Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), judecând, la data de 24 ianuarie 2012, în formaţie de Comitet, alcătuită din:Alvina Gyulumyan, preşedinte,Luis Lopez Guerra,Nona Tsotsoria, judecători,şi Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secţiunii,considerând cererea de mai sus înaintată la data de 7 decembrie 2005,considerând declaraţia prezentată de intimatul Guvern la data de 14 februarie 2011 prin care îi cere Curţii să elimine cererea din lista sa de cazuri şi replica reclamantului la această declaraţie,deliberând, decide cele ce urmează:Î N F A P TReclamantul, domnul Ioan-Vălean Codarcea, este un cetăţean român care s-a născut în anul 1932 şi care locuieşte în Târgu Mureş. Guvernul României (Guvernul) a fost reprezentat iniţial de către fostul său agent, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, iar, ulterior, de doamna Carmen Ciuta, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.Cauza se referă la jurisprudenţa divergentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind acordarea drepturilor expuse de Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. Prin Hotărârea definitivă nr. 3.825 din data de 17 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea reclamantului privind drepturile pecuniare prevăzute de Legea nr. 309/2002.Reclamantul s-a plâns în baza articolului 6 § 1 din Convenţie şi a articolului 14, luat împreună cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a refuzat drepturile stipulate de Legea nr. 309/2002, în timp ce aceeaşi Curte a admis cereri similare depuse de reclamanţi care se aflau în aceeaşi situaţie ca şi el. De asemenea, în baza articolului 4 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost obligat să lucreze în tabere de muncă în perioada 1953-1956.Î N D R E P T1. Printr-o scrisoare din data de 14 februarie 2011, Guvernul a informat Curtea despre propunerea de a da o declaraţie unilaterală referitoare la soluţionarea problemei apărute în urma acestei cauze. În plus, a solicitat Curţii să radieze cererea, conform articolului 37 din Convenţie.Declaraţia a prevăzut următoarele:1. Guvernul declară - prin intermediul acestei declaraţii unilaterale - că recunoaşte încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte dreptul reclamantului la un proces echitabil şi a articolului 14, luat împreună cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, prin Hotărârea nr. 3.825 din 17 iunie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 2. Guvernul este pregătit să plătească solicitantului, ca şi satisfacţie echitabilă, suma de 5.000 EURO (cinci mii euro), sumă considerată rezonabilă în lumina jurisprudenţei Curţii. Această sumă este acordată pentru acoperirea tuturor prejudiciilor, precum şi a costurilor şi cheltuielilor şi este scutită de orice impozit aplicabil. Această sumă se va plăti în lei româneşti la cursul valutar din data efectuării plăţii în conturile personale ale reclamantului, în termen de 3 luni de la data notificării deciziei luate în baza articolului 37 § 1 din Convenţie. În cazul în care această sumă nu va fi plătită în perioada menţionată, Guvernul se obligă să plătească o dobândă, începând cu data expirării acelei perioade şi până la executare, la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene pe perioada lipsă, plus 3 procente. 3. Prin urmare, Guvernul invită respectuos Curtea să dispună că analiza acestei cereri nu mai este justificată şi să radieze cererea din lista sa de cazuri, în conformitate cu articolului 37 § 1 (c) din Convenţie. Într-o scrisoare din data de 16 martie 2011, reclamantul a apreciat că suma menţionată în declaraţia Guvernului este inacceptabil de mică.Curtea reaminteşte faptul că articolul 37 din Convenţie prevede că, în orice moment al procedurilor, poate decide să radieze cererea din lista sa de cazuri atunci când anumite circumstanţe conduc la una dintre concluziile specificate la punctele (a), (b) sau (c) din paragraful 1 al acelui articol. Articolul 37 § 1 (c) îi dă dreptul Curţii să elimine un caz din listele sale dacă:pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu se mai justifică continuarea analizei cererii. De asemenea, se revocă faptul că în anumite circumstanţe se poate elimina o cerere, conform articolului 37§1 (c), pe baza unei declaraţii unilaterale date de intimatul Guvern, chiar dacă solicitantul îşi doreşte ca examinarea cazului să continue.În acest scop, Curta va analiza cu atenţie declaraţia în lumina principiilor care rezultă din jurisprudenţa sa, în special Hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar vs. Turcia, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Spolka z o.o. vs. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; şi Sulwinska vs. Polonia (dec.) nr. 28953/03).În numeroase cauze, inclusiv cele formulate împotriva României, Curtea a stabilit practica sa referitoare la plângerile în materia divergenţei de jurisprudenţă a curţilor naţionale [vezi, de exemplu, Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30658/05, §§ 40, 65, ECHR 2007-V (extracte); Driha împotriva României, nr. 29556/02, §§ 33, 38-39, 21 februarie 2008].Considerând natura recunoaşterilor incluse în declaraţia Guvernului, precum şi valoarea compensaţiei propuse - care este compatibilă cu sumele acordate în cazuri similare - Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea analizei cererii [articolul 37 § 1 (c)].Mai mult, prin prisma consideraţiilor de mai sus şi în special datorită jurisprudenţei clare şi extinse în materie, Curtea este convinsă de faptul că respectarea drepturilor, aşa cum acestea sunt definite în Convenţie şi în protocoalele adiţionale, nu necesită continuarea analizării acestor plângeri (articolul 37 § 1 in fine).În consecinţă, această parte a cererii ar trebui radiată din listă.2. Făcând referire la articolul 4 din Convenţie, solicitantul sa plâns de faptul că a fost forţat să muncească în tabere de muncă în anii 1950.Curtea reaminteşte faptul că prezenta Convenţie nu se aplică cu privire la evenimentele care au avut loc înainte de intrarea sa în vigoare pentru un stat membru. România a ratificat Convenţia la data de 20 iunie 1994, la mult timp după faptele de care se plânge reclamantul că au avut loc. În consecinţă rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione temporis, conform articolului 35 din Convenţie.DIN ACESTE MOTIVE, în unanimitate, CURTEA:– ia în considerare termenii declaraţiei unilaterale a intimatului Guvern, în ceea ce priveşte cererile reclamantului în baza articolului 6 § 1 din Convenţie şi a articolului 14, luat împreună cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
– decide radierea cererii din lista sa de cauze întrucât aceasta face referire la plângerile de mai sus, conform articolului 37 § 1 (c) din Convenţie.Declară restul cererii inadmisibil. Alvina Gyulumyan, preşedinte Marialena Tsirli, grefier adjunct