DECIZIE Nr.
1338 din 9 decembrie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 alin. (1) si (3) din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 80 din 11 februarie 2009
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Simona Ricu - procuror
Claudia Miu -
prim-magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată
de Ecaterina Ghiţă în Dosarul nr. 17.200/300/2006 al Curţii de Apel Bucureşti -
Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul
Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 18 iunie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 17.200/300/2006, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, excepţie ridicată de Ecaterina Ghiţă într-o cauză având ca
obiect o acţiune în constatare şi revendicare a unui
imobil.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia, susţine că prevederile art. 6 alin. (1) şi (3)
din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, care prevăd că „instanţele de judecată înfăptuiesc controlul
constituţionalităţii legilor de naţionalizare, adoptate în intervalul 6 martie
1945-22 decembrie 1989", sunt contrare art. 144 din Constituţie, care
prevede competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale de a controla
constituţionalitatea legilor. De asemenea, prevederile criticate au caracter
retroactiv, contravenind prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi
ale art. 125 alin. (3), întrucât acordă instanţelor competenţa să examineze
situaţii juridice născute anterior adoptării lor. Prevederile criticate conferă
efect retroactiv dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, „întrucât
instanţa trebuie să verifice conformitatea legii respective cu constituţiile
din acea perioadă şi, în acelaşi timp, şi cu tratatele internaţionale la care România era parte".
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu
au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul judecătorului-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Deşi instanţa de judecată a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a alin. (1) al art. 6 din
Legea nr. 213/1998, aşa cum rezultă din cererea formulată în motivarea
excepţiei, autoarea acesteia a criticat şi dispoziţiile cuprinse în alin. (3)
al aceluiaşi articol. Aşadar, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998. Aceste prevederi au următorul
cuprins: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada
6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu
valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care
România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
[...]
(3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să
stabilească valabilitatea titlului."
Curtea constată că, în cadrul criticii de
neconstituţionalitate, autoarea excepţiei s-a referit, din eroare, la
dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (2) referitoare la statutul
judecătorilor şi la cele ale art. 144 referitoare la incompatibilităţile
funcţiei de judecător al Curţii Constituţionale, deoarece dispoziţiile care
reglementează competenţa instanţelor de judecată, precum şi a Curţii Constituţionale
sunt precizate la art. 126 şi, respectiv, art. 146 din Constituţie. Prin
urmare, dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt următoarele: art.
15 alin. (2) referitor la universalitate, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele
internaţionale privind drepturile omului, art. 126
alin. (3) referitor la instanţele judecătoreşti şi art. 146 referitor la atribuţiile Curţii Constituţionale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că aceasta este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.
Prin dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din legea
criticată se stabileşte că aparţin domeniului public sau privat al statului sau
al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în temeiul unui titlu valabil. Curtea constată că
reprezintă o opţiune a legiuitorului modul în care sunt determinate condiţiile
de îndeplinirea cărora depinde apartenenţa bunurilor la domeniul public sau
privat al statului, precum şi modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin
care bunurile au fost dobândite. De asemenea, Curtea reţine că este
constituţională opţiunea Parlamentului pentru soluţia cuprinsă în textul
criticat, aceea ca bunurile care nu au intrat „în temeiul unui titlu valabil" în proprietatea
statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului.
In consecinţă, Curtea constată că prevederile art. 6
alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 nu contravin dispoziţiilor art. 15
alin. (2) din Constituţie, care consacră principiulneretroactivităţii
legilor, întrucât prevederile legii criticate se aplică de către instanţe
după intrarea în vigoare a acesteia şi nu produc efecte pentru perioada
anterioară. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din legea criticată fixează reperele
pe baza cărora instanţele care aplică Legea nr. 213/1998 trebuie să stabilească
valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea
statului. Referirea pe care o face textul la tratatele internaţionale la care
România era parte nu are semnificaţia aplicării retroactive a dispoziţiilor
art. 20 alin. (2) din Constituţie, ci corespunde principiului
pacta sunt servanda, care era recunoscut şi în
regimul anterior. Aceasta nu înseamnă însă că actele autorităţilor statului din
acea perioadă nu trebuie examinate şi apreciate şi prin prisma tratatelor
internaţionale la care statul era parte şi pe care deci era obligat să le
respecte, ca urmare a ratificării acestora.
Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi
critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, întrucât precizarea cuprinsă
la alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitoare la competenţa
instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului prin care statul
a dobândit bunuri în perioada 1945-1989, este în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale invocate, potrivit cărora competenţa instanţelor de judecată
este stabilită de lege.
De asemenea, este neîntemeiată şi critica potrivit
căreia prevederile criticate încalcă art. 146 din Constituţie, deoarece ele nu
instituie un control de constituţionalitate cu privire la acte normative
adoptate anterior Constituţiei din 1991, ci doar prevăd criterii de care
instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea
valabilităţii titlurilor.
In jurisprudenţa sa, Curtea s-a mai pronunţat asupra
dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, cum ar fi, de exemplu, prin
Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 448
din 24 noiembrie 1998, şi prin Decizia nr. 356 din 20 martie 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008, statuând că dispoziţiile acestui text
de lege sunt constituţionale.
Soluţiile pronunţate prin aceste decizii îşi menţin
valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi, de
natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată de
Ecaterina Ghiţă în Dosarul nr. 17.200/300/2006 al Curţii de Apel Bucureşti -
Secţia a IV-a civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 decembrie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim-magistrat-asistent,
Claudia Miu