Decizia Nr.17 din 20.05.2019

COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Completul competent să judece recursul în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.).Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Luminiţa Nicolescu.La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul Î.C.C.J.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la „Admisibilitatea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care au fost soluţionate cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă".Magistratul-asistent prezintă referatul privind obiectul recursului în interesul legii, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori.Preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general, autorul sesizării, pentru susţinerea recursului în interesul legii.Doamna procuror prezintă, pe scurt, obiectul sesizării şi argumentele care au stat la baza formulării acesteia, punând concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, în sensul că dispoziţiile art. 513 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă, care prevăd că dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul, au valoare de excepţie şi trebuie raportate şi interpretate coroborat cu dispoziţiile art. 513 alin. (5) din acelaşi cod, potrivit cărora hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.Preşedintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară1. Prin recursul în interesul legii se solicită interpretarea dispoziţiilor art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, problema de drept supusă dezlegării vizând admisibilitatea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care au fost soluţionate cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.II. Dispoziţiile legale supuse interpretării2. Codul de procedură civilă Articolul 513Procedura de judecată (...)
(5) Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.
(6) Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători. III. Examen jurisprudenţial - principalele coordonate ale divergenţelor de jurisprudenţă3. Autorul sesizării arată că examinarea jurisprudenţei la nivel naţional a relevat faptul că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte problema de drept supusă dezlegării, existând două orientări, după cum urmează:A)Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dispoziţiile art. 513 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă, care prevăd că dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul, au valoare de excepţie şi trebuie raportate şi interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) din acelaşi cod, potrivit cărora hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.4. Astfel, ipoteza reglementată de art. 513 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă are în vedere exclusiv situaţia în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăşi susceptibilă de a fi atacată; altfel spus, legiuitorul a menţionat prin acest text legal calea de atac a recursului cu semnificaţia suprimării căii de atac a apelului pentru ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior recursului, iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în situaţia în care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce ar contraveni principiului legalităţii şi unicităţii căii de atac şi ar crea, contrar intenţiei legiuitorului, un nou grad de jurisdicţie. B)Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a considerat că art. 513 alin. (5) din Codul de procedură civilă instituie regula aplicabilă căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunţate în soluţionarea unei cereri de revizuire, regulă potrivit căreia hotărârile care soluţionează cererea de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.5. De la această regulă există o singură excepţie, reglementată de alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă, în ipoteza revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri, caz în care este deschisă numai calea de atac a recursului, fiind suprimat apelul. 6. Deoarece instituie regula după care sunt formulate căile de atac împotriva hotărârilor care soluţionează celelalte cazuri, limitativ prevăzute de legislaţia în materie de revizuire, prevederile art. 513 alin. (5) din Codul de procedură civilă au caracter de normă generală, pe când cele ale art. 513 alin. (6) din acelaşi cod, întrucât derogă de la regulă, au caracter de normă specială, ceea ce impune o interpretare restrictivă a acestora. 7. De aceea, s-a apreciat în această opinie, trebuie evitată coroborarea celor două texte legale, întrucât interpretarea normei speciale prin raportare la norma generală ar aduce atingere principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant", anulându-i caracterul derogatoriu, şi s-ar îndepărta de la scopul urmărit de legiuitor, de a lăsa deschisă calea recursului împotriva tuturor hotărârilor care soluţionează o cerere de revizuire pronunţată pe contrarietate de hotărâri, indiferent dacă hotărârile contrare sunt pronunţate în apel sau recurs. IV. Opinia autorului sesizării 8. Autorul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciază ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, invocând următoarele argumente principale: 9. Noul Cod de procedură civilă promovează, la fel ca şi Codul de procedură civilă din 1865, regula potrivit căreia hotărârea pronunţată asupra cererii de revizuire poate fi atacată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, aplicându-se şi în această materie principiul conform căruia accesoriul urmează soarta principalului. 10. S-ar părea că recursul este admisibil în toate situaţiile. Totuşi, doctrina şi jurisprudenţa ce s-au dezvoltat sub imperiul dispoziţiilor vechiului cod s-au pronunţat în sensul că, şi în cazul contrarietăţii de hotărâri, recursul este admisibil numai dacă hotărârea ce a fost atacată cu revizuire este susceptibilă de apel sau recurs. 11. Dispoziţiile art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, cu valoare de excepţie, trebuie raportate şi interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) din acelaşi cod, care instituie regula în această materie. 12. Din interpretarea logică, teleologică şi sistematică a acestor norme procedurale, în acord cu spiritul noului Cod de procedură civilă şi cu principiile care îl guvernează, aşa cum reiese din Expunerea de motive ce a stat la baza elaborării acestuia, rezultă că ipoteza reglementată de alin. (6) al art. 513 are în vedere exclusiv situaţia în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăşi susceptibilă de a fi atacată. 13. Având în vedere principiul celerităţii soluţionării cauzelor, în strânsă legătură cu necesitatea eficacităţii administrării actului de justiţie, menţionarea în cuprinsul alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă a căii de atac a recursului are semnificaţia suprimării căii de atac a apelului (pentru ipoteza în care această cale de atac s-ar exercita anterior recursului), iar nu cea a instituirii unei noi căi de atac, aceasta şi în considerarea faptului că, în cazul contrarietăţii de hotărâri, atunci când se confirmă, nu mai sunt necesare alte dezbateri, opţiunea fiind una singură - anularea celei din urmă hotărâri, respectiv trimiterea spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Doar în cazul celorlalte motive de revizuire, admiterea cererii de revizuire presupune reluarea judecăţii, în primă instanţă, în apel, în recurs. 14. Recunoaşterea unor căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de art. 7 şi art. 145 din Codul de procedură civilă, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legilor şi al autorităţilor. Cu alte cuvinte, nu se poate crea, contrar intenţiei legiuitorului, pe cale de interpretare, un nou grad de jurisdicţie. 15. Atunci când legiuitorul a dorit o derogare în ceea ce priveşte calea de atac exercitată împotriva unei hotărâri definitive, a prevăzut aceasta în mod expres. 16. În acest sens au fost edictate dispoziţiile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă, care prevăd posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii prin care se constată renunţarea la judecată, hotărâre care poate să aparţină chiar unei instanţe de recurs. Conform dispoziţiilor art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare, iar când perimarea se constată de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători - printre cererile supuse perimării prevăzute de art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă numărându-se şi cererile de recurs. 17. Ca urmare a Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, instanţele judecătoreşti au devenit competente să soluţioneze recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în ultimul grad de jurisdicţie, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate. 18. Pentru interpretarea art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în sensul inadmisibilităţii recursului, se poate folosi şi un argument de tehnică legislativă. 19. Astfel, doar în situaţia în care acest articol ar fi fost redactat sub forma „dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este, în toate cazurile, recursul", ar fi fost corectă interpretarea conform căreia este admisibil recursul şi în situaţia în care hotărârea supusă revizuirii nu este susceptibilă de a fi atacată. 20. Cu titlu de exemplu pot fi menţionate prevederile art. 244¹ din vechiul Cod de procedură civilă, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, conform cărora „asupra suspendării judecării procesului instanţa, în toate cazurile, se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat"; datorită menţiunii exprese „în toate cazurile", au putut fi atacate cu recurs şi acele încheieri prin care s-a dispus asupra suspendării judecăţii, chiar dacă hotărârea care urma a se pronunţa în cauză nu era susceptibilă de apel sau recurs. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 21. Din jurisprudenţa instanţei supreme sunt relevante decizii ale Completului de 5 judecători, prin care s-au soluţionat pe fond recursuri în dosare în care cererile de revizuire au fost formulate împotriva unor hotărâri definitive - deciziile nr. 201 din 11 septembrie 2017, nr. 317 din 4 decembrie 2017, nr. 330 din 11 decembrie 2017, nr. 328 din 11 decembrie 2017, nr. 6 din 29 ianuarie 2018, nr. 196 din 12 februarie 2018, nr. 45 din 12 martie 2018, nr. 56 din 26 martie 2018, nr. 86 din 23 aprilie 2018, nr. 71 din 2 aprilie 2018, nr. 101 din 7 mai 2018, nr. 109 din 21 mai 2018, nr. 155 din 10 septembrie 2018, nr. 165 din 24 septembrie 2018, nr. 179 din 8 octombrie 2018, nr. 190 din 22 octombrie 2018, nr. 196 din 5 noiembrie 2018, nr. 7 din 14 ianuarie 2019, nr. 9 din 21 ianuarie 2019 şi nr. 21 din 28 ianuarie 2019. VI. Doctrina 22. Cele două opinii, care au fost identificate în jurisprudenţa instanţelor, menţionată mai sus, se regăsesc şi în doctrină. 23. Astfel, s-a arătat că intenţia legiuitorului a fost să suprime, prin art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, dreptul de apel atunci când hotărârea a cărei revizuire se cere este supusă atât apelului, cât şi recursului, şi nu să creeze un drept de recurs la recurs, de a deschide calea recursului în situaţia în care hotărârea supusă revizuirii este pronunţată în recurs sau este definitivă, în condiţiile art. 513 alin. (5) din acelaşi cod, cu care trebuie făcută o coroborare. În plus, s-a susţinut că se aplică şi pentru această ipoteză principiul accesorium sequitur principale şi că, având în vedere că legiuitorul impune soluţia anulării celei de-a doua hotărâri (în caz de admitere a cererii), admisibilitatea căii de atac este dată de această a doua hotărâre. 24. Pe de altă parte, s-a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, soluţia nedeschiderii căii de atac a recursului la recurs, susţinută sub vechiul cod de procedură civilă, apare ca fiind discutabilă în noile condiţii procedurale. Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este totdeauna recursul. Cum norma legală stabileşte, fără nicio distincţie, că hotărârea dată asupra revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este susceptibilă de recurs, înseamnă că pentru admisibilitatea recursului nu mai interesează dacă cea de-a doua hotărâre este sau nu susceptibilă de apel/recurs, intenţia vădită a legiuitorului fiind ca, în toate cazurile, hotărârea să fie susceptibilă de recurs. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii 25. Raportul asupra recursului în interesul legii analizează sesizarea, apreciind că, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a făcut dovada existenţei unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept supusă dezlegării şi că autorul sesizării este legitimat procesual, potrivit prevederilor art. 514 din acelaşi cod. 26. În ceea ce priveşte fondul problemei de drept supuse dezbaterii, prin raport se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, recursul formulat împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod este admisibil, indiferent dacă hotărârea atacată cu revizuire are sau nu caracter definitiv. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A)Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii27. Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii", precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la titularul dreptului de sesizare. 28. Analiza implică, aşadar, următoarele aspecte: – cel al cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă - dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii; această cerinţă de admisibilitate se constată a fi îndeplinită, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor instanţe din ţară;

– sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, se constată că autorul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă. B)Analiza problemei de drept soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti29. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod contrar soluţiei propuse de autorul sesizării şi consacrate de o parte a jurisprudenţei, astfel cum rezultă din analiza hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării, a doua orientare jurisprudenţială corespunde sensului reglementării supuse interpretării, orientare care se regăseşte şi în jurisprudenţa Completului de 5 judecători al instanţei supreme, subliniată anterior la pct. V. 30. Astfel, revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, de tradiţie în dreptul românesc, care, fără a implica realizarea unui control judiciar, determină - cu excepţia cazului în care revizuirea se întemeiază pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă - o nouă judecată a litigiului, întemeiată pe unele elemente care nu au fost cunoscute şi nu au putut forma obiectul judecăţii la soluţionarea primordială a cauzei. 31. Tocmai pentru că premisa revizuirii presupune o judecare primordială a litigiului care, de regulă, a parcurs toate etapele evaluării critice a hotărârii pronunţate în cauză, legiuitorul nu a atribuit hotărârii date în revizuire caracterul hotărârii de primă instanţă. De aceea, prin art. 513 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit regula că „hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită", regulă care este imutabilă, prin prisma art. 457 alin. (1) din acelaşi cod. 32. Cu toate acestea, prin art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, legiuitorul român a statuat că „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători". 33. Cu privire la norma procesuală de drept citată, în acord cu autorul sesizării şi cu instanţele care au pronunţat hotărâri care au cristalizat prima orientare jurisprudenţială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că aceasta are valoare de excepţie, fiind de strictă interpretare şi aplicare. 34. Divergenţa de păreri pleacă însă de la câmpul de aplicare a excepţiei sau a limitei derogării de la regula generală, sens în care: – prima orientare jurisprudenţială propune interpretarea că numai dacă hotărârea atacată cu revizuire este susceptibilă de apel sau/şi recurs, atunci hotărârea dată în revizuire este supusă, la rândul ei, controlului jurisdicţional ierarhic, exclusiv pe calea recursului, fiind suprimat, aşadar, apelul; pe cale de consecinţă, revizuirea unei hotărâri definitive pentru motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă se supune regulii generale, consacrate în art. 513 alin. (5) din acelaşi cod, şi se soluţionează printr-o hotărâre definitivă; – a doua orientare jurisprudenţială, care corespunde metodelor de interpretare a normei de excepţie, propune concluzia că, indiferent de categoria hotărârii atacate cu revizuire, atunci când aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată în calea extraordinară de atac este recursul.35. Un prim argument în sprijinul acestei din urmă orientări rezidă în evaluarea regulii gramaticale de interpretare a textelor care, succesiv, în art. 513 din Codul de procedură civilă, stabilesc un regim distinct al căii de atac. Comparând cele două alineate succesive, sesizăm cu claritate că legiuitorul diferenţiază calea de atac a hotărârii date în revizuire, nu după criteriul hotărârii atacate, ci după criteriul motivului de revizuire cercetat în această procedură de retractare. 36. Întrucât, în procedura de elaborare legislativă, legiuitorului nu îi este permisă reglementarea paralelă, rolul conjuncţiei „dacă", introduse în alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă, este de a sublinia condiţia legată de motivul revizuirii, prin comparaţie cu alineatul precedent, unde nicio distincţie de acest gen nu este realizată. Această conjuncţie imprimă şi o interpretare restrictivă, care exclude asimilarea motivului de revizuire întemeiat pe hotărâri potrivnice, în masa tuturor celorlalte motive înglobate în alin. (5) din acelaşi articol. 37. De aceea, nu poate fi admis, aşa cum propune prima orientare jurisprudenţială, că art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat numai prin coroborare cu alineatul precedent, deoarece legiuitorul nu legiferează distinct, după natura hotărârii atacate, ci după motivul de revizuire. 38. Într-o interpretare sistematică a dispoziţiilor art. 513 din Codul de procedură civilă se impune lămurirea înţelesului şi conţinutului art. 513 alin. (6) din acelaşi cod, în antiteză cu alin. (5) al aceluiaşi articol, ţinând seama de legătura dispoziţiei legale analizate, în contextul altor dispoziţii normative relevante. 39. Astfel, se observă că legiuitorul - în opoziţie cu reglementarea din alineatul precedent, care consacră implicit că, în cazul revizuirii hotărârilor definitive, hotărârea pronunţată este definitivă - a stabilit în art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă că este supusă recursului hotărârea pronunţată, atunci când revizuirea are ca scop conservarea şi garantarea securităţii raporturilor juridice, graţie importanţei pe care o dă valorii lucrului judecat. 40. Nevoia de a preîntâmpina orice greşeală care să submineze sau să înfrângă autoritatea de lucru judecat a determinat efortul legiuitorului de a reglementa noţiunea şi limitele înglobate de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, efectele acesteia, dar mai ales de a sublinia importanţa sa vitală în plan jurisdicţional, statuând nu doar că aceasta este intangibilă, dar şi că este prevalentă în concurs cu alte principii ale procesului civil. 