Decizia Nr.378 din 18.06.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgiliu Răducanu în Dosarul nr. 42.163/3/2016/a1* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 942D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Codul de procedură penală, întrucât autorul excepţiei nu specifică vreo dispoziţie din Legea fundamentală în raport cu care textul de lege este criticat. În subsidiar, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Codul de procedură penală, deoarece este competenţa constituţională a legiuitorului să reglementeze regulile de procedură şi competenţa organelor judiciare, în condiţiile în care parchetele şi instanţele militare au o competenţă specială faţă de cele civile. Totodată, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală. Reţine că, potrivit actualelor norme procesual penale, este restrânsă competenţa judecătorului de cameră preliminară de a restitui cauza la procuror doar la cazurile prevăzute de lege, în vederea asigurării celerităţii procedurii. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 675 din 29 octombrie 2019.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 5 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 42.163/3/2016/a1*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Virgiliu Răducanu în procedura de cameră preliminară.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susţine, în esenţă, că este neconstituţional ca lucrătorii sub acoperire, care nu sunt militari activi, să nu fie cercetaţi de către Parchetul Militar şi judecaţi de către instanţele militare. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, susţine că magistratul ar trebui să aibă puterea suverană de a decide asupra restituirii cauzei la parchet, apreciind, fără a exceda controlului de legalitate, fără a face un control de fond, că neregularităţile sunt atât de grave şi vătămarea adusă este semnificativă, încât se impune restituirea cauzei la parchet.6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, exprimându-şi opinia în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt aplicabile doar militarilor, adică persoanelor cărora li s-a atribuit un grad militar. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, reţine că posibilitatea restituirii cauzei la parchet este, în prezent, limitată la cazurile prevăzute de art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, aceasta neputând fi dispusă în alte cazuri. Apreciază că actuala reglementare reprezintă o restrângere a cazurilor în care judecătorul de cameră preliminară poate dispune această soluţie a restituirii la parchet, care constituie o limitare a puterilor judecătorului de cameră preliminară, suveran în această fază procesuală.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut:– Art. 56 alin. (4): „Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.";– Art. 346 alin. (4): „În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii."11. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (3), potrivit cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Codul de procedură penală, autorul nu indică vreun text constituţional prezumat a fi încălcat. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, în formularea motivelor sale, autorul susţine că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, fără a indica dispoziţii din Legea fundamentală pretins încălcate. Întrucât din formularea excepţiei de neconstituţionalitate nu se poate identifica textul de referinţă pretins încălcat, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu întruneşte condiţia de admisibilitate referitoare la motivare, aşa încât instanţa de control nu poate exercita controlul de constituţionalitate. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. În jurisprudenţa sa constantă Curtea a reţinut că acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. 13. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi." (Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011). 14. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate prin Decizia nr. 257 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 19 iulie 2016, paragrafele 20-26, Decizia nr. 493 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 14-18, Decizia nr. 208 din 30 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 6 iulie 2017, paragrafele 15-22, şi Decizia nr. 675 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020, paragrafele 22-28. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că o instituţie asemănătoare celei reglementate prin normele procesual penale criticate a fost reglementată în art. 333 din Codul de procedură penală din 1968, care prevedea că „în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere. Instanţa este obligată să arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă". Această instituţie a fost eliminată din fondul activ al legislaţiei prin art. I pct. 158 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. Potrivit expunerii de motive la lege, „a fost restrânsă posibilitatea instanţei de a restitui cauza la procuror, aceasta limitându-se doar la cazurile de încălcări procedurale prevăzute de art. 197 privind cauzele de nulitate. Din practica judiciară a rezultat această necesitate în condiţiile în care în «spatele» multor restituiri pentru completarea urmăririi penale se ascundeau de fapt soluţii ce ar fi putut fi de achitare. De asemenea, pentru celeritate, instanţa este în acest fel determinată să procedeze la o completare a urmăririi penale prin cercetarea judecătorească, evitându-se tergiversarea soluţionării prin «plimbarea» dosarului între instanţă şi parchet". 15. În continuare, Curtea a observat că, potrivit concepţiei legiuitorului reflectate în Codul de procedură penală, instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Totodată, Curtea a reţinut că, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). De asemenea, Curtea a reţinut că obiectul procedurii desfăşurate în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016). 16. Astfel, Curtea a constatat că, în procedura camerei preliminare, instanţa de judecată va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu sunt suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. 17. Curtea a apreciat că, dacă s-ar admite susţinerile autorului excepţiei, s-ar ajunge la situaţia în care judecătorul de cameră preliminară, în cazul excluderii doar a unor probe, ar trebui să facă aprecieri asupra probelor rămase din perspectiva temeiniciei susţinerii unei acuzaţii. Or, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare, acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, iar nu stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. 18. În continuare, Curtea a observat că, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, „Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat". Astfel, în cazul în care probele neexcluse nu sunt suficiente pentru a fundamenta vinovăţia inculpatului, instanţa, potrivit art. 396 alin. (1) din acelaşi act normativ, pronunţă o soluţie de achitare a inculpatului. De asemenea, potrivit art. 385 din Codul de procedură penală, „Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor". 19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgiliu Răducanu în Dosarul nr. 42.163/3/2016/a1* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 346 alin. (4) Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu