declarat cererea admisibilă, unind cu fondul excepţia Guvernului în ceea ce
priveşte competenţa Curţii ratione materiae pentru a examina cererea sub aspectul art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţie.
IN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii, membri
ai aceleiaşi familii, sunt născuţi în 1915, 1947 şi, respectiv, 1943 şi
locuiesc în Bucureşti. Prin scrisoarea din data de 4 martie 2004, ultimii doi
reclamanţi au informat Curtea că mama lor, Eufrosina Caracas, a decedat la data
de 22 octombrie 2001 şi că sunt unicii moştenitori.
7. In 1950, în temeiul
Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, imobilul situat în Bucureşti, str.
Romniceanu nr. 26, proprietatea lui B.V., a trecut în proprietatea statului.
8. B.V. a decedat în 1962 şi a lăsat prin testament
bunurile sale, inclusiv imobilul menţionat mai sus, primelor două reclamante şi lui CF.
A. Prima acţiune în revendicare
9. La data de 29 noiembrie 1993, primele două
reclamante şi CF., în calitate de moştenitori ai lui B.V., au introdus o
acţiune în revendicarea imobilului în litigiu împotriva Consiliului Local al
Municipiului Bucureşti şi împotriva societăţii H., administratorul imobilului.
Ele au arătat că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile pensionarilor nu
puteau fi naţionalizate, iar B.V. era pensionară la momentul naţionalizării
imobilului.
10. Prin sentinţa civilă din data de 7 aprilie 1994,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti Ie-a dat câştig de cauză şi a obligat pârâtele să pună în posesia
imobilului pe reclamante şi pe CF.
11. In apelul Consiliului
Local, Tribunalul Bucureşti a anulat sentinţa, cu motivarea că lipsea semnătura
unui judecător de pe dispozitivul hotărârii, şi a trimis cauza spre rejudecare
în faţa primei instanţe.
12. Prin sentinţa din data de 13 noiembrie 1995,
judecătoria a admis pentru a doua oară acţiunea.
13. In apelul Consiliului Local, această sentinţă a fost confirmată prin decizia din data de 7 iunie
1996 a Tribunalului Bucureşti.
14. Recursul Consiliului Local împotriva hotărârii
din 7 iunie 1996 a fost admis prin hotărârea din data de 14 octombrie 1996 a
Curţii de Apel Bucureşti, care a respins acţiunea ca inadmisibilă şi a anulat
hotărârile precedente. Curtea a motivat hotărârea prin imposibilitatea
revendicării imobilului anterior finalizării procedurii administrative
reglementate de Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a
unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
B. Procedura administrativă de restituire a
imobilului în baza Legii nr. 112/1995
15. La data de 22 iulie 1996, primele două reclamante,
împreună cu CF., au introdus o cerere de restituire a imobilului în cauză pe lângă Comisia de aplicare a Legii nr.
112/1995 a sectorului 1 Bucureşti.
16. La data de 4 martie 1998, comisia Ie-a informat că
cererea a fost trimisă la Comisia municipiului Bucureşti, cu aviz negativ, cu
motivarea că imobilul a fost naţionalizat fără titlu valabil şi că Legea nr.
112/1995 nu se aplică decât imobilelor preluate cu titlu valabil.
17. Comisia municipiului Bucureşti nu a emis nicio
decizie până în prezent.
C. A doua acţiune în revendicare
18. La data de 24 octombrie
1996, primele două reclamante şi CF. au introdus la Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti o acţiune în constatarea ilegalităţii naţionalizării imobilului. La
data de 3 martie 1997, si-au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat
Consiliului Local şi societăţii H. care administra imobilul punerea în posesie
asupra acestuia.
19. După decesul lui CF., la data de 8 mai 1997, moştenitorul
acestuia, domnul Dimitrie Victor Caracas, cel de-al treilea reclamant, a
continuat judecata.
20. Prin sentinţa din data de
27 octombrie 1997, judecătoria, apreciind că naţionalizarea s-a făcut fără
titlu valabil, a admis acţiunea şi a obligat pârâtele să îi pună pe reclamanţi
în posesie asupra imobilului.
21. Consiliul Local şi societatea H. au declarat apel
împotriva sentinţei şi au ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat a
hotărârii din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins
prima acţiune în revendicare.
22. Prin hotărârea din data de 19 mai 1998,
Tribunalul Bucureşti a admis apelul. A respins acţiunea ca inadmisibilă, pe
motiv că un litigiu identic s-a desfăşurat anterior între aceleaşi părţi,
astfel că există autoritate de lucru judecat a hotărârii din data de 14
octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti.
23. Reclamanţii au formulat
recurs împotriva acestei decizii, arătând că nu a existat identitate între cele
două acţiuni, deoarece prima acţiune a fost o acţiune în revendicare, în timp
ce a doua acţiune este în principal o acţiune în constatarea dreptului lor de
proprietate.
24. La data de 20 octombrie 1998, Curtea de Apel
Bucureşti a confirmat existenţa autorităţii de lucru judecat şi a respins
recursul, cu motivarea că cele două litigii s-au purtat între aceleaşi părţi,
au avut acelaşi obiect, şi anume restituirea imobilului în litigiu, şi s-au
întemeiat pe aceleaşi dispoziţii legale.
D. Cererea de restituire a imobilului în baza Legii
nr. 10/2001
25. In aprilie 2001, în temeiul unei legi noi, Legea
nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
reclamanţii au introdus la Primăria Municipiului Bucureşti o cerere de
restituire a imobilului.
26. In prezent procedura este pe rol.
II. Drept intern
aplicabil
A. Codul civil
27. Art. 1201 dispune:
„Este lucru judecat atunci când a doua cerere în
judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între
aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate."
B. Codul de procedură civilă
28. Art. 111 este astfel redactat:
„Partea care are interes poate să facă cerere pentru
constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită
dacă partea poate cere realizarea dreptului."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
29. Reclamanţii invocă
încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, având în vedere respingerea
celei de a doua acţiuni în revendicare. Au invocat art. 6 alin. 1 din
Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] de către
o instanţă [...], care va decide [...] asupra contestaţiilor sale privind
drepturi şi obligaţii cu caracter civil [...]."
Guvernul admite că reclamanţilor li s-a refuzat dreptul
de acces la instanţă, dar consideră că, întrucât nu au precizat circumstanţele
celei de a doua acţiuni şi nu au demonstrat diferenţa dintre cele două acţiuni,
acest refuz le este imputabil.
30. In ceea ce-i priveşte pe
reclamanţi, aceştia arată că a doua acţiune viza în principal constatarea
ilegalităţii titlului de proprietate al statului şi că respingerea acţiunii de
către tribunal şi de către Curtea de Apel, pe motiv că există triplă identitate
de părţi, obiect şi cauză cu prima lor acţiune în revendicare, a fost
rezultatul unei erori de drept. I plus, reclamanţii subliniază că nicio decizie
nu a fost emisă în procedurile administrative de restituire întemeiate pe Legea
nr. 112/1995 şi pe Legea nr. 10/2001.
31. Curtea reaminteşte că art.
6 alin. 1 garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia cunoştinţă de orice
cerere relativă la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Marii Britanii, Hotărârea
din 21 februarie 1975, seria A, n°18, p. 18, paragraful 36).
32. Cu certitudine, dreptul de acces la instanţă nu
este absolut. El poate permite limitări admise
implicit, deoarece el cere prin însăşi natura sa o
reglementare de către stat. I elaborarea unei asemenea reglementări statele se
bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, limitările aduse nu trebuie să
restrângă accesul la instanţă acordat individului de o asemenea manieră încât
dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa sa. I plus, aceste limitări nu se
conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi există un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din
30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349,
paragraful 44 si Yagtzilar si alţii împotriva Greciei,nr. 41.727/98, paragraful 23, CEDH 2001-XII).
33. In cauză, Curtea constată
că reclamanţii au parcurs căile de atac pe care le oferă sistemul juridic
intern, anume o primă acţiune în revendicare, urmată de o acţiune în
contestarea validităţii titlului de proprietate al statului care a fost
declarată inadmisibilă pe motiv că a existat autoritate de lucru judecat a
hotărârii din 14 octombrie 1996 pronunţată în prima acţiune în revendicare.
34. Curtea apreciază în primul rând că excepţia
autorităţii de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează, fără
îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă.
35. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigenţele
impuse de art. 6 alin. 1: mai trebuie examinat, în lumina ansamblului
circumstanţelor cauzei, dacă modul în care jurisdicţiile naţionale au respins a
doua acţiune a reclamanţilor, aplicând dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor
de acces la instanţă, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o
societate democratică (mutatis mutandis, Lungoci
împotriva României, nr. 62.710/00, paragraful 37,
26 ianuarie 2006).
36. Curtea observă că părţile au puncte de vedere
divergente în ceea ce priveşte aplicarea principiului autorităţii de lucru
judecat: reclamanţii susţin că respingerea celei de-a doua acţiuni a fost
rezultatul unei erori de drept, în timp ce Guvernul arată că responsabilitatea
respingerii acţiunii incumbă reclamanţilor, care nu au precizat circumstanţele
celei de-a doua acţiuni.
37. Curtea nu consideră necesar să rezolve această
controversă. Itr-adevăr, după introducerea primei acţiuni în revendicare, la 29
noiembrie 1993, cererile formulate de reclamanţi, atât în faţa instanţelor, cât
şi în faţa autorităţilor administrative, în vederea obţinerii recunoaşterii
calităţii lor de proprietari ai imobilului în litigiu şi a restituirii lui nu
au făcut niciodată obiectul unei examinări pe fond.
38. Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază
faptul că prima acţiune în revendicare a fost declarată inadmisibilă prin
hotărârea definitivă din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti,
pe motiv că reclamanţii nu au parcurs toate etapele procedurii administrative
de restituire a imobilului prevăzute de Legea nr. 112/1995. Or, cererea de
restituire a imobilului pe cale administrativă a rămas, până în prezent, fără
răspuns din partea comisiei municipale de aplicare a
Legii nr. 112/1995.
39. I plus, Curtea observă că cererea de restituire a
imobilului întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este încă nesoluţionată de
autorităţile administrative.
40. I lumina celor menţionate, Curtea apreciază că
simplul fapt că reclamanţii au avut acces la o instanţă, dar numai pentru a-şi
vedea respinsă ca inadmisibilă a doua acţiune în revendicare, prin jocul
dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu răspunde
exigenţelor art. 6 alin. 1 din Convenţie. Astfel, Curtea constată că
reclamanţii au fost lipsiţi de orice posibilitate clară şi concretă de acces la
instanţă care să dispună asupra cererii de restituire a imobilului în litigiu (mutatis mutandis, Lungoci împotriva României, paragrafele 42 şi 43).
41. Prin urmare, art. 6 alin.
1 din Convenţie a fost încălcat.
II. Cu privire la
pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
42. Reclamanţii
consideră că naţionalizarea imobilului care l-a fost lăsat moştenire a fost
ilegală şi că, în prezent, refuzul de restituire îi privează de dreptul de
proprietate asupra acestui imobil. Ei se consideră victimele încălcării
dreptului lor de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol, redactat
astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
43. Guvernul arată că reclamanţii nu au niciun bun şi
nicio speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine
exerciţiul dreptului de proprietate asupra acestui imobil, din moment ce a
ieşit din patrimoniul autorului lor în 1950 şi de atunci nu au obţinut nicio
decizie definitivă care să dispună restituirea.
44. Reclamanţii susţin că respingerea celei de a doua
acţiuni şi absenţa unei decizii din partea autorităţilor administrative i-au
privat de dreptul de a beneficia de acest imobil.
45. Curtea reaminteşte, în primul rând, că nu poate
examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au
produs după intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de statul pârât. I speţă,
bunul în litigiu a fost naţionalizat în 1950, mult înainte de 1994, dată la
care Convenţia a intrat în vigoare faţă de România. Curtea nu este deci
competentă ratione temporis pentru a examina circumstanţele naţionalizării imobilului litigios.
46. I consecinţă, reclamanţii nu pot pretinde o
încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în măsura în care
procedurile de care se plâng s-ar raporta la bunuri ai căror titulari ar fi în
sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri
actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora
reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o speranţă legitimă de a obţine
exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate [Kopecky
împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, paragraful
35, 28 septembrie 2004].
47. I speţă, Curtea observă că, formulând cereri de
restituire la instanţele interne şi autorităţile administrative, reclamanţii au
încercat să obţină recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului
în litigiu. Totuşi, Curtea a stabilit că nici aceste cereri, nici procedurile
pe care le-au promovat nu se raportează la noţiunea de bun actual al
reclamanţilor.
48. Trebuie examinat dacă ar putea exista cel puţin o
speranţă legitimă de a-şi vedea recunoscut dreptul de proprietate asupra acelui
imobil.
49. Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare
patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu,
atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor
(Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 52).
50. I speţă, Curtea observă că această creanţă de
restituire, de care reclamanţii s-ar putea prevala, este o creanţă sub
condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea
imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare şi
administrative pe care le-au promovat. I consecinţă, Curtea consideră că, la
momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative,
această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a
fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul
Protocol (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 58).
51. Itr-adevăr, la data de 13 noiembrie 1995 şi 7
iunie 1996, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti au dat
câştig de cauză reclamanţilor. Totuşi, Curtea observă că aceste hotărâri nu au
dobândit autoritate de lucru judecat, având în vedere că au fost ulterior
infirmate de hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti. I
plus, Curtea constată că, la momentul faptelor, motivarea Curţii de Apel pentru
a dispune că prima acţiune în revendicare este inadmisibilă urma o
jurisprudenţa constantă a instanţelor interne, care respingeau acţiunile în
revendicare pe motiv că era aplicabilă Legea specială nr. 112/1995 (a se vedea
asupra acestui aspect reglementarea aplicabilă relativ la situaţia anumitor
imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie, descrise în deciziile Constantinescu împotriva României, nr.
61.767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu
împotriva României, nr. 59.654/00, 13 ianuarie
2005).
52. In aceste condiţii, Curtea considera ca, in
contextul cererilor de restituire formulate, reclamanţii nu aveau un
„bun", în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol. In consecinţă,
garanţiile acestei dispoziţii nu-si găsesc aplicarea în speţă.
53. In concluzie, nu a avut loc încălcarea art. 1 din
Primul Protocol adiţional la Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
54. Conform
prevederilor art. 41 din Convenţie
„In cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă
este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
55. Reclamanţii solicită, pe baza unui raport de
expertiză, 462.983 euro, reprezentând valoarea imobilului. De asemenea,
solicită 87.300 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a
bunului între noiembrie 2002 şi data realizării raportului de expertiză, anume
noiembrie 2005.
56. In plus, reclamanţii solicită 10.000 euro cu titlu
de prejudiciu moral pentru suferinţele şi neplăcerile pe care le-au cauzat
jurisdicţiile interne şi autorităţile administrative
prin respingerea cererilor lor de restituire a imobilului.
57. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de
prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. Potrivit unui
raport de expertiză prezentat, această valoare a fost estimată la 213.003 euro.
In ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a bunului, Guvernul subliniază că,
potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, nu trebuie acordată reclamanţilor
nicio reparaţie cu acest titlu.
58. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul
apreciază că suma solicitată este excesivă şi că nu s-a stabilit nicio legătură
de cauzalitate între prejudiciul pretins şi o eventuală încălcare a dreptului
reclamanţilor de acces la instanţă.
59. Curtea constată că în speţă singurul temei ce
trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că
reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la instanţă pentru a revendica
un bun imobiliar, încălcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie.
60. In ceea ce priveşte prejudiciul material pretins,
Curtea nu poate specula cu privire la soluţia care s-ar fi pronunţat în cea
de-a doua acţiune în revendicare dacă n-ar fi avut loc încălcarea Convenţiei.
61. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază
că reclamanţii au suferit în mod real neplăceri ca urmare a respingerii celei
de-a doua acţiuni în revendicare. Hotărând în echitate, Curtea le acordă cu
acest titlu, în solidar, suma de 5.000 euro.
B. Cheltuieli de judecată
62. Reclamanţii solicită rambursarea sumei de
39.950.276 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa
jurisdicţiilor interne şi pentru prezentarea cererii în faţa Curţii. Au depus
mai multe chitanţe, în special pentru cheltuieli pentru traducere şi pentru expertiza
realizată pentru determinarea prejudiciului material.
63. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor,
cu condiţia ca ele să fie justificate, necesare şi rezonabile. Totuşi, arată că
reclamanţii au omis să ceară în faţa jurisdicţiilor interne rambursarea
cheltuielilor necesare în procedurile interne. In ceea ce priveşte cheltuielile
aferente procedurii în faţa Curţii, Guvernul apreciază că, cu excepţia
raportului de expertiză, chitanţele depuse nu demonstrează cheltuielile
angajate în legătură directă cu cererea prezentată Curţii.
64. Curtea reaminteşte că, în
ceea ce priveşte art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile
pentru care s-a stabilit că au fost efectuate în mod real, că ele sunt necesare
şi că au un cuantum rezonabil.
65. Având în vedere elementele care se află în posesia sa, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea
consideră rezonabil să acorde reclamanţilor care au beneficiat şi de asistenţă
juridică din partea Consiliului Europei suma totală de 1.000 euro pentru totalitatea
cheltuielilor.
C. Majorări de
întârziere
66. Curtea consideră adecvat să stabilească valoarea
majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga
3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie;
2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Primul
Protocol adiţional la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să achite reclamanţilor în solidar,
în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă conform
art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii de euro) pentru prejudiciu
moral şi 1.000 euro (o mie de euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice
sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sume care urmează să fie
plătite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la data plăţii;
b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până
la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu
rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale
Europene, aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 29 iunie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
Preşedinte
Vincent Berger,
grefier