41. Conservând acest deziderat şi în materia căilor extraordinare de atac, putem observa că, în cazul revizuirii pentru hotărâri potrivnice, legiuitorul a înlăturat orice limite referitoare la admisibilitatea revizuirii în funcţie de evocarea fondului în hotărârea atacată, a stabilit norme speciale de competenţă materială, iar în final a statuat o regulă specială în materia căii de atac a hotărârii pronunţate în urma judecăţii. 42. Nu este deloc întâmplător că, în acest context, în teza a II-a a alin. (3) al art. 513 din Codul de procedură civilă, legiuitorul român a conferit dreptul părţilor la recurs chiar şi atunci când revizuirea a fost pronunţată de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi chiar când este atacată cu revizuire o hotărâre a instanţei supreme, spre deosebire de reglementarea din Codul de procedură civilă din 1865 unde, întradevăr, pentru această ipoteză, legiuitorul admitea că hotărârea dată în revizuire este irevocabilă. 43. Interpretarea logică a normei de drept supuse analizei conduce la concluzia că alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă instituie o derogare de la regula că hotărârea pronunţată în revizuire este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea supusă revizuirii. 44. Ca principiu, excepţia trebuie prevăzută ca atare de lege, iar norma de excepţie este de strictă interpretare şi aplicare, aceasta găsindu-şi sensul tocmai prin diferenţa pe care o conturează în raport cu norma generală. Fără a relua ceea ce deja s-a dezvoltat, elementul de diferenţă care delimitează sfera de aplicare a normei de excepţie este dat de motivul de revizuire, astfel că art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă permite recursul ori de câte ori motivul de revizuire invocat este cel prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod. 45. Apoi, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu se poate adăuga alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă o distincţie pe care textul nu o include, respectiv aceea că este recunoscută calea de atac a recursului doar atunci când hotărârea atacată cu revizuire pentru contrarietate de hotărâri este susceptibilă de apel sau/şi recurs, dar niciodată atunci când hotărârea revizuibilă este definitivă. De aceea, argumentul interpretării coroborate a alin. (6) cu alin. (5) al art. 513 din Codul de procedură civilă nu poate fi acceptat, acesta ignorând regula de interpretare a legii în context. 46. Plecând de la aceste premise, a admite că pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă se poate considera că, dacă hotărârea supusă revizuirii este definitivă, atunci hotărârea dată în revizuire este definitivă înseamnă a crea, pe cale pretoriană, o nouă derogare, adică o excepţie de la excepţie, ceea ce ar reprezenta o adăugare la lege. 47. Un alt considerent în sensul acestei interpretări este justificat de regula că actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, dar şi de argumentul interpretării prin reducere la absurd a art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă. 48. Astfel, în sprijinul concluziilor anterioare sunt de menţionat dispoziţiile art. 513 alin. (6) teza finală din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „În cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători". 49. Potrivit art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a soluţiona o cerere de revizuire, atunci când prima hotărâre este pronunţată de o curte de apel sau atunci când una dintre hotărârile potrivnice a fost pronunţată de instanţa supremă. 50. Prima orientare jurisprudenţială avansează, pentru ipoteza în care competenţa revizuirii aparţine, potrivit legii, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cazual, următoarea interpretare: – dacă hotărârea a cărei revizuire se cere este pronunţată de o curte de apel, supusă recursului, instanţa supremă pronunţă o hotărâre supusă, la rândul său, recursului, neexistând niciun element de diferenţă cu art. 513 alin. (5) din Codul de procedură civilă; astfel, legiuitorul a comis un exces şi o dublă reglementare; – dacă hotărârea atacată cu revizuire este chiar o hotărâre a instanţei supreme, definitivă, atunci hotărârea dată în revizuire este, la rândul său, definitivă, deci dispoziţia specială nu îşi va găsi niciodată aplicare; astfel, legiuitorul a comis o legiferare inutilă; – dacă hotărârea a cărei revizuire se cere a fost pronunţată de către o judecătorie sau de către un tribunal şi este, după caz, susceptibilă de apel/recurs, atunci hotărârea pronunţată în revizuire de către instanţa supremă este supusă recursului la Completul de 5 judecători.51. Totuşi, pentru toate argumentele prezentate, nu poate fi admis că legiuitorul a intenţionat, în contextul noii legiferări a revizuirii, o limitare a aplicării tezei legale într-o asemenea măsură. 52. Celor deja arătate se adaugă şi argumentul că, în ierarhia instanţelor judecătoreşti, este greu de acceptat că acesta este singurul caz în care este cu adevărat nevoie să fie exercitat controlul jurisdicţional la Completul de 5 judecători asupra unei hotărâri a instanţei supreme, atunci când aceasta este chemată să cenzureze, prin revizuire, o hotărâre pronunţată de o judecătorie sau de către un tribunal. 53. Argumentul în sensul că intenţia legiuitorului nu ar fi fost în niciun caz să deschidă calea recursului împotriva unei hotărâri definitive este înlăturat nu numai de norma legală în discuţie, ci şi de alte norme similare, valorificate inclusiv de autorul sesizării, care a confirmat pentru acestea faptul că hotărârea atacată poate fi şi una definitivă - art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă, care reglementează calea de atac a recursului împotriva hotărârii prin care se constată renunţarea la judecată, şi art. 421 alin. (2) din acelaşi cod, în care se arată că hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare, iar când perimarea se constată de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători. 54. În egală măsură, sunt relevante şi dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară - referitor la care s-a statuat prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 a Curţii Constituţionale¹, invocată, de asemenea, în actul de sesizare, că „dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţată de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti." 55. În această decizie s-au reţinut considerente care pot fi valorificate şi în înlăturarea aceluiaşi argument al opiniei contrare, prin care s-a susţinut că intenţia legiuitorului nu ar fi fost în niciun caz să deschidă calea recursului împotriva unei hotărâri definitive. Astfel, s-a statuat că, întrucât „egalitatea în drepturi presupune aplicarea aceluiaşi tratament juridic pentru situaţii analoage, se realizează o discriminare între persoanele care pot accesa calea de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în funcţie de gradul instanţei judecătoreşti în faţa căreia este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie", precum şi că blocarea „accesului la această cale de atac în ipoteza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicţie reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiţie prin raportare la folosirea căilor de atac, contrar art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 129 din Constituţie. De asemenea, ţinând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcţie de garanţiile procesuale de care dispun părţile în litigiu, Curtea constată că textul criticat încalcă şi art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil. (....)". 56. Principiul celerităţii soluţionării cauzelor, invocat de autorul sesizării, cu referire şi la Expunerea de motive a noului Cod de procedură civilă, nu poate infirma un drept, cu atât mai mult cu cât în dispoziţia legală în discuţie a intervenit o modificare faţă de vechea reglementare, prevăzându-se în mod expres dreptul la recurs împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat o cerere de revizuire de către o secţie a Înaltei Curţi, iar în actul de referinţă se subliniază că sustragerea anumitor hotărâri de la calea de atac a recursului trebuie prevăzută în mod expres.57. Nu în ultimul rând, este de menţionat că argumente similare cu cele arătate în prezenta decizie se regăsesc în motivarea Deciziei nr. 2 din 30 ianuarie 2017² a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (argumentele fiind similare şi în susţinerea opiniei care nu a fost îmbrăţişată), prin care s-au interpretat dispoziţiile art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă³, în sensul că recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă. 58. Se apreciază, aşadar, că finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă corespunde celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, astfel că, indiferent de categoria hotărârii atacate cu revizuire, atunci când aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, recursul este admisibil. 59. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din acelaşi cod, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, recursul formulat împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod este admisibil, indiferent dacă hotărârea atacată cu revizuire are sau nu caracter definitiv. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2019. Pentru judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data pronunţării hotărârii, aflată în prezent în concediu de odihnă, semnează preşedintele în funcţie, judecător Corina-Alina Corbu Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu ______¹ Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017.² Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 10 martie 2017. ³ Potrivit art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă" . Dispoziţiile din vechiul cod de procedură civilă din materia suspendării judecăţii, art. 244¹, invocate de autorul sesizării ca argument de tehnică legislativă, nu sunt relevante.