Decizia Nr.653 din 17.10.2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petrică Căruceru în Dosarul nr. 774/39/2017/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 295D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei în materie. În acest sens invocă Decizia Curţii nr. 624 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 20 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 774/39/2017/a1, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Petrică Căruceru într-o cauză penală. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 223 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Dorohoi în Dosarul nr. 78/217/2017, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) cu aplicarea art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală este neconstituţional în raport cu dispoziţiile Legii fundamentale invocate, în condiţiile în care creează cadrul, transformă, prin efecte şi conţinut, o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti într-un veritabil text de lege, devenind opozabilă nu doar unor persoane implicate într-o procedură particulară, ci tuturor cetăţenilor. Astfel, reţine că Decizia nr. 11 din 22 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, odată publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, are caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, oricare dintre ele fiind chemate doar a transpune respectiva decizie, nicidecum a face o analiză a unor situaţii de fapt sau de drept specifice cazului particular dedus judecăţii, lipsind procesul penal de caracterul de echitate. Reţine că, prin decizia precitată, instanţa supremă a stabilit că, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal, prin aceasta fiind introduse cerinţe noi, determinante în stabilirea existenţei prejudiciului, transformând hotărârea de interpretare într-un veritabil act legislativ. Susţine că, deşi sunt necesare şi obligatorii interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale în activitatea instanţelor de judecată, soluţia legislativă instituită prin art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală substituie puterea judecătorească puterii legislative, iar consacrarea caracterului obligatoriu al unei hotărâri judecătoreşti erga omnes transformă hotărârea instanţei supreme într-un veritabil text de lege. Susţine că eventuale aspecte neclare sau care presupun interpretări ale legii ar trebui lămurite de legiuitor, prin mecanismele specifice, iar nu de către o instanţă de judecată.6. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens reţine că efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală criticată, reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie. Reţine că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi în situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată într-un recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă. Arată, de asemenea, că Decizia nr. 11 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu se subsumează noţiunii de „lege", constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante, având în vedere că, în practica judiciară, chestiunea supusă analizei a fost una controversată, instanţele de judecată adoptând soluţii diferite. Reţine că o hotărâre, fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu o „lege", concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp. Or, cerinţa privind constanţa jurisprudenţei nu a fost îndeplinită în materia determinării şi aplicării modalităţii de stabilire a despăgubirilor civile în cazul săvârşirii infracţiunii de contrabandă, prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, interpretările fiind făcute diferit în practică, neexistând o viziune unitară sub acest aspect. Arată că, pe perioada sa de aplicare, hotărârea dată de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii reprezintă o modalitate de interpretare a normei legale, fără a avea aceeaşi legitimitate şi autoritate prin prisma principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens invocă considerente ale Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011, nr. 265 din 6 mai 2014 şi nr. 624 din 8 octombrie 2015.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Faţă de notele scrise ale autorului excepţiei, de motivele de neconstituţionalitate formulate de acesta, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la Decizia nr. 11 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 2 iunie 2015. Prin decizia menţionată, Înalta Curte a stabilit că: „în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal." Normele procesual penale ale art. 477 alin. (3), criticate, au următorul cuprins: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."12. Autorul excepţiei susţine că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5) conform cărora statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, iar, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, ale art. 124 alin. (1) şi (3) referitor la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (3) potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine cele statuate prin Deciziile nr. 624 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015, şi nr. 198 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019. Astfel, cu privire la competenţa instanţei supreme de a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea a reţinut că - reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept - legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel şi a tribunalului - învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printrun recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs - de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe cumulate, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 75 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.14. În aceste condiţii, Curtea a constatat că însuşi legiuitorul român este cel care a reglementat în noul Cod de procedură penală, în virtutea calităţii sale constituţionale de unică autoritate legiuitoare a ţării, un nou instrument de unificare a practicii neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.15. Mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat - prin condiţia restrictivă referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei - rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, obiectul sesizării în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile îl constituie o „chestiune de drept" de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, acest mecanism de unificare a practicii vizând, deopotrivă, o chestiune de drept material ori o chestiune de drept procedural, aşadar dispoziţii de drept material sau procedural înţelese, interpretate şi aplicate diferit de instanţele judecătoreşti. „Chestiunea de drept" priveşte o problemă de drept a cărei lămurire se solicită şi care se află într-o relaţie de dependenţă cu soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, în sensul ca decizia instanţei supreme pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi art. 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. De altfel, instanţa de control constituţional a observat că, în Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015, în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa supremă a motivat că aceasta este „condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. [...] În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde «soluţionarea pe fond a cauzei» având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date".16. Totodată, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale ale art. 477 alin. (3), dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României, Partea I. Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. În acord cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale", iar, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării". Raportat la aceste dispoziţii constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în mod unanim că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu" (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea.17. În considerarea acestui rol constituţional, instanţa supremă a pronunţat, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, Decizia nr. 11 din 22 aprilie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă în privinţa infracţiunii de contrabandă, în cazul în care bunurile care fac obiectul infracţiunii au fost identificate şi indisponibilizate în vederea confiscării, se va dispune atât confiscarea bunurilor respective, cât şi obligarea autorului/autorilor la plata taxelor vamale, a accizelor şi a taxei pe valoare adăugată, calculate prin raportare la valoarea în vamă a bunurilor confiscate ori se va dispune doar confiscarea bunurilor respective", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 2 iunie 2015, prin care a stabilit că „în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal."18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petrică Căruceru în Dosarul nr. 774/39/2017/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală cu referire la Decizia nr. 11 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2019.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu