Decizia Nr.755 din 23.11.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 39.514/3/2016 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.092D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că părţile Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor au depus la dosar înscrisuri prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 115 din 3 martie 2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 7 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 39.514/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei decizii a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 35 alin. (1) Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale în ce priveşte efectul stabilirii competenţei exclusive a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea tuturor contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. În acest sens se arată că principiul general al stabilirii competenţei instanţelor în soluţionarea cererilor privitoare la notificările nesoluţionate în termenele legale, formulate fie în temeiul Legii nr. 10/2001, fie în temeiul Legii nr. 18/1991, este acela că instanţa care soluţionează contestaţia este instanţa în circumscripţia căreia se află unitatea notificată. Acest principiu stabileşte astfel o legătură directă între locul situării imobilului şi instanţa competentă, deoarece unitatea notificată este, de regulă, unitatea administrativ-teritorială în raza căreia se află imobilul. În acest sens sunt prevederile art. 21, 22 şi 26 din Legea nr. 10/2001, iar scopul acestora este de a asigura soluţionarea cu celeritate a notificărilor.7. Prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 au preluat principiul general al competenţei generale a unităţii care pronunţă decizia în privinţa notificărilor şi, în consecinţă, a instanţelor în circumscripţia cărora se află aceste unităţi, însă, prin efectul stabilirii unei entităţi unice la nivel naţional cu competenţă în validarea dispoziţiilor/deciziilor emise de unităţile deţinătoare s-au îndepărtat de la acest principiu, deoarece nu au circumstanţiat modul în care au stabilit această competenţă în privinţa entităţii create la nivel naţional chemate să emită decizii care să finalizeze procedura administrativă - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.8. În opinia instanţei de judecată care a invocat din oficiu excepţia, legiuitorul era ţinut ca, păstrând principiul general al soluţionării dosarelor formate prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, să circumstanţieze modul de reglementare a competenţei instanţelor de control al deciziilor emise cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în raport cu sediile unităţilor în circumscripţia cărora se află imobilele, iar nu în raport cu sediul unic al comisiei naţionale. Principiul general al competenţei în soluţionarea notificărilor cât mai aproape de locul situării imobilelor, atât raportat la entitatea administrativă învestită, cât şi raportat la instanţe, se impune a fi respectat şi în privinţa dosarelor administrative formate în temeiul Legii nr. 18/1991, la care se referă art. 34 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 165/2013.9. Se mai apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, în condiţiile supraîncărcării Tribunalului Bucureşti cu soluţionarea tuturor contestaţiilor împotriva deciziilor de validare/invalidare emise de comisia naţională, indiferent de situarea imobilului vizat în dosarul administrativ. În acest sens se arată că prevederile legale criticate fac mai dificil accesul la justiţie al cetăţeanului, care trebuie să se deplaseze la sediul instanţei competente, respectiv în municipiul Bucureşti, pentru a parcurge procedura de judecată în ce priveşte contestaţia împotriva unei decizii emise de comisia naţională, iar, pe de altă parte, procedura de judecată poate cunoaşte prelungiri semnificative, datorate necesităţii efectuării unor acte procedurale la distanţă, respectiv prin comisii rogatorii. Soluţia legislativă nu este justificată nici prin scopul unificării practicii judiciare, având în vedere că singurele instrumente procedurale prin care se asigură unificarea practicii judiciare, pornind de la obligativitatea dezlegării date problemelor de drept de către instanţa supremă, sunt recursul în interesul legii şi hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.10. Se mai arată că, în vederea restabilirii principiului statuat în Legea nr. 10/2001 şi în Legea nr. 18/1991, instanţele competente să soluţioneze deciziile de validare/invalidare emise de comisia naţională trebuie să fie în continuare tribunalele în circumscripţia cărora se află entitatea care a soluţionat notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 ori cererea de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991. O altă soluţie preconizată de instanţa de judecată care a invocat excepţia de neconstituţionalitate este cea prevăzută în materia contestării actelor administrative, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căreia persoana interesată are posibilitatea de a alege între instanţa de la domiciliu şi instanţa de la sediul autorităţii publice emitente a actului contestat.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând cele statuate în sensul respingerii unor critici de neconstituţionalitate similare prin deciziile nr. 833 din 3 decembrie 2015 şi nr. 115 din 3 martie 2016.14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:15. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, potrivit cărora: „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării."17. În opinia instanţei de judecată care a invocat din oficiu excepţia, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil.18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate, conformitatea acestuia cu prevederile Constituţiei invocate şi în cauza de faţă fiind examinată prin prisma unor argumente identice. Astfel, prin Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că este neîntemeiată, în raport cu criticile formulate.19. Prin decizia menţionată, paragrafele 19-27, Curtea a observat că textul de lege criticat conţine norme de procedură prin care este reglementată competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii de a soluţiona contestaţia împotriva deciziilor emise de entităţile învestite de lege. Totodată, Curtea a constatat că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti, fiind aşadar reglementată competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze.20. Cu privire la modul de stabilire a competenţei instanţelor de judecată, Curtea a observat însă că aceasta nu este singura situaţie în care legiuitorul a reglementat o competenţă exclusivă a unei instanţe. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 4 alin. (4), art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia ori contestaţia împotriva adeverinţei prevăzute la art. 8 lit. b) şi art. 9 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă se introduce la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea, potrivit art. 283 alin. (1¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, instanţa competentă să soluţioneze plângerea formulată împotriva deciziei pronunţate de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor privind procedurile de atribuire de servicii şi/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes naţional, aşa cum este definită de legislaţia în vigoare, este Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Cu privire la acestea, Curtea a constatat, de exemplu, prin Decizia nr. 530 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 24 iunie 2009, şi Decizia nr. 1.420 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 6 decembrie 2011, că asemenea reglementări sunt în consonanţă cu Legea fundamentală, deoarece art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţie statuează că justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, a căror competenţă este stabilită numai prin lege. În înţelesul acestei norme constituţionale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din actele normative internaţionale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a mai stabilit, de exemplu, prin Decizia nr. 731 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau grup social.21. În continuare, prin decizia citată, Curtea a mai reţinut că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 12 octombrie 2010, a Hotărârii-pilot din Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care, inter alia, instanţa europeană a remarcat că prevederile legislative complexe şi modificările ce le-au fost aduse de-a lungul timpului s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă şi au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate (paragraful 221). În considerarea acestor observaţii, Curtea Constituţională a apreciat că, pe lângă dezideratul unei mai bune administrări a justiţiei, prin reglementarea criticată legiuitorul român a avut ca scop şi realizarea obiectivului de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, creând premisele unor practici judiciare constante prin reglementarea unui cadru normativ corespunzător.22. Având în vedere cele anterior expuse, precum şi faptul că nicio dispoziţie din Legea fundamentală sau din actele normative internaţionale invocate nu prevede interdicţia instituirii unei anumite instanţe care să fie competentă să judece o cauză, ci numai dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea acestei jurisprudenţe, cele statuate prin decizia citată îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 39.514/3/2016 şi constată că prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Irina-Loredana Gulie