Decizia Nr.543 din 14.07.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 694 din 15 septembrie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Grupul Industrial Voiculescu şi Compania (GRIVCO) - S.A. din Bucureşti şi de Societatea Compania de Cercetări Aplicative şi Investiţii - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.302/2/2014 (număr în format vechi 3.070/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.045D/2014.2. Dezbaterile au avut loc la data de 28 mai 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 16 iunie, respectiv la 30 iunie 2015. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea pentru 14 iulie 2015.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:3. Prin Încheierea din 17 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.302/2/2014 (număr în format vechi 3.070/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Grupul Industrial Voiculescu şi Compania (GRIVCO) - S.A. din Bucureşti şi de Societatea Compania de Cercetări Aplicative şi Investiţii - S.A. din Bucureşti cu ocazia soluţionării contestaţiilor formulate împotriva unei măsuri asigurătorii luate de instanţa de judecată.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală încalcă accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv şi dreptul de proprietate privată, deoarece partea interesată se află în imposibilitate de a-şi formula apărările cu privire la luarea măsurii asigurătorii, iar cele statuate de instanţă nu pot fi cenzurate de o instanţă ierarhic superioară. Consideră că neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate este cu atât mai evidentă cu cât măsura criticată a fost dispusă de către instanţa de apel, situaţie care înlătură orice posibilitate a persoanei interesate de a o contesta la o instanţă superioară.5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece faptul că aceeaşi instanţă s-a pronunţat într-o cale de atac în cadrul aceleiaşi proceduri nu ridică în sine o problemă din perspectiva art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu atât mai mult cu cât completele de judecată au fost diferite, ca urmare a soluţionării cererilor de abţinere şi, respectiv, de recuzare. De altfel, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 370 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 august 2014, că judecarea recursului de către aceeaşi instanţă care a soluţionat apelul, dar în complete diferite, nu constituie în sine o prezumţie a lipsei de imparţialitate a judecătorilor care se pronunţă asupra recursului, reţinând, astfel, că nu este afectat dreptul la un proces echitabil. În plus, Constituţia nu consacră principiul controlului judiciar ierarhic, ci, potrivit art. 129, numai folosirea căilor de atac prevăzute de lege.6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.“10. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la cele ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, art. 129 din Constituţie face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute „numai prin lege“. De asemenea, dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză (paragraful 16).12. Tot prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, anterior citată, paragrafele 17 şi 19, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Or, din moment ce o astfel de procedură nu priveşte temeinicia unei acuzaţii penale în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, nu se poate susţine că se impune existenţa unui dublu grad de jurisdicţie. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut, astfel, că expresia „materie penală“ folosită de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie corespunde cu noţiunea de „acuzaţie în materie penală“ prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi definită de Curtea de la Strasbourg ca fiind o noţiune autonomă a Convenţiei, independentă de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante (Hotărârea din 23 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei, paragraful 22). Mai mult decât atât, chiar şi în situaţia unei acuzaţii în materie penală, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie stabileşte că dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, consacrat de paragraful 1, poate face obiectul unor excepţii fie în cazul infracţiunilor minore, fie când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.13. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.14. Pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi nici prevederilor art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.15. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Grupul Industrial Voiculescu şi Compania (GRIVCO) - S.A. din Bucureşti şi de Societatea Compania de Cercetări Aplicative şi Investiţii - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.302/2/2014 (număr în format vechi 3.070/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 14 iulie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică