DECIZIE Nr. 93
din 27 ianuarie 2011
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 38514 alin. V si art. 3856 alin. 2
din Codul de procedur?a penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 144 din 25 februarie 2011
Ion Predescu - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Iulia Antoanella Motoc -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Iuliana Nedelcu
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38514 alin. 11 şi art. 3856 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Doru Colac în Dosarul nr.
4.060/45/2006 al Curţii de Apel laşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
La apelul nominal lipsesc
părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 5 octombrie 2010, pronunţată în
Dosarul nr. 4.060/45/2006, Curtea de Apel laşi - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 38514 alin. V şi art. 3856 alin. 2 din Codul de procedură
penală, excepţie ridicată de Doru Colac în dosarul de mai sus având ca obiect
soluţionarea unei cauze penale.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale' criticate încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitoare la Accesul liber la
justiţie, art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 20 referitoare la Tratatele
internaţionale privind drepturile omului, precum
şi prevederile art. 13 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
referitoare la Dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
referitoare la Protecţia proprietăţii, deoarece este nemulţumit de
faptul că instanţa de recurs nu este obligată să îl audieze pe inculpat sau pe
partea vătămată indiferent de calitatea lor procesuală, fiind aşadar o
facultate a instanţei în măsura în care audierea a fost făcută în fond ori în
apel.
De asemenea, art. 3856 alin. 2 din Codul de procedură penală elimină posibilitatea
criticării pe calea recursului a unei hotărâri judecătoreşti pentru alte motive
decât cele cuprinse în art. 3859 din Codul de procedură penală, recursul nemaifiind astfel efectiv.
Curtea de Apel laşi - Secţia penală şi pentru cauze
cu minori opinează că „excepţia invocată nu poate
fi primită de Curtea Constituţională", întrucât se critică omisiuni
legislative.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul
Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 38514 alin. 11 cu denumirea marginală
Verificarea
hotărârii şi art. 3856 alin. 2 cu denumirea marginală Efectul devolutiv şi limitele sale, ambele din
Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
-Art. 38514 alin. 11 „Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să
procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse
în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost
ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe
nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.";
- Art. 3856 alin. 2: „Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de
casare prevăzute în art. 3859."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că
prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale
ale art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie, art. 53 referitoare la Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art.
20 referitoare la Tratatele internaţionale privind
drepturile omului, precum şi pe cele ale art. 13
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
referitoare la Dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
referitoare la Protecţia proprietăţii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că prin Decizia nr. 839 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 12 iulie 2010, şi Decizia nr. 240
din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 744 din 11 octombrie 2002, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38514 alin. 11 din Codul de procedură penală, statuând ca prevederile legale invocate sunt menite să
garanteze dreptul tuturor părţilor de a beneficia de un proces echitabil. O
asemenea garanţie este instituită şi de dispoziţiile referitoare la
obligativitatea ascultării inculpatului cu ocazia judecării recursului. Astfel,
scopul acestei căi de atac constă tocmai în asigurarea unui control
judecătoresc al legalităţii şi al aflării adevărului în judecarea şi soluţionarea
cauzelor penale de prima instanţă sau de instanţa de apel, aspect de natură să
contribuie la îndeplinirea exigenţelor care condiţionează într-o societate
democratică procesul echitabil.
Faptul că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate,
instanţa de recurs, fără a administra probe testimoniale noi, asculta pe
inculpat numai în anumite situaţii nu constituie o încălcare a accesului liber
la justiţie sau o restrângere a exerciţiului unor drepturi ori libertăţi,
deoarece inculpatul are posibilitatea de a cere administrarea probelor
considerate necesare, cu ocazia judecării apelului, iar potrivit art. 3856 alin. 3 din
Codul de procedură penală, recursul declarat împotriva unei hotărâri care,
potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de
casare prevăzute în art. 3859. Pe de altă parte, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură
penală, în cazul în care constată că sunt necesare probe noi, instanţa poate să
admită recursul şi să dispună rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs.
In consecinţă, nu se poate susţine că prevederile de lege criticate aduc atingere dreptului constituţional la
apărare.
In plus, procedura de judecată, care cuprinde pe lângă
sistemul probator şi obiectul judecăţii în recurs, constituie atributul
exclusiv al legiuitorului, fiind aşadar o aplicare a prevederilor art. 61 din
Constituţie, cu atât mai mult cu cât, în legislaţia procedural penală română,
recursul este, de regulă, al treilea grad de jurisdicţie, art. 2 din Protocolul
nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale consacrând doar obligaţia statelor membre de a
institui un minim de două grade de jurisdicţie.
De asemenea, prin Decizia nr. 349 din 21 septembrie
2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 952 din 18 octombrie 2004, Curtea
Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3856 alin. 2 din Codul de procedură penală, statuând că întreaga
reglementare a art. 3856 din Codul de procedură penală tranşează efectul devolutiv al
recursului, precum şi limitele acestuia, ţinând seama de două situaţii
distincte, prevăzute în alin. 2, când hotărârea penală a fost supusă apelului,
iar prin recurs se atacă decizia pronunţată în apel, situaţie în care instanţa
de recurs poate examina cauza numai în limitele motivelor prevăzute de art. 3859, şi în alin. 3,
când hotărârea primei instanţe, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel,
situaţie în care recursul are efect devolutiv, ca şi apelul, iar instanţa este
obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent,
să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
Reglementarea diferită se justifică prin deosebirile
esenţiale existente între cele două situaţii avute în vedere de legiuitor. In
prima situaţie, în urma exercitării căii de atac a apelului, cauza a fost,
integral şi sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate
de prima instanţă, examinată de o instanţă de control judiciar, la un grad de
jurisdicţie superior. Recursul, fiind a doua cale ordinară de atac, ce urmează
a fi soluţionată la cel de-al treilea grad de jurisdicţie, poate fi exercitat
pentru motive de casare concret şi limitativ determinate, care vizează
legalitatea deciziei pronunţate în apel.
Curtea reţine că art. 3859 din Codul de procedură penală prevede motive de casare care pot fi
invocate prin recurs, dintre care majoritatea trebuie verificate de instanţa de
recurs şi din oficiu, chiar dacă nu au fost invocate de recurent. Aceste motive
pot constitui temei de cenzură atât a laturii penale, cât şi a laturii civile a procesului penal.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor
mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
In sfârşit, Curtea mai constată că eliminarea
posibilităţii de a critica pe calea recursului o hotărâre judecătorească pentru
alte motive decât cele cuprinse în art. 3859 din Codul de procedură penală nu echivalează cu o veritabilă
critică de neconstituţionalitate, ci cu omisiuni de reglementare, care nu pot
fi supuse cenzurii instanţei de contencios constituţional.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38514 alin. 11 şi art. 3856 alin. 2 din Codul de procedură
penală, excepţie ridicată de Doru Colac în Dosarul nr. 4.060/45/2006 al Curţii
de Apel laşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie
2011.
PREŞEDINTE,
ION PREDESCU
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru