Decizia Nr.690 din 20.10.2015

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ana Clinci în Dosarul nr. 52.565/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 731D/2015.2. La apelul nominal se prezintă avocat Marius Cosmin Mitran, având delegaţie de substituire a apărătorului Marius Victor Iorga, cu delegaţie pentru asistenţă juridică obligatorie din partea Baroului Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului, care depune concluzii scrise, întrucât nu are vechimea necesară pentru a susţine concluzii orale în faţa Curţii Constituţionale. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Arată că autoarea excepţiei are calitatea de parte vătămată într-un proces penal având ca obiect infracţiunea de vătămare corporală din culpă, iar, din actele cauzei, rezultă că, pentru vindecare, aceasta a necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale. Noile dispoziţii penale care sancţionează fapta de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196 alin. (1) din Codul penal care are în vedere producerea unor vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile. Deşi infracţiunea de vătămare corporală din culpă a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în Codul penal anterior, se condiţionează întrunirea lor de alte trei elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Având în vedere faptul că niciunul dintre aceste din urmă elemente nu este prezent în cauza în care a fost invocată excepţia, soluţia care se preconizează a se pronunţa este achitarea, aşa încât instanţa penală este obligată să lase nesoluţionată acţiunea civilă. Arată că o dispoziţie similară se afla şi în vechiul Cod de procedură penală, instanţa penală lăsând nesoluţionată acţiunea civilă când pronunţa achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b), respectiv fapta nu e prevăzută de legea penală. Reţine că acest aspect este invocat de către autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, însă apreciază că este neîntemeiat, întrucât soluţia legislativă criticată este justificată de faptul că nu mai există infracţiunea ca temei al obligării la repararea prejudiciului, singurul temei fiind acela al răspunderii civile delictuale care poate fi valorificată exclusiv printr-o acţiune în faţa instanţei civile, conform principiului potrivit căruia oricine provoacă un prejudiciu este obligat să-l repare. Aşa încât instanţa penală nu este competentă să soluţioneze acţiunea civilă, atâta vreme cât nu se mai poate pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 24 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 52.565/301/2013, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ana Clinci într-o cauză penală având ca obiect infracţiunea de vătămare corporală din culpă.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, autoarea excepţiei, având calitatea de parte civilă în procesul penal, apreciază că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în caz de achitare sau de încetare a procesului penal încalcă dreptul la un proces echitabil. De asemenea arată că, în nenumărate rânduri, Curtea Constituţională a statuat că soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale respectă exigenţele textelor constituţionale şi este în deplină concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în acest sens, face referire la Decizia Curţii nr. 30 din 1 februarie 2001. Arată că, în mod similar, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. I din 23 februarie 2004 , pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii. De asemenea, autoarea face referire şi la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 octombrie 2008 şi 22 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele Atanasova împotriva Bulgariei şi Dinchev împotriva Bulgariei, prin care s-a statuat că nesoluţionarea laturii civile în cazul prescripţiei răspunderii penale încalcă dreptul de acces la justiţie al părţii civile atunci când se datorează în întregime încetinelii cu care autorităţile au lucrat cazul, indiferent de posibilitatea de a introduce sau nu o acţiune civilă separată. Autoarea apreciază că un act de clemenţă al puterii legislative prin care, din considerente de politică penală a statului, este înlăturată răspunderea penală, nu ar putea constitui un temei pentru nesoluţionarea pretenţiilor civile, nesocotind astfel dreptul persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni de a obţine, în cadrul aceluiaşi proces, într-un termen rezonabil, repararea pagubei suferite.6. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, în cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, „fapta nu este prevăzută de legea penală", iar instanţa penală, constatând incidenţa acestei situaţii, nu va mai proceda la o judecată a cauzei, spre deosebire de situaţiile la care Curtea Constituţională face referire prin Decizia nr. 30 din 1 februarie 2001, şi anume în caz de achitare pentru incidenţa cazului prevăzut la art. 10 lit. b¹) din Codul penal din 1969 ori pentru existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, situaţii în care instanţa de judecată procedează la efectuarea cercetării judecătoreşti, soluţionând totodată şi pretenţiile civile ale cauzei. Or, în cazul de faţă, instanţa penală, constatând că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu va mai proceda la o efectuare a cercetării judecătoreşti privind latura penală a cauzei, pronunţând o soluţie de achitare. Sesizarea instanţei civile, în această ipoteză, de către partea civilă nu poate constitui un caz de încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), judecata efectuându-se de către o instanţă independentă şi imparţială, neaducându-se atingere termenului rezonabil.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise ale autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Analizând criticile de neconstituţionalitate şi având în vedere cauza în care a fost invocată excepţia, Curtea apreciază că obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din acelaşi act normativ. Dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală au următorul conţinut: „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă." Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală prevăd că „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] b) fapta nu este prevăzută de legea penală [...]".11. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil şi art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la dispoziţiile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată excepţia, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 12, a constatat că, la data de 1 februarie 2014, potrivit art. 250 coroborat cu art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Codul penal din 1969 a fost abrogat. Noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196 din Codul penal, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) au în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemenea vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ceea ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte trei elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă conducătorul auto nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe psihoactive. În acest context devin aplicabile dispoziţiile art. 4 - „Aplicarea legii penale de dezincriminare" - din Codul penal potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării structurii infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că, deşi o astfel de faptă nu mai constituie infracţiune, persoana vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situaţie posibilă şi sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite.13. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în prezenta speţă, instanţa, hotărând asupra învinuirii aduse inculpatului, luând în considerare cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - fapta nu este prevăzută de legea penală, în temeiul art. 396 alin. (5) din acelaşi cod, nu poate pronunţa decât o soluţie de achitare a inculpatului.14. În continuare, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale ale art. 25 alin. (5), criticate de autoare, în caz de achitare a inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, ca o consecinţă a caracterului accesoriu al acţiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanţa civilă. Aşadar, în ceea ce priveşte soluţionarea sa, soarta acţiunii civile depinde de aceea a acţiunii penale, iar, în situaţia în care procesul penal a luat sfârşit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acţiunea exercitată în faţa instanţei civile. 15. Curtea reţine, totodată, că, anterior, art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală din 1968, prevedea, în mod similar, că „instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) [fapta nu e prevăzută de legea penală] ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurileprevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) şi j), precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile". Aşa încât, neexistând posibilitatea exercitării acţiunii penale datorită intervenţiei vreunui impediment din cele prevăzute la art. 10 lit. b), f) şi j) din Codul de procedură penală din 1968, acţiunea civilă nu poate fi rezolvată, lipsind cadrul legal în acest sens. De asemenea, în cazul în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, instanţa penală fiind incompetentă de a judeca conflictul de drept adus în faţa sa, legea a considerat că acţiunea civilă nu poate fi adusă la instanţa penală şi deci această instanţă nu poate soluţiona această acţiune. În felul acesta s-a evitat stânjenirea activităţii instanţelor penale de sarcina de a soluţiona acţiunea civilă introdusă la aceste instanţe şi s-a asigurat soluţionarea la timp şi în mod corect a cauzelor penale aflate pe rolul lor.16. Curtea reţine tendinţa noului Cod de procedură penală de a acorda prioritate soluţionării, în cadrul procesului penal, a acţiunii penale şi de a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă ori de a trimite acţiunea civilă la instanţa civilă, pentru soluţionare - art. 25 alin. (5) şi (6) şi art. 26 din Codul de procedură penală. Reglementând aceste dispoziţii legale, care sunt de natură să contribuie la soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul nu trebuie să neglijeze nici interesul legitim al părţilor civile de a obţine repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciilor produse prin infracţiuni. 17. Condiţia soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal este una destul de generală, iar nesoluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, în caz de achitare a inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, şi trimiterea ei către instanţa civilă, cu reluarea procesului civil, ar putea duce la depăşirea duratei rezonabile de soluţionare a acţiunii civile determinate de săvârşirea infracţiunii. 18. Însă, Curtea constată că, deşi instanţa penală care pronunţă o soluţie de achitare, întrucât fapta (cauzatoare de prejudicii) nu este prevăzută de legea penală, lasă nesoluţionată acţiunea civilă, noul Cod de procedură penală reglementează suficiente garanţii pentru partea civilă din procesul penal care să înlesnească repararea, pe calea acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, în mod just şi integral şi într-un termen rezonabil a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, astfel încât dreptul la un proces echitabil al acesteia să fie respectat.19. Astfel, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (în acelaşi sens fiind şi art. 1365 din Codul civil). Aceasta reprezintă o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe. În aceste condiţii, instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia. 20. De asemenea, legiuitorul a prevăzut în art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă stabilind că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. Aşadar, pentru că probele administrate în cursul procesului penal sunt utile pentru aflarea adevărului cu privire la fapta civilă delictuală comisă de inculpat, ele pot fi folosite în faţa instanţei civile.21. Totodată, Curtea reţine, ca o altă garanţie a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, că, potrivit art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii [privind reparaţiile civile] se menţin. 22. Şi, de asemenea, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (8) din acelaşi cod, cheltuielile cu taxa de timbru şi timbru judiciar aferente acţiunii civile exercitate la instanţa civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente sunt eliminate, acestea stabilind că acţiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru. De altfel, cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.23. În fine, Curtea reţine că repararea, pe calea acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, aşadar soluţionarea de către instanţa specializată în acest domeniu a litigiului de natură civilă determină o protecţie sporită a dreptului la un proces echitabil al părţii civile din procesul penal.24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ana Clinci în Dosarul nr. 52.565/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 20 octombrie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu