Decizia Nr.299 din 05.06.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 569 din 31 iulie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile Firică în Dosarul nr. 2.668/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 719 D/2013.2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prezent personal şi asistat de doamna avocat Cecilia Tamas, din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care arată că textul criticat este neconstituţional, contravenind dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (3) cu privire la dreptul naţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 sunt constituţionale şi că modul în care se face analiza textelor criticate în fiecare cauză în parte este o problemă care ţine de aplicarea legii.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 17 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.668/1/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile Firică într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei decizii penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută la art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că limitarea, prin textul criticat, a aplicării dispoziţiilor privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, la cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv la cele aflate în termenul de declarare a recursului, încalcă dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, precum şi principiul egalităţii, reglementat la art. 16 din Legea fundamentală. Se arată că sunt încălcate, în acest fel, şi prevederile art. 53 din Constituţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (3), potrivit cărora ratificarea de către România a unui tratat care cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei poate avea loc numai după revizuirea acesteia.7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2003 nu încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât se presupune că inculpatul şi-a făcut apărări pe toată durata procesului şi nu a lăsat o parte din aspectele relevante spre a fi invocate în această ultimă fază procesuală, aşa încât, prin abrogarea de către legiuitor a unor cazuri de casare să îi fi fost încălcat dreptul la apărare şi, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil. Se susţine, totodată, că normele tranzitorii nu sunt de natură a afecta egalitatea în drepturi şi se arată, în acest sens, că normele de procedură prevăd două grade de jurisdicţie pentru judecarea unor infracţiuni şi trei grade de jurisdicţie pentru judecarea altora, fără ca prin aceasta să contravină prevederilor art. 16 din Legea fundamentală. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, se arată că acestea nu au legătură cu cauza.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate şi că împrejurarea că dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, nu şi celor ce se află în curs de soluţionare la instanţele de fond sau de apel, este determinată de faptul că actele procesuale şi procedurale efectuate potrivit legii în vigoare îşi păstrează valabilitatea şi după abrogarea legii de procedură sub imperiul cărora au fost efectuate. Se susţine că situaţia prezentată este una tranzitorie, care priveşte doar cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv cele aflate în termenul de declarare a recursului, iar nu şi cauzele ce se soluţionează în fond sau în apel, în privinţa cărora devin incidente prevederile legale în vigoare la data exercitării acţiunii sau căii de atac. Prin urmare, se observă că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 rămân supuse căilor de atac şi motivelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, potrivit regulii „tempus regit actum“. Se subliniază că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a statuat că „dreptul relativ la exercitarea căilor de atac este fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi, în aceste condiţii, nicio cale de atac nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nicio cale de atac existentă în momentul pronunţării nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate, de către o lege posterioară“, iar „o cale de atac se exercită doar împotriva hotărârilor pronunţate după intrarea sa în vigoare“ (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 9 din 7 martie 1994 şi nr. 96 din 24 septembrie 1996). În acest context, se apreciază că instituirea unor reguli speciale, în ceea ce priveşte strict calea de atac a recursului, nu este contrară principiului nediscriminării, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor, şi că normele legale criticate se aplică în mod egal tuturor părţilor aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. II pct. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, care au următorul cuprins: „Dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.“13. Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (3) cu privire la dreptul naţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 6 din Convenţie referitor la dreptul la un proces echitabil.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 reglementează situaţii tranzitorii, prevăzând aplicarea motivelor de recurs în casare în vigoare înaintea modificării lor, prin art. I din Legea nr. 2/2013, în cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv în cele aflate în termenul de declarare a recursului.15. Având în vedere caracterul de normă de procedură penală al dispoziţiei criticate, ce impune aplicarea acesteia proceselor aflate în curs de soluţionare la data intrării ei în vigoare, Curtea reţine că norma de la art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 constituie o extindere, şi nu o limitare, a aplicabilităţii prevederilor art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, incidenţa lor doar în cauzele expres arătate de legiuitor fiind motivată de faptul că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968, motivele de recurs în casare, modificate sau abrogate prin dispoziţiile art. I din Legea nr. 2/2013, puteau fi invocate în cadrul apelului (conform art. 371 din Codul de procedură penală din 1968), iar, în cazul sentinţelor ce nu puteau fi atacate cu apel, în cadrul recursului (potrivit art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968), ca şi căi de atac integral devolutive, instanţele de apel şi, respectiv, cele de recurs verificând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate.16. Prin urmare, Curtea constată că persoanele interesate puteau invoca motivele de recurs în casare a căror sferă de aplicare este criticată în cadrul căilor de atac integral devolutive pe care le aveau la dispoziţie, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi fără a fi discriminate în raport cu titularii dreptului de a invoca aceleaşi motive în faza de recurs în casare, potrivit dispoziţiilor art. II din Legea nr. 2/2013.17. În acest fel, textul criticat respectă standardul asigurării dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit tezei întâi a paragrafului 1 al art. 2 din acest protocol „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară“, iar, conform celei de-a doua teze a paragrafului 1 al art. 2 anterior invocat, „exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege“.18. Pentru aceste considerente, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, nefiind astfel încălcate nici dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi art. 11 alin. (3) din Legea fundamentală.19. De altfel, Curtea constată că dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 reprezintă opţiunea legiuitorului, exercitată potrivit competenţelor sale constituţionale, prevăzute la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală.20. Având în vedere că prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 nu aduc atingere niciunui drept fundamental, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare prin acestea a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Firică în Dosarul nr. 2.668/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop