Decizia Nr.419 din 15.10.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 768 din 10 decembrie 2013

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Claudia-Margareta Krupenschi	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Crisdan“ - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 3.805/196/2012 al Tribunalului Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 367D/2013 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal răspunde partea Autoritatea Rutieră Română, prin consilier juridic Daniela Bucşă, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind autorului excepţiei.Procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente.Reprezentantul Autorităţii Rutiere Române susţine respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Consideră că dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt constituţionale, în acest sens existând o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, cum ar fi Decizia nr. 261 din 21 mai 2013, Decizia nr. 1.070 din 13 decembrie 2012, Decizia nr. 858 din 18 octombrie 2012 sau Decizia nr. 1.260 din 8 octombrie 2009.Având cuvântul asupra excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public susţine respingerea acesteia.Acesta susţine, mai întâi, că jurisprudenţa Curţii Constituţionale în privinţa dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 demonstrează constituţionalitatea acestora, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei menţinându-se şi în această cauză, pentru identitate de raţiune. În plus, reprezentantul Ministerului Public mai arată că din motivarea excepţiei rezultă că autorul acesteia ridică unele probleme de interpretare şi aplicare ale acestui text, chestiuni tranşate, însă, în mod definitiv şi obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 11 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.805/196/2012, Tribunalul Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Crisdan“ - S.R.L. din Galaţi într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe prin care a fost respinsă ca tardiv introdusă plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii, emis de Autoritatea Rutieră Română.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie, respectiv la dreptul la apărare, dar şi celor statuate de principiu de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011. Cu acel prilej, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă.Enumerând modalităţile de comunicare a procesului-verbal şi a înştiinţării de plată, legiuitorul nu a făcut nicio precizare, în cuprinsul dispoziţiilor legale criticate, cu privire la ordinea de prioritate în care acestea pot fi folosite. Acesta este motivul pentru care, în practică, s-a instituit tendinţa generalizată a agentului constatator de a recurge la comunicarea actelor direct prin afişare, fără a mai epuiza celălalt mijloc de comunicare, adică prin poştă, cu aviz de primire, astfel stabilind el însuşi ordinea de prioritate a mijlocului de transmitere a actelor către contravenient.Or, enumerarea cuprinsă în textul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu este întâmplătoare, modalităţile de comunicare fiind menţionate într-o anumită ordine de prioritate în ceea ce priveşte aplicarea lor, această ordine substituinduse voinţei legiuitorului de a asigura o cât mai mare certitudine asupra îndeplinirii, în mod efectiv, a procedurii de comunicare. Prin urmare, succesiunea menţionată în textul de lege criticat determină o obligaţie în sarcina agentului constatator de a proceda la comunicare doar cu respectarea acestei ordini. Or, acesta, cu rea-credinţă, foloseşte în mod direct ultima metodă enumerată de text, fără a fi asigurată, astfel, efectivitatea aducerii la cunoştinţa contravenientului a existenţei procesului-verbal întocmit în defavoarea sa.Tribunalul Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu se interpretează în sensul că actul normativ instituie o ordine de prioritate privind modalitatea de comunicare a procesului-verbal către contravenient, şi anume că procesul-verbal trebuie comunicat mai întâi prin poştă, cu aviz de primire, şi abia ulterior, în măsura în care nu se poate realiza comunicarea prin această primă modalitate, să fie comunicat prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. În această ipoteză, textul de lege încalcă prevederile art. 21, 24 şi ale art. 53 din Constituţie.În opinia instanţei judecătoreşti, textul de lege instituie o ordine de prioritate, similar celei stabilite de art. 44 alin. (2) lit. a)-d) referitor la art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, asupra neconstituţionalităţii cărora a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011.În mod frecvent, în practica agenţilor constatatori, procesul-verbal este comunicat direct prin afişare la domiciliul contravenientului, fără a fi comunicat anterior prin poştă, cu aviz de primire, şi fără să fi încercat măcar înainte să fi comunicat procesul-verbal în această modalitate, singura care asigură certitudinea primirii procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei de către persoana sancţionată contravenţional şi care asigură efectivitatea aducerii la cunoştinţa persoanei în cauză a acuzaţiei în materie contravenţională.Or, potrivit reglementărilor legale în materie contravenţională, de momentul comunicării procesului-verbal de contravenţie sunt legate o serie de consecinţe juridice, deosebit de importante pentru garantarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare.Totodată, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, o acuzaţie în materie contravenţională este asimilată unei acuzaţii în materie penală, astfel că modalitatea de comunicare direct prin afişare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contravine şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care este indicată Hotărârea din 18 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Neaţă împotriva României.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Ambele modalităţi de comunicare prevăzute de art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 asigură comunicarea efectivă a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar în cazul îndeplinirii procedurii de comunicare prin afişare la domiciliu sau la sediul contravenientului, stabilirea unei obligaţii legale de a consemna printr-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor a împrejurării respective este de natură să întărească garanţiile privind respectarea drepturilor constituţionale ale contravenientului. Astfel, instanţa de judecată are posibilitatea de a verifica dacă afişarea a fost efectuată, prin ascultarea martorului prezent la îndeplinirea procedurii, consemnat în procesul-verbal de comunicare.Pe de altă parte, critica de neconstituţionalitate se sprijină pe prezumţia unor neregularităţi în derularea procedurii de comunicare, neregularităţi de natură să conducă la împrejurarea în care contravenientul să nu fie încunoştinţat de existenţa actului sancţionator. Or, chiar Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006 că aceasta nu este decât o supoziţie ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea să nu intre în posesia persoanei sancţionate contravenţional.În esenţa sa, afişarea, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, satisface pe deplin cerinţele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea atât a dreptului de acces liber la justiţie, cât şi a dreptului de apărare, cu atât mai mult cu cât, pentru a fi legal îndeplinită, comunicarea prin afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.Totodată, se observă că nu poate fi reţinută asimilarea situaţiei reglementate de textul legal criticat cu cea care a făcut obiectul analizei concretizat prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 a Curţii Constituţionale, în cazul de faţă fiind vorba de o ipoteză diferită de lucru, care implică o legătură directă cu persoana contravenientului.Avocatul Poporului apreciază următoarele:Dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 enumeră modalităţile de comunicare a procesului-verbal şi a înştiinţării de plată, fără să conţină vreo precizare referitoare la ordinea de prioritate în care acestea pot fi folosite.Modalitatea de interpretare şi punere în aplicare de către organele competente a acestor dispoziţii, şi anume prin afişare directă, fără a epuiza celelalte moduri de comunicare prevăzute de text, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al contravenientului care contestă procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Succesiunea modalităţilor de comunicare, astfel cum normele juridice criticate o menţionează, nu este întâmplătoare, ci urmăreşte să asigure un grad cât mai ridicat al certitudinii absolute cu privire la încunoştinţarea contravenientului despre conţinutul actului comunicat. Prin urmare, este clară şi evidentă intenţia legiuitorului de a institui o anumită ordine de prioritate a acestora sub aspectul aplicării lor, agentul constatator fiind obligat să o respecte. Comunicarea prin afişare se realizează, aşadar, ca modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a procesului-verbal şi a înştiinţării de plată, fiind folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective.În condiţiile în care termenul pentru introducerea contestaţiei împotriva procesului-verbal sau a înştiinţării de plată curge de la momentul înmânării ori comunicării actului, incertitudinea acestui moment constituie un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiţie. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri care sunt garanţiile realizării efective a accesului liber în materie contravenţională (asimilată, în anumite condiţii, noţiunii autonome de „acuzaţie în materie penală“), iar dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse, precum şi dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării contravenientului reprezintă astfel de condiţii obligatorii, în conformitate cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi art. 20 şi 148 din Constituţia României.Aşa fiind, Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat nu asigură exercitarea în mod efectiv a accesului liber la justiţie a contravenientului şi nici a dreptului său la apărare.Se mai arată că instanţa judecătorească nu are posibilitatea de a constata folosirea abuzivă a acestui mod de comunicare a procesului-verbal de contravenţie - afişarea directă -, astfel că acest aspect nu ţine de aplicarea şi interpretarea legii, în condiţiile în care legea nu impune organului emitent să facă în prealabil demersurile ce tind la efectiva comunicare a actului.De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute de aceste dispoziţii.Faţă de toate argumentele prezentate, Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt neconstituţionale în măsura în care nu sunt interpretate în sensul că textul criticat instituie o ordine de prioritate la comunicarea procesului-verbal către contravenient.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, sunt criticate doar dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002. Textul legal criticat are următorul cuprins: „Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului.“Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 din perspectiva unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate şi în cauza de faţă.Prin Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 28 iunie 2006, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte comunicarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, precum şi a înştiinţării de plată a amenzii corespunzătoare, regula generală este prevăzută de art. 26 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi constă în înmânarea lor direct contravenientului. Textul de lege dedus controlului de constituţionalitate instituie o excepţie de la această regulă, excepţie aplicabilă situaţiei în care contravenientul lipseşte de la domiciliul sau, după caz, de la sediul său ori, deşi prezent, refuză să semneze procesul-verbal. Curtea a statuat că nu se poate reţine critica de neconstituţionalitate privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 şi 24 din Legea fundamentală, întrucât dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, referitoare la afişarea procesului-verbal, nu constituie, prin ele însele, o nesocotire a dreptului de acces liber la justiţie. Curtea a observat că autorul excepţiei pleacă de la premisa că, în practică, există riscul să nu ia cunoştinţă de existenţa actului sancţionator. Aceasta este însă doar o supoziţie ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea fi distrus sau furat. În realitate, afişarea, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, satisface pe deplin cerinţele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea atât a dreptului de acces liber la justiţie, cât şi a dreptului de apărare. Mai mult, Curtea a reţinut că, din modul în care a fost formulată excepţia de neconstituţionalitate, se desprinde concluzia că autorul acesteia nu critică textul de lege supus controlului pentru conţinutul său, ci pentru ceea ce, în opinia sa, lipseşte acestui text, problemă ce ţine de procesul de legiferare, excedând sfera de competenţă a Curţii Constituţionale.Prin Decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cazul în care contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, acestuia îi sunt înmânate copia de pe procesul-verbal şi înştiinţarea de plată a amenzii, făcându-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal. Dacă contravenientul este absent sau refuză să semneze procesul-verbal, conform prevederilor art. 26 alin. (3) şi art. 27 din aceeaşi ordonanţă, comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face de către agentul constatator, prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul ori la sediul contravenientului, în termen de cel mult o lună de la data încheierii. Curtea a observat că sunt reglementate astfel două modalităţi tehnice de realizare a comunicării: prin înmânare şi prin poştă sau afişare. Raţiunea celei din urmă modalităţi constă în aducerea la cunoştinţa persoanei care a săvârşit o contravenţie a documentelor menţionate, aşa încât aceasta să poată formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termen de 15 zile de la data comunicării, potrivit art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ, care în acest caz va fi data primirii acesteia, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a face plângere. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoştinţarea efectivă a contravenientului în privinţa faptei săvârşite şi a sancţiunii contravenţionale aplicate. Astfel, Curtea a constatat că prin dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu le este îngrădit contravenienţilor accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, nefiind astfel încălcate prevederile art. 21 din Constituţie şi nici cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În sprijinul aceleiaşi concluzii, Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 261 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 2 iulie 2013, că modalităţile de comunicare enumerate în textul criticat sunt echivalente ca eficacitate, iar realizarea lor poate fi cu uşurinţă controlată de către instanţa de judecată şi probată prin mijloacele de probă prevăzute de lege.În privinţa existenţei unei anumite succesiuni obligatorii a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea a mai observat, cu acelaşi prilej, că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres obligativitatea respectării de către organele abilitate a ordinii în care metodele de comunicare în cauză au fost enumerate. Relevantă, în sensul celor anterior menţionate, este şi Decizia nr. 302 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 22 iulie 2013, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 teza întâi şi art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin raportare la criticile de neconstituţionalitate formulate.În acelaşi sens, Curtea constată, de altfel, că formularea textului criticat este cât se poate de clară şi explicită, modalităţile de comunicare a actelor menţionate fiind prezentate şi enumerate nu într-o ordine obligatorie, succesivă, ci într-o formulă alternativă, semnificaţia conjuncţiei „sau“ neputând duce la altă concluzie.Potrivit opiniei autorului prezentei excepţii, soluţia legislativă criticată este similară celei cuprinse în art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, în privinţa căreia Curtea a pronunţat Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, prin care a constatat că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă.Autorul excepţiei de faţă formulează, astfel, critici de neconstituţionalitate bazate pe argumentele ce au justificat soluţia de admitere mai sus indicată, asimilând modalitatea de comunicare prin afişare, cuprinsă la art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, cu cea prin publicitate, prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.În privinţa acestei pretinse similitudini dintre cele două modalităţi de comunicare a actelor, Curtea a arătat, prin Decizia nr. 261 din 21 mai 2013, anterior menţionată, că această abordare nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 creează o situaţie juridică diferită de cea generată prin dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003. Astfel, în cazul textului legal examinat, nu este vorba despre folosirea, în mod discreţionar, a modalităţii de comunicare prin afişare la sediul unei autorităţi publice sau pe o pagină de internet a unei astfel de instituţii, care, printre altele, ar avea ca efect aducerea la cunoştinţa publicului a săvârşirii unei contravenţii, aşa cum s-ar întâmpla în cazul dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, modalitate în privinţa căreia Curtea a reţinut, inclusiv prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, dar şi prin alte decizii anterioare (de exemplu, Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, şi Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010), că reprezintă o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Aşadar, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.În continuarea celor reţinute în jurisprudenţa sa în materie, Curtea constată că este util a se remarca faptul că, în practica legislativă, comunicarea actelor de procedură, în general, cunoaşte reglementări diferite, nuanţate în funcţie de domeniul de activitate, de specificitatea obiectului reglementat şi de obiectivele sau scopul actului normativ respectiv. Se poate astfel constata că, în afara unor reguli generale ale procedurilor judiciare, există diferenţe şi cantitative şi de formă în ceea ce priveşte modalităţile de comunicare ale actelor procedurale în Codul de procedură civilă, în Codul de procedură penală, în Codul de procedură fiscală şi chiar în legislaţia contravenţională.Prin urmare, în situaţia examinată, de aparentă similitudine între procedura de comunicare a actelor în materie contravenţională şi fiscală, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece specificitatea domeniului fiscal şi a procedurilor ce îl însoţesc au determinat soluţia adoptată de legiuitor în cuprinsul art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi au justificat, totodată, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Crisdan“ - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 3.805/196/2012 al Tribunalului Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2013.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Claudia-Margareta Krupenschi