Decizia Nr.648 din 17.10.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Camelia-Lidia Bugnar, Gabriela Elena Deac, Kovacs Rozalia, Gheorghe Mihala şi Şerbana Nedelcu în Dosarul nr. 5.907/62/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.788D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 11 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.907/62/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Camelia-Lidia Bugnar, Gabriela Elena Deac, Kovacs Rozalia, Gheorghe Mihala şi Şerbana Nedelcu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unor hotărâri adoptate de Adunarea generală extraordinară a acţionarilor Societăţii Agro Bârsa - S.A. din Braşov, aflată în faza judecării recursului, fără citarea părţilor, în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, în temeiul art. 493 din Codul de procedură civilă.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt discriminatorii şi limitează accesul liber la justiţie, deoarece nu permit exercitarea căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor date de instanţele de apel, în cazurile în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârilor de primă instanţă. În speţă sunt incidente prevederile art. 132 alin. (2) şi (9) din Legea societăţilor nr. 31/1990, potrivit cărora hotărârile adunării generale a acţionarilor contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, iar hotărârea judecătorească pronunţată este supusă numai apelului.6. Se mai arată că excluderea unei hotărâri judecătoreşti de la controlul de legalitate exercitat, în temeiul art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi justificat prin scopul degrevării instanţei supreme, dat fiind faptul că la acelaşi rezultat se poate ajunge prin intermediul procedurii de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din acelaşi cod. Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia sunt încălcate dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea discriminării, în cazul în care persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament diferenţiat, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă. În acelaşi sens se mai arată că principiul egalităţii a fost afirmat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca un principiu general al dreptului european, iar potrivit jurisprudenţei instanţei europene, principiul egalităţii nu este compatibil cu tratamentul diferit aplicat unor situaţii comparabile, cu excepţia existenţei unei justificări obiective.7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere faptul că prevederile legale criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Or, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, accesul liber la justiţie nu presupune, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, care poate institui reguli speciale de procedură, atât timp cât asigură posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate. Mai mult, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, cât timp se asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.8. În ceea ce priveşte invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil, statuat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte apreciază că statele nu sunt obligate să creeze căi de atac, cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în materie penală. Astfel, numai în măsura în care sunt create căi de atac, există o obligaţie convenţională a statelor de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în cadrul acestor căi de atac. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996. Se mai apreciază că nu sunt încălcate nici prevederile art. 14 din aceeaşi Convenţie, în condiţiile în care părţile au acces la căile de atac instituite de legiuitor pentru o anumită categorie de litigii, fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, în virtutea acestui mandat constituţional, legiuitorul având competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Iar, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Se mai susţine că noul cod a instituit o categorie nouă de hotărâri judecătoreşti, anume aceea a hotărârilor care nu sunt susceptibile de recurs, soluţia fiind diferită de cea promovată de Codul de procedură civilă din 1865, care a cunoscut categoria hotărârilor ce nu puteau fi controlate pe calea apelului. Raţiunile pentru care legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului sunt determinate, în principal, de imperativul major al descongestionării instanţei supreme de un număr considerabil de recursuri, interesul relativ redus al litigiului constituindu-se, deopotrivă, într-un temei pentru suprimarea căii extraordinare de atac a recursului.11. Dreptul de acces la justiţie, ca drept fundamental convenţional şi constituţional, nu conferă tuturor sine modo şi dreptul de acces la toate „gradele de jurisdicţie", dar implică indubitabil dreptul la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Soluţia legislativă criticată de autorii excepţiei trebuie analizată şi în contextul regândirii regimului căilor de atac prin noua reglementare procesual civilă de drept comun, care a adus o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte sistemul căilor de atac şi rolul recursului. Astfel, apelul este calea de atac obişnuită, de drept comun, care se poate exercita în legătură cu orice nemulţumire referitoare la hotărârea de primă instanţă, fie că este de fapt sau de drept, asigurând două judecăţi de fond, deci dublul grad de jurisdicţie; spre deosebire de reglementarea anterioară, când excepţiile erau nejustificat de numeroase, noul cod a restrâns considerabil aceste excepţii şi a dat prioritate exercitării apelului. În sistemul noului cod, apelul este singura cale ordinară de atac, cale de atac obişnuită, care a fost suprimată în puţine cazuri faţă de vechea reglementare, tocmai pentru a sublinia că, de regulă, ultima care poate îndrepta o nedreptate este instanţa de apel, care asigură o nouă judecată de fond şi, deci, dublul grad de jurisdicţie, recursul intervenind într-adevăr excepţional, în condiţii restrictive şi exclusiv pentru motive de legalitate. Se arată că recursul este o cale extraordinară de atac prin care, în condiţiile şi pentru motivele limitativ prevăzute de lege, se exercită un control suplimentar de legalitate, că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, că, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată [art. 483 alin. (3) şi alin. (4) teza I], că „recursul hibrid", prevăzut de art. 304¹ din vechiul Cod de procedură civilă nu se mai regăseşte în noul cod şi că necesitatea acestui recurs, ca substitut (imperfect) al apelului, a fost generată de suprimarea discutabilă a apelului într-un număr mare de cauze, în vechea reglementare.12. Se mai invocă Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, deciziile nr. 226 din 18 mai 2004, nr. 350 din 7 mai 2015 şi nr. 517 din 7 iulie 2015, precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32 din 9 iunie 2008.13. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu conţine nicio dispoziţie discriminatorie, regimul juridic diferit fiind determinat de deosebirea de situaţii, care impune soluţii legislative diferite, în vederea asigurării celerităţii soluţionării cauzelor. De asemenea, arată că diferenţierea hotărârilor care pot fi sau nu pot fi supuse recursului se face pe criteriul valorii în bani a pretenţiilor deduse judecăţii, iar nu pe cel al averii sau al categoriei sociale, prin urmare, textul legal atacat nu instituie discriminări pe criteriile prevăzute de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de natură să aducă atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.14. În privinţa pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, se apreciază că dreptul de acces la tribunale nu este absolut, invocând în acest sens Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38. Invocă, de asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003.15. Se mai apreciază, privitor la dimensiunile principiului constituţional al accesului liber la justiţie, că acesta trebuie discutat şi în raport cu accesul la căile de atac. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă numai posibilitatea unei acţiuni în justiţie, ci şi de a folosi căile de atac prevăzute de lege. Legiuitorul pune la dispoziţie căile de atac optime, cu luarea în considerare a naturii cauzei şi a ierarhiei judecătoreşti de la care începe accesul liber la justiţie. Prin urmare, numai legea poate stabili care sunt şi în ce condiţii se exercită aceste căi de atac, ea putând stabili folosirea numai a unora sau restrângând exerciţiul altor căi de atac, cu condiţia să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. În plus, recursul are caracterul de jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată ce nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra legalităţii hotărârii anterior pronunţate, legalitate care va fi validată doar ca urmare a aprecierii probelor deja existente la dosar.16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:17. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 483 alin. (2) teza finală (Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015. În legătură cu obiectul excepţiei, Curtea reţine că, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, „(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016." Acest termen a fost prorogat în mod succesiv, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016, astfel încât, în prezent, dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019.19. Prin urmare, având în vedere data învestirii instanţei de judecată în prezenta cauză, Curtea reţine că obiectul excepţiei îl reprezintă prevederile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013. Prevederile legale criticate au următorul cuprins: „(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."20. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi şi art. 21 - Accesul liber la justiţie. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 14 - Interzicerea discriminării cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă se referă la faptul că, în procesele începute de la data de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare atât a Legii nr. 2/2013, cât şi a Codului de procedură civilă) şi până la data de 31 decembrie 2018 nu pot fi atacate cu recurs hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. În speţa dedusă soluţionării instanţei de judecată este vorba de hotărârea judecătorească pronunţată în apel ce vizează acţiunea formulată împotriva hotărârilor adunării generale a acţionarilor unei societăţi, contrare legii sau actului constitutiv, în temeiul art. 132 alin. (2) şi (9) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004.22. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii acesteia sunt nemulţumiţi, în principal, de faptul că beneficiază numai de calea de atac a apelului, fiind suprimată calea de atac a recursului, iar în acest mod sunt încălcate prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi cele referitoare la egalitatea în faţa legii şi interzicerea discriminării. În legătură cu acest aspect, Curtea reţine că, în noul Cod de procedură civilă, recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită pentru motive de nelegalitate şi numai în condiţiile prevăzute de lege. Apelul reprezintă calea ordinară de atac, ce are un caracter devolutiv, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept (art. 476 din Codul de procedură civilă).23. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, sau Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012).24. De asemenea, în legătură cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, Decizia nr. 1.034 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 16 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 1.415 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 28 noiembrie 2011).25. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 39).26. Mai mult, Curtea reţine că, în prezenta cauză, autorii excepţiei au avut acces la judecarea cauzei în primă instanţă, precum şi în apel, beneficiind, aşadar, de o cale de atac, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. 27. În ceea ce priveşte critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor date de instanţele de apel, în cazurile în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârilor de primă instanţă, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea reţine că, în vederea asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994).28. Or, în prezenta cauză, textul legal criticat nu conţine nicio dispoziţie discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit, constând în faptul că hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului, nu pot fi atacate cu recurs, este determinat de deosebirea de situaţii, care impune soluţii legislative diferite, în vederea asigurării celerităţii soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Camelia-Lidia Bugnar, Gabriela Elena Deac, Kovacs Rozalia, Gheorghe Mihala şi Şerbana Nedelcu în Dosarul nr. 5.907/62/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Irina-Loredana Gulie