HOTARARE Nr. 0
din 6 decembrie 2007
definitiva la 6 martie 2008,
în Cauza Ilutiu împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 139 din 2 martie 2010
(Cererea nr. 18.898/02)
In Cauza Ilutiu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic,
preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David
Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 15 noiembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
18.898/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
al acestui stat, doamna Monica Ilutiu (reclamanta), a sesizat Curtea la
data de 3 aprilie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat
de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 27 februarie 2006, Curtea a
hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29
§ 3, aceasta a hotărât să fie analizate în acelaşi timp
admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1951 şi
locuieşte în Cluj-Napoca, în România.
5. In anul 1950, bunul imobil situat în Str.
Memorandumului nr. 26, în Cluj-Napoca, compus dintr-o casă cu mai multe
apartamente şi din terenul aferent, ce le aparţinuse
părinţilor reclamantei, a făcut obiectul unei naţionalizări.
6. La 11 februarie 1998, în urma unei acţiuni în
revendicare imobiliară formulate în faţa Judecătoriei
Cluj-Napoca, reclamanta şi I.L., mama sa, au obţinut o hotărâre
definitivă prin care se constata ilegalitatea naţionalizării
şi se dispunea ca autorităţile să radieze înscrierile
efectuate în cartea funciară în ceea ce priveşte dreptul de
proprietate al statului asupra aceluiaşi bun.
7. In ciuda recunoaşterii judiciare definitive a
dreptului lor de proprietate, părţile interesate s-au văzut în
imposibilitatea de a-şi recupera bunul în întregime deoarece, în temeiul
Legii nr. 112/1995, statul le vânduse în anul 1996 apartamentul nr. 2 din
casă chiriaşilor care îl ocupau.
8. In anul 1999, reclamanta şi mama sa au
solicitat instanţelor să constate nulitatea vânzării apartamentului
nr. 2 şi să anuleze înscrierile făcute de stat în cartea
funciară referitor la împărţirea casei, în momentul
naţionalizării, în două unităţi locative. Ele
arătau că naţionalizarea era abuzivă şi ilegală,
ca şi împărţirea bunului lor, şi că statul nu putea fi
proprietarul legitim al bunului şi, prin urmare, nu îl putea vinde în mod
legal.
9. Mama reclamantei a decedat în cursul procedurii.
Reclamanta a continuat procedura în nume propriu şi în calitate de
moştenitoare a mamei sale.
10. La finalul procedurii, prin Decizia din 20 iunie
2001, Tribunalul Bihor, după ce a apreciat ca ilegală
naţionalizarea bunului, recunoscând în acelaşi timp dreptul de
proprietate al reclamantei, a respins acţiunea acesteia pe considerentul
că locatarii erau cumpărători de bună-credinţă.
Instanţa nu i-a acordat reclamantei nicio despăgubire. La 28 ianuarie
2002, Curtea de Apel Oradea a confirmat temeinicia acestei decizii.
11. După adoptarea Legii nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, reclamanta a solicitat restituirea în natură a
bunului său ori o despăgubire pentru pierderea bunului.
12. La 7 iulie 2003, Primăria Cluj-Napoca a
considerat cererea reclamantei ca fiind fără obiect şi a
respins-o. Reclamanta a contestat această decizie.
13. Prin Decizia din 27 februarie 2004, Tribunalul
Cluj a admis contestaţia reclamantei şi a dispus ca
autorităţile să îi plătească suma de 34.570 EUR cu
titlu de despăgubiri. Această sumă reflectă concluziile
unui raport de expertiză imobiliară dispusă de aceeaşi
instanţă. La 7 aprilie 2004, Judecătoria Cluj-Napoca a respins o
cerere de executare silită a deciziei menţionate mai sus,
formulată de reclamantă împotriva Primăriei Cluj-Napoca. Astfel
cum reiese din documentele aflate la dosar, reclamanta nu a fost
despăgubită până în prezent.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
14. Prevederile legale şi jurisprudenţa
interne relevante sunt descrise în Hotărârea Străin împotriva
României din 21 iulie 2005 (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005-VII).
15. Prevederile legale şi jurisprudenţa
internă descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([MC],
nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea,
relevante în cauza de faţă.
16. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 a
fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie
2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permiţându-le
beneficiarilor să aleagă între o despăgubire sub formă de
bunuri şi servicii şi o despăgubire sub formă de bani,
echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi
restituit în natură în momentul acordării sumei.
17. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001
(republicată), astfel cum au fost ele modificate prin Legea nr. 247/2005,
sunt următoarele:
ARTICOLUL 1
„(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat (...)în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat
în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilorşi nerestituite, se
restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi.
(2) In cazurile în care restituirea în natură nu
este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte
bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau
despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind
regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv. (...)"
ARTICOLUL 10
„(1) In situaţia imobilelor preluate în mod abuziv
şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate
total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul
liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru
construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile
reparatorii se stabilesc prin echivalent. (...)
(8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor
preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de
piaţă de la data soluţionării notificării,
stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în
funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia
evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor, precum şi a
construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui
în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la
data soluţionării notificării, stabilită potrivit
standardelor internaţionale de evaluare."
ARTICOLUL 20
„(1) Persoanele care au primit despăgubiri în
condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în
natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând
despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei,
dacă imobilul nu a fost vândut [unor terţi] până la data
intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) In cazul în care imobilul a fost vândut cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana
îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin
echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului
imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor
internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au
primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au
dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu
indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
(...)"
ARTICOLUL 45
„(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele
făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care
cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au
fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data
înstrăinării. (...)"
18. Prevederile relevante din Legea nr. 245/2005 sunt
descrise în Hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §
24, 16 februarie 2006).
IN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1
19. Reclamanta susţine că vânzarea
apartamentului nr. 2 din casa situată în Str. Memorandumului nr. 26, în
Cluj-Napoca, în favoarea chiriaşilor, validată prin Decizia din 28
ianuarie 2002 a Curţii de Apel Oradea, a încălcat art. 1 din
Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, Curtea observă că nu este incident niciun alt
motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, declară admisibil acest
capăt de cerere.
B. Asupra fondului
21. Guvernul subliniază dificultăţile
legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o
prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat în materie după
1989. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume
Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu
este posibilă, despăgubirea se va face prin emisiunea de titluri de
participatie la un organism colectiv de valori mobiliare {Proprietatea), la
nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză. Guvernul
constată că despăgubirea prevăzută de legislaţia
română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi
că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor în
favoarea reclamantei nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat
între interesele în discuţie.
22. Reclamanta se opune acestui argument. Ea
arată că modificarea legislativă invocată de Guvern nu este
în măsură să schimbe situaţia existentă în
speţă, deoarece procedura prevăzută prin Legea nr. 247/2005
este lentă şi nesigură. In plus, ea reaminteşte că,
chiar dacă ea deţine o a doua hotărâre definitivă (vezi
paragraful 13 de mai sus) ce dispune ca statul să îi plătească o
despăgubire, autorităţile refuză în continuare să o
execute. In fine, reclamanta consideră că jurisprudenţa Străin,
menţionată mai sus, îşi găseşte aplicare în
speţă şi solicită Curţii să constate
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
23. Curtea a analizat în numeroase rânduri cauze ce
ridicau probleme similare cu cea din cazul de faţă şi a
constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi Porteanu,
menţionată mai sus, §§ 32-35).
24. După ce a analizat toate elementele ce i-au
fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus
niciun fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie
diferită în cazul de faţă. Curtea afirmă din nou în special
că, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în
revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de
regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului unei persoane
către terţi de bună-credinţă, chiar dacă ea a
fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului
de proprietate al respectivei persoane, reprezintă o privare de bunul
respectiv. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de
despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin,
menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59, şi Gizzatova
împotriva Rusiei, nr. 5.124/03, §§ 18-20, 13 ianuarie 2005).
25. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în
materie, Curtea apreciază că, în speţă, nerespectarea
dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său, combinată
cu lipsa totală de despăgubire timp de aproape 9 ani, a făcut-o
să suporte o sarcină disproporţionată şi
excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale,
garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţă a avut loc
încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
26. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
27. Reclamanta solicită restituirea
apartamentului nr. 2, a cărui proprietară a fost recunoscută
prin Decizia definitivă din 11 februarie 1998, sau, în caz contrar, pentru
prejudiciul material, acordarea unei sume reprezentând valoarea actuală a
acestuia. Iniţial, ea a furnizat în acest sens un raport de expertiză
tehnică imobiliară, efectuat în anul 2004, la cererea
instanţelor interne, cu ocazia contestaţiei sale administrative
formulate pe calea Legii nr. 10/2001. Conform acestei expertize, valoarea
actuală a bunului se ridica la 34.570 euro (EUR). Ulterior, în anul 2006,
reclamanta a depus la dosar un raport de expertiză conform căruia
valoarea de piaţă a apartamentului nr. 2, actualizată, s-ar
situa între 83.000 şi 85.000 EUR. Pe de altă parte, pentru lipsa de
folosinţă, ea solicită suma de 700 EUR pentru fiecare lună,
începând cu data de 11 februarie 1998 şi până la despăgubirea
efectivă pentru pierderea bunului său. Pentru prejudiciul moral, ea
solicită suma de 20.000 EUR, rezultând din frustrarea cauzată de
imposibilitatea de a-şi recupera dreptul de proprietate asupra bunului
său, în urma numeroaselor proceduri pe care le-a început în acest sens.
28. Guvernul prezintă evaluarea unui expert ce
datează din luna august 2006, conform căreia valoarea apartamentului
în cauză ar fi de 27.824 EUR. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa în
materie, Guvernul observă că, în cauză, Curtea nu poate specula
asupra valorii chiriilor neîncasate şi că acest prejudiciu ar putea
fi eventual luat în considerare în momentul stabilirii prejudiciului moral. In
ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciază că nu a
fost dovedită nicio legătură de cauzalitate între pretinsa
încălcare şi prejudiciul moral suferit şi că, în plus, suma
solicitată de reclamantă este excesivă. In plus, acesta
consideră că o eventuală hotărâre de condamnare dată
de Curte ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a
prejudiciului moral.
29. Curtea reaminteşte că a constatat
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza
vânzării de către stat a bunului reclamantei către terţi,
combinată cu lipsa unei despăgubiri efective.
30. Totuşi, Curtea observă că
instanţele interne, după ce au stabilit valoarea de piaţă a
bunului, au recunoscut dreptul reclamantei de a fi despăgubită pentru
pierderea bunului său şi au dispus ca autorităţile interne
să îi plătească suma de 34.570 EUR. Această sumă
reprezintă o creanţă în patrimoniul reclamantei, ce rezultă
dintr-o decizie definitivă pronunţată de instanţele
interne.
31. Curtea apreciază că problema
aplicării art. 41 în această chestiune nu se află în stare de
judecată, drept pentru care decide să o rezerve şi să se
stabilească procedura ulterioară, în cel mult 6 luni de la data la
care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, ţinând cont
şi de eventualitatea unui acord între statul pârât şi
părţile interesate (art. 75 §§ 1 şi 4 din Regulamentul
Curţii).
B. Cheltuieli de judecată
32. Reclamanta solicită şi suma de 5.880 EUR
pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor
interne şi pentru cele angajate în faţa Curţii. Ea prezintă
copii pentru o parte din onorariile avocaţiale si taxele poştale, în
sumă totală de 280 EUR.
33. Guvernul nu se opune plăţii cheltuielilor
de judecată, cu condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare
şi să aibă legătură cu cauza. In speţă, el
consideră că cererea formulată de reclamantă este excesivă
şi că numai o parte din cheltuieli a fost justificată.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil. In speţă, ţinând cont de elementele aflate
în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, în special de
necesitatea cheltuielilor angajate pentru a remedia încălcările
constatate, Curtea consideră rezonabilă suma totală de 280 EUR,
cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acordă reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte ca statul pârât să îi
achite reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
hotărârii, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 280 EUR
(două sute optzeci euro) pentru cheltuielile de judecată;
4. hotărăşte ca la suma
menţionată mai sus să se adauge orice sumă ce ar putea fi
datorată cu titlu de impozit şi ca această sumă să fie
convertită în lei noi (RON) la cursul de schimb valabil la data
plăţii;
5. hotărăşte că problema
aplicării art. 41 din Convenţie, în ceea ce priveşte prejudiciul
material şi moral, nu se află în stare dejudecată.
In consecinţă:
a) o rezervă în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamanţii
să îi adreseze în scris, în cel mult 6 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii conform art. 44 § 2 din Convenţie,
observaţiile lor asupra acestei chestiuni şi, în special, să îi
aducă la cunoştinţă orice acord la care vor fi ajuns;
c) rezervă procedura ulterioară şi îi
deleagă preşedintelui camerei atribuţia de a o stabili în caz de
nevoie.
Intocmită în limba franceză, ulterior
comunicată în scris la data de 6 decembrie 2007, în conformitate cu art.
77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier