DECIZIE Nr.
1451 din 4 noiembrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 15, art. 21, art. 24 si art. 30 din
Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 30 din 13 ianuarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Iulia Antoanella Motoc -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Antonia Constantin.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
excepţie ridicată de Florentina-Adriana Meheş în Dosarul nr. 491/325/2009 al Tribunalului
Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii
acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 10 martie 2010, pronunţată în
Dosarul nr. 491/325/2009, Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de
contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Excepţia
de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurenta Florentina-Adriana Meheş
într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului împotriva Sentinţei civile
nr. 7.081 din 11 mai 2009 a Judecătoriei Timişoara prin care i s-a respins
plângerea civilă privind anularea unui proces-verbal de contravenţie.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege
criticate sunt neconstituţiohale, deoarece organul constatator este liber să
constate contravenţiile, să stabilească vinovăţia şi să aplice sancţiunile
potrivit unor competenţe foarte largi, fiind scutit de orice'sarcină a probării
acuzaţiilor şi sancţiunilor. Aşadar, din dispoziţiile de lege criticate rezultă
că îi revine contravenientului sarcina de a-şi proba nevinovăţia în faţa
instanţei de judecată, fiind astfel încălcat principiul constituţional al
respectării prezumţiei de nevinovăţie.
Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de
contencios administrativ consideră că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât procesul-verbal de constatare
a contravenţiei este supus controlului instanţelor judecătoreşti cu respectarea
drepturilor procesuale ale părţilor.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările şi
completările ulterioare.
Textele art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 fac parte din cap. II al ordonanţei, intitulat „Constatarea
contravenţiei", şi din cap. III „Aplicarea sancţiunilor
contravenţionale" şi reglementează aspecte procedurale referitoare la
cuprinsul procesului-verbal de contravenţie şi la modalitatea de aplicare a
sancţiunii de către agentul constatator.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că
prevederile de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21
privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale
art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 privind instanţele
judecătoreşti.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că s-a pronunţat în numeroase cazuri asupra constituţionalităţii
prevederilor criticate, sub aspectul unor critici asemănătoare celor formulate
în prezenta cauză.
Astfel, prin Decizia nr. 495 din 20 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 17 iunie
2010, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de
lege criticate, reţinând că pe tot parcursul soluţionării plângerii îndreptate
împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, atât
la instanţa de fond, cât şi în recurs, contravenientul poate să îşi exercite
fără nicio restricţie dreptul la apărare. Totodată, instanţa competentă să
soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite feguli procedurale,
în virtutea cărora sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă,
iar nu celui care a întocmit procesul-verbal de contravenţie.
De asemenea, cu referire la susţinerea autorului
excepţiei în sensul că textele de lege criticate sunt neconstituţionale,
deoarece instituie obligaţia contravenientului de a-şi dovedi nevinovăţia în
legătură cu fapta reţinută în sarcina sa'de către organul constatator, Curtea a
statuat - prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009 - că
procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de
prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva
acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. In acest caz,
instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege,
necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal.
Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria
nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot
probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de
procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a
regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie
să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia
intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea
sarcinii probei.
De altfel,' Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin
Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva
României, a statuat că, deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona
unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională, şi nu pe cale
penală, autorii comportamentelor considerate contrare legii nu trebuie să se
afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic
aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. O asemenea poziţie
este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenţii, din punct
de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă
inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal român, ceea ce
este inadmisibil din moment ce ambele fapte ţin de materia penală în sensul
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Intrucât nu au apărut împrejurări noi, care să
determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie,
soluţiile adoptate în precedent, precum şi considerentele pe care acestea se
întemeiază îşi menţin valabilitatea si în cauza de fată.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
excepţie ridicată de Florentina-Adriana Meheş în Dosarul nr. 491/325/2009 al
Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţata în şedinţa publică din data de 4 noiembrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean