Decizia Nr.1504 din 15.11.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, excepţie ridicată de Sabin-Teodor Ţepeluş în Dosarul nr. 329/289/2009 al Judecătoriei Reghin şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.713D/2010.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra faptului că părţile Sabin-Teodor Ţepeluş şi Sorin Sabău au depus la dosar cereri prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a acesteia.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 25 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 329/289/2009, Judecătoria Reghin a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată.Excepţia a fost ridicată de Sabin-Teodor Ţepeluş într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât printr-o ordonanţă a Guvernului nu pot fi reglementate organizarea şi funcţionarea instanţelor de judecată, domeniu rezervat legii organice, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. De asemenea, prin asemenea acte normative nu poate fi afectat regimul instituţiilor fundamentale ale statului.Prin faptul că debitorul poate invoca apărări de fond, în cadrul unei contestaţii la executare, împotriva unui titlu executoriu irevocabil în faţa unei instanţe de executare care nu este, în mod normal, competentă să judece acel litigiu, având în vedere valoarea mai mare a titlului, se ajunge la încălcarea autorităţii hotărârii instanţei superioare.Judecătoria Reghin consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, notele scrise depuse de părţi, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 30 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 295/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, prevederi care au următorul conţinut: „Prin contestaţia la executare debitorul poate invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, cu excepţia cazului în care a formulat, potrivit art. 8, cerere în anulare împotriva ordonanţei de admitere a cererii creditorului.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6) privind delegarea legislativă, art. 126 alin. (2) privind competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.În ceea ce priveşte afirmaţiile autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora normele de drept procesual civil nu pot fi cuprinse decât într-o lege organică şi nu într-o ordonanţă a Guvernului, prin Decizia nr. 120 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 5 aprilie 2004, Curtea a statuat că termenul de „lege“ are mai multe înţelesuri, în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material.Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“, cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate.În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea reţine că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire, care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material.În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.Aşa fiind, pentru argumentele arătate în prealabil, Curtea nu poate reţine critica de neconstituţionalitate potrivit căreia astfel de proceduri speciale pot fi stabilite numai pe calea adoptării unei legi în sens restrâns, şi nu pe cea a unei ordonanţe şi, prin urmare, nu poate reţine nici încălcarea art. 126 alin. (2) din Constituţie. De altfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 5/2001 nu reglementează regulile generale de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti în sensul prevăzut de art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie, acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât vizează ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, şi nu ordonanţele Guvernului emise în baza unei legi speciale de abilitare, potrivit art. 115 alin. (1) din Legea fundamentală.De asemenea, prin Decizia nr. 497 din 29 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.003 din 11 noiembrie 2005, Curtea a reţinut, în esenţă, că Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 reglementează o procedură specială şi accelerată, derogatorie de la normele procedurii civile, care urmăreşte recuperarea într-un timp cât mai scurt a creanţelor certe, lichide şi exigibile, ce reprezintă obligaţii contractuale de plată a unor sume de bani. Acest caracter special al procedurii a determinat limitarea mijloacelor de probă utilizabile la înscrisuri, în prima fază, completate ulterior cu explicaţiile şi lămuririle date de părţi, limitarea fiind deopotrivă valabilă pentru ambele părţi, în condiţii identice pentru exercitarea dreptului la apărare. Celelalte aspecte ale raporturilor juridice dintre părţi urmează a fi rezolvate conform reglementărilor din dreptul comun. Totodată, textele de lege criticate conţin norme de procedură asupra cărora legiuitorul este suveran a legifera, evident cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 682 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 21 iunie 2010, Curtea a statuat că teza întâi a art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 5/2001 permite debitorului invocarea, prin contestaţia la executare, şi a unor apărări de fond împotriva titlului executoriu, iar teza a doua a aceluiaşi alineat exceptează de la exerciţiul acestui drept debitorul care a formulat o cerere în anulare împotriva ordonanţei de admitere a cererii creditorului. Conform prevederilor art. 8 din aceeaşi ordonanţă, împotriva ordonanţei cu somaţia de plată, emisă de judecător, debitorul poate formula cerere în anulare la instanţa competentă pentru judecarea cauzei în primă instanţă, care va putea anula ordonanţa, situaţie în care, la cererea creditorului, se va proceda la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile dreptului comun. Din conţinutul acestor dispoziţii legale nu rezultă nicio îngrădire a accesului liber la justiţie pentru niciuna dintre părţile litigante. Debitorul nemulţumit de ordonanţa cu somaţia de plată poate formula o cerere în anulare la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. El poate, de asemenea, formula contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, în cadrul căreia are dreptul să invoce şi apărări de fond, dacă nu şi-a exercitat dreptul de a formula cerere în anulare împotriva ordonanţei cu somaţia de plată. Excepţia prevăzută în art. 10 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 este justificată, întrucât aceasta are în vedere situaţia în care, în lipsa cererii în anulare, debitorul nu a putut invoca apărările de fond.În acelaşi sens, referindu-se la specificul căilor de atac reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, Curtea a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 895 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 14 noiembrie 2007, că reglementarea acestora nu relevă niciun aspect de neconstituţionalitate. Legiuitorul ordinar este deplin îndreptăţit ca, în considerarea anumitor particularităţi, să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât cea de drept comun, o asemenea concluzie rezultând, de altfel, şi din redactarea adoptată de legiuitorul constituţional, potrivit căreia stabilirea regimului juridic al căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului ordinar, care, potrivit atribuţiilor prevăzute de art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabileşte competenţa şi procedura de judecată, evident, cu condiţia ca nicio normă de procedură să nu contravină vreunei dispoziţii constituţionale.Întrucât nu au intervenit elemente noi, cele statuate de Curte în jurisprudenţa sa în materie sunt valabile şi în prezenta cauză, inclusiv în privinţa art. 129 din Constituţie.Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, excepţie ridicată de Sabin-Teodor Ţepeluş în Dosarul nr. 329/289/2009 al Judecătoriei Reghin.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2011.PREŞEDINTE,ACSINTE GASPARMagistrat-asistent,Fabian Niculae