LEGE   Nr. 134 din 1 iulie 2010

privind Codul de procedura civila

ACT EMIS DE: PARLAMENTUL ROMANIEI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 485 din 15 iulie 2010

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

TITLUL PRELIMINAR

Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă şi principiile fundamentale ale procesului civil

CAPITOLUL I

Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă

Obiectul şi scopul Codului de procedură civilă

Art. 1. - (1) Codul de procedură civilă, denumit în continuare codul, stabileşte regulile de competenţă şi de judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă.

(2) In înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia.

Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă

Art. 2. - (1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.

(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în materiile reglementate de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare.

(3) In sensul prezentului cod, prin materie civilă se înţelege orice raport de drept privat şi de drept public, cu excepţia celor supuse legii penale, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului

Art. 3. - (1) In materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.

Aplicarea prioritară a dreptului comunitar

Art. 4. - In materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului comunitar se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.

CAPITOLUL II

Principiile fundamentale ale procesului civil

Indatoririle privind primirea şi soluţionarea cererilor

Art. 5. - (1) Judecătorii au îndatorirea sa primească şi sa soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. Aceştia nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

(2) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.

Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil

Art. 6. - (1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. In acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător si în faza executării silite.

Legalitatea

Art. 7. - (1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii.

(2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor si îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.

Egalitatea

Art. 8. - In procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări.

Dreptul de dispoziţie al părţilor

Art. 9. - (1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.

(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

(3)  In condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.

Obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului

Art. 10. - (1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

(2) Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.

Obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului

Art. 11. - Orice persoană este obligată, în condiţiile legii, să sprijine realizarea justiţiei. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune-interese.

Buna-credinţă

Art. 12. - (1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

(2)  Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.

(3)  De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).

Dreptul la apărare

Art. 13. - (1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. In recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.

(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

(4)  Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.

Contradictorialitatea

Art. 14. - (1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.

(2)  Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

(4)  Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.

(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

(6)  Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Oralitatea

Art. 15. - Procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.

Nemijlocirea

Art. 16. - Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel.

Publicitatea

Art. 17. - Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege.

Limba desfăşurării procesului

Art. 18. - (1) Procesul civil se desfăşoară în limba română.

(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii.

(3)  Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.

(4) Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.

Continuitatea

Art. 19. - Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

Respectarea principiilor fundamentale

Art. 20. - Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Incercarea de împăcare a părţilor

Art. 21. - (1) Judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale.

(2) In tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii.

Rolul judecătorului în aflarea adevărului

Art. 22. - (1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2)  Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. In acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.

(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. In acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Respectul cuvenit justiţiei

Art. 23. - (1) Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit faţă de instanţă şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată.

(2) Preşedintele veghează ca ordinea şi solemnitatea şedinţei să fie respectate, putând lua în acest scop orice măsură prevăzută de lege.

CAPITOLUL III

Aplicarea legii de procedură civilă

Legea aplicabilă proceselor noi

Art. 24. - Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Legea aplicabilă proceselor în curs

Art. 25. - (1) Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au început. In caz de trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legale privitoare la competenţă, în vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabile.

(3) In cazul în care instanţa învestită este desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit legii noi. Dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile.

Legea aplicabilă mijloacelor de probă

Art. 26. - (1) Condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii.

(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.

Legea aplicabilă hotărârilor

Art. 27. - Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Teritorialitatea legii de procedură

Art. 28. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, dispoziţiile legii de procedură se aplică proceselor de pe întregul teritoriu al ţării.

(2) In cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se face potrivit normelor cuprinse în cartea a VII-a.

CARTEA I

Dispoziţii generale

TITLUL I

Acţiunea civilă

Noţiunea

Art. 29. -Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.

Cererile în justiţie

Art. 30. - (1) Oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente.

(2) Cererile în justiţie sunt principale, accesorii, adiţionale şi incidentale.

(3)  Cererea principală este cererea introductivă de instanţă. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii.

(4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

(5) Constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

(6) Cererile incidentale sunt cererile formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare.

Apărările

Art. 31. -Apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale.

Condiţiile de exercitare a acţiunii civile

Art. 32. - (1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia:

a) poate sta în judecată, în condiţiile legii;

b) are calitate procesuală;

c) formulează o pretenţie;

d) justifică un interes.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător si în cazul apărărilor.

Interesul de a acţiona

Art. 33. - Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara.

Realizarea drepturilor afectate de un termen

Art. 34. - (1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.

(2)  Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestaţii periodice.

(3)  Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.

Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept

Art. 35. - Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Legitimarea procesuală a altor persoane

Art. 36. - In cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Transmiterea calităţii procesuale

Art. 37. - Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi

Art. 38. - (1) Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale. Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.

(2) In toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. In acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal ai acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.

(3) Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile

Art. 39. - (1) Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.

(2) Incălcarea dispoziţiilor prezentului titlu poate, de asemenea, atrage aplicarea şi a altor sancţiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.

TITLUL II

Participanţii la procesul civil

CAPITOLUL I

Judecătorul. Incompatibilitatea

Cazurile de incompatibilitate

Art. 40. - (1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.

(2)  De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

(3)  Nu poate lua parte la judecată nici judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Alte cazuri de incompatibilitate

Art. 41. - (1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:

1. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;

2.  când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;

3. când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;

4. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;

5. dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. In cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;

6. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

7. dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;

8.  dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;

9. dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe;

10. dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;

11.  dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;

12. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

(2) Dispoziţiile alin. (1) privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor.

Abţinerea

Art. 42. - (1) Inainte de primul termen de judecată grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 40 alin. (1) şi (2) şi, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător.

(2) Judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea pricinii.

(3)  Declaraţia de abţinere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate sau verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere.

Recuzarea

Art. 43. - (1) Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri.

(2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

Excepţii

Art. 44. - In cazurile prevăzute la art. 40, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat.

Judecătorii care pot fi recuzaţi

Art. 45. - Pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac parte din completul de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare.

Cererea de recuzare. Condiţii

Art. 46. - (1) Cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească.

(2) Este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 40 şi 41.

(3) Sunt, de asemenea, inadmisibile cererea de recuzare privitoare la alţi judecători decât cei prevăzuţi la art. 45, precum şi cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate.

(4) Nerespectarea condiţiilor prezentului articol atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. In acest caz, inadmisibilitatea se constată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat.

Abţinerea judecătorului recuzat

Art. 47. - (1) Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine.

(2) Declaraţia de abţinere se soluţionează cu prioritate.

(3) In caz de admitere a declaraţiei de abţinere, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă, prin aceeaşi încheiere, ca rămasă fără obiect.

(4) In cazul în care declaraţia de abţinere se respinge, prin aceeaşi încheiere instanţa se va pronunţa şi asupra cererii de recuzare.

Starea cauzei până la soluţionarea cererii

Art. 48. - (1) Până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză.

(2) Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.

Compunerea completului de judecată

Art. 49. - (1) Abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. Dispoziţiile art. 46 alin. (4) rămân aplicabile.

(2) Când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.

Procedura de soluţionare a abţinerii sau a recuzării

Art. 50. - (1) Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. In aceleaşi condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile.

(2) In cazul în care la acelaşi termen s-au formulat cereri de recuzare şi de abţinere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.

(3) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

(4) In cazul admiterii abţinerii sau recuzării întemeiate pe dispoziţiile art. 41 alin. (1) pct. 10, instanţa va stabili care dintre judecători nu va lua parte la judecarea pricinii.

(5) Abţinerea sau recuzarea se soluţionează printr-o încheiere care se pronunţă în şedinţă publică.

(6)  Dacă abţinerea sau, după caz, recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii. In acest caz, încheierea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate.

Procedura de soluţionare de către instanţa superioară

Art. 51. - (1) Instanţa superioară învestită cu judecarea abţinerii sau recuzării în situaţia prevăzută la art. 49 alin. (2) va dispune, în caz de admitere a cererii, trimiterea pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa.

(2) Dacă cererea este respinsă, pricina se înapoiază instanţei inferioare.

Căile de atac

Art. 52. - (1) Incheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

(2) Incheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 47 alin. (3) nu sunt supuse niciunei căi de atac.

(3) In cazul prevăzut la alin. (1), dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă.

Incompatibilitatea altor participanţi

Art. 53. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

CAPITOLUL II

Părţile

Enumerarea

Art. 54. - Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces.

SECŢIUNEA 1

Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale

Capacitatea procesuală de folosinţă

Art. 55. - (1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.

(2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

(3)  Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.

Capacitatea procesuală de exerciţiu

Art. 56. - (1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

(2)  Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.

(3) Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.

(4)  Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte.

(5) Când instanţa constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exerciţiu va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune anularea lui.

(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Curatela specială

Art. 57. - (1) In caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 55 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.

(2) Dispoziţiile alin. (1)se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

(3)  Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.

(4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.

SECŢIUNEA a 2-a

Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte

Condiţiile de existenţă

Art. 58. - Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Regimul juridic al coparticipării procesuale

Art. 59. - (1) Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia.

(2) Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile.

(3)  Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi, dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă. Dispoziţiile art. 197 sunt aplicabile.

SECŢIUNEA a 3-a

Alte persoane care pot lua parte la judecată

§ 1. Intervenţia voluntară

Formele

Art. 60. - (1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

(2)  Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Intervenţia principală

Art. 61. - (1) Cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

(2)  Cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.

(3) Cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.

Intervenţia accesorie

Art. 62. - (1) Cererea de intervenţie accesorie va fi făcută în scris şi va cuprinde elementele prevăzute la art. 143 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător.

(2) Intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.

Procedura de judecată. Căile de atac

Art. 63. - (1) Instanţa va comunica părţilor cererea de intervenţie şi copii de pe înscrisurile care o însoţesc.

(2)  După ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată.

(3) Incheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul.

(4) Incheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Intâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare.

Situaţia intervenientului

Art. 64. - (1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.

(2)  Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.

(3) In cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.

Judecarea cererii de intervenţie principală

Art. 65. - (1) Intervenţia principală se judecă odată cu cererea principală.

(2)  Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. în caz de disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie.

(3) Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.

(4)  Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Judecarea cererii de intervenţie accesorie

Art. 66. - (1) Judecarea cererii de intervenţie accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.

(2) Intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de procedură care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit.

(3)  După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.

(4) Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.

§ 2. Intervenţia forţată

I. Chemarea în judecată a altei persoane

Formularea cererii. Termenele

Art. 67. - (1) Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Comunicarea cererii

Art. 68. - (1) Cererea va fi motivată şi, împreună cu înscrisurile care o însoţesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât şi părţii potrivnice.

(2)  La exemplarul cererii destinat terţului se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.

(3) Dispoziţiile art. 63 şi 64 se aplică în mod corespunzător.

Poziţia terţului în proces

Art. 69. - Cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa.

Scoaterea pârâtului din proces

Art. 70. - (1) In cazul prevăzut la art. 69, când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaşte datoria şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată.

(2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 959 şi următoarele fiind aplicabile.

(3) In aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată. Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.

II. Chemarea în garanţie

Condiţiile

Art. 71. - (1) Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

(2) In aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă persoană.

Formularea cererii. Termenele

Art. 72. - (1) Cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Procedura de judecată

Art. 73. - (1) Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o însoţesc şi va stabili termenul până la care acesta trebuie să depună întâmpinare. In acelaşi termen, poate fi făcută şi cererea prevăzută la art. 71 alin. (2).

(2) Dispoziţiile art. 63 şi art. 64 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) In termenul stabilit potrivit art. 64 alin. (3), cel chemat în garanţie trebuie să depună întâmpinare şi poate să formuleze cererea prevăzută la art. 71 alin. (2).

(4)  Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. In acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.

III. Arătarea titularului dreptului

Condiţiile

Art. 74. - Pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Formularea cererii. Termenul

Art. 75. - Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată.

Procedura de judecată

Art. 76. - (1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe cererea de chemare în judecată, vor fi comunicate celui arătat ca titular al dreptului.

(2) Dispoziţiile art. 63 şi 64 se aplică în mod corespunzător.

(3)  Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.

(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se înfăţişează sau contestă cele susţinute de pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal, dispoziţiile art. 61 şi art. 63-65 aplicându-se în mod corespunzător.

IV. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Condiţiile. Termenul

Art. 77. - (1) In cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(2) In materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

(4)  Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.

(5)  Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului.

Procedura de judecată

Art. 78. - (1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la art. 77 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească.

(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.

SECŢIUNEA a 4-a

Reprezentarea părţilor în judecată

§ 1. Dispoziţii generale

Formele reprezentării

Art. 79. - (1) Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.

(2)  Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal.

(3) Părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea impune prezenţa lor personală în faţa instanţei.

(4) Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 57 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării.

(5)   Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie. Dispoziţiile art. 82 alin. (3) si art. 83 alin. (2) sunt aplicabile.

Limitele reprezentării. Continuarea judecării procesului

Art. 80. - (1) Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente.

(2) Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant

Art. 81. - (1) Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

(2) Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

§ 2. Dispoziţii speciale privind reprezentarea convenţională

Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

Art. 82. - (1) In faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.

(2) In cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.

(3)  La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2).

(4) In cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice

Art. 83. - (1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

(2)  La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.

(3)  Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi entităţilor arătate la art. 55 alin. (2).

Forma mandatului

Art. 84. - (1) Imputernicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic.

(2) In cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentării.

(3) Imputernicirea de a reprezenta o persoană fizică sau o persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.

Mandatul general

Art. 85. - Mandatarul cu procură generală poate să îl reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

Conţinutul mandatului

Art. 86. - (1) Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.

(2) Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. In aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.

Incetarea mandatului

Art. 87. - Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

Renunţarea la mandat şi revocarea mandatului

Art. 88. - (1) Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei.

(2) Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării. Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.

SECŢIUNEA a 5-a

Asistenta judiciară

Condiţiile de acordare

Art. 89. - (1) Cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar.

(2) Asistenţa judiciară cuprinde:

a)  acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute de lege;

b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;

c) orice alte modalităţi prevăzute de lege.

(3) Asistenţa judiciară poate fi acordată oricând în cursul procesului, în tot sau numai în parte.

CAPITOLUL III

Participarea Ministerului Public în procesul civil

Modalităţile de participare

Art. 90. - (1) Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(2)  Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

(3) In cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

(4)  Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.

(5)  Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).

(6) In toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru si nici cauţiune.

Efectele faţă de titularul dreptului

Art. 91. - In cazurile prevăzute la art. 90 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 400, 402, 403 şi 432-434, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite.

TITLUL III

Competenţa instanţelor judecătoreşti

CAPITOLUL I

Competenţa materială

SECŢIUNEA 1

Competenţa după materie şi valoare

Judecătoria

Art. 92. - Judecătoriile judecă:

1.  în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

a) cererile privitoare la nulitatea, anularea sau desfacerea căsătoriei;

b)  cererile privind încredinţarea copilului minor sau încuviinţarea părintelui de a avea legături personale cu acesta, precum şi cererile de înapoiere a copilului minor de la persoanele care îl deţin fără niciun drept;

c) cererile privind obligaţia legală de întreţinere;

d) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;

e) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;

f) cererile de evacuare;

g)  cererile referitoare la servitutile privind zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi ia alte servituti ori îngrădiri ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

h) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;

i) cererile posesorii;

j) cererile privind obligaţiile de a face, neevaluabile în bani;

k) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

l) orice cereri evaluabile în bani în valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

3. orice alte cereri date prin lege în competenta lor.

Tribunalul

Art. 93. -Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă:

a)  cererile evaluabile în bani în valoare mai mare de 100.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

b) cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi;

c)  cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;

d) cererile în materie de proprietate intelectuală;

e) conflictele de muncă, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe;

f) cererile în materie de asigurări sociale;

g) cererile în materie de expropriere;

h) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite, potrivit legii, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii pronunţate ori, după caz, emise în altă ţară;

i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare;

j) orice alte cereri care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;

2.  ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Curtea de apel

Art. 94. - Curţile de apel judecă:

1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;

2.  ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Inalta Curte de Casaţie si Justiţie

Art. 95. -Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1.  recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2.  recursurile în interesul legii;

3.  cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

SECŢIUNEA a 2-a

Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă

Regulile generale

Art. 96. - (1) Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.

(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere dobânzile, penalităţile, fructele sau alte asemenea venituri ori cheltuieli cerute ca accesorii pretenţiei principale, scadente ori ajunse la scadenţă în cursul judecăţii. De asemenea, nu se vor avea în vedere nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

(3) In caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi.

Cazul mai multor capete principale de cerere

Art. 97. - (1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.

(2) In cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Cererea formulată de mai mulţi reclamanţi

Art. 98. - (1) Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi atunci când unul sau mai mulţi reclamanţi formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice distincte şi fără legătură între ele.

Valoarea cererii în cazuri speciale

Art. 99. - (1) In cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.

(2) Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicita şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

(3) In cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închinăt ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală.

Cererea de plată parţială

Art. 100. - Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă.

Cererea privind prestaţii succesive

Art. 101. - In cererile care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate.

Cererile în materie imobiliară

Art. 102. - (1) In cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale.

(2) In cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită, sunt aplicabile dispoziţiile art. 96.

Cererile în materie de moştenire

Art. 103. - In materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii.

Dispoziţiile speciale

Art. 104. - (1) Instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi la judecarea căilor de atac.

CAPITOLUL II

Competenţa teritorială

Regula generală

Art. 105. - (1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.

Cazul pârâtului cu domiciliul în străinătate sau necunoscut

Art. 106. - Dacă pârâtul are domiciliul sau, după caz, sediul în străinătate ori acesta este necunoscut, cererea se introduce la instanţa din ţară în a cărei circumscripţie se află reşedinţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.

Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte

Art. 107. - Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

Cererile îndreptate împotriva unei entităţi fără personalitate juridică

Art. 108. - Cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau administrarea acesteia. In cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective.

Cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public

Art. 109. - (1) Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul.

(2) Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate la alin. (1) se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în municipiul Bucureşti, la Judecătoria Sectorului 4.

Pluralitatea de pârâţi

Art. 110. - Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

Competenţa teritorială alternativă

Art. 111. - (1) In afară de instanţele prevăzute la art. 105-110, mai sunt competente:

1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;

2.  instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;

3.  instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a unui contract;

4.  instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului;

5.  instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară;

6.  instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport;

7.  instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;

8.  instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un întreprinzător ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;

9.  instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

(2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.

Cererile în materie de asigurări

Art. 112. - (1) In materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:

1. domiciliul asiguratului;

2.  bunurile asigurate;

3.  locul unde s-a produs riscul asigurat.

(2) Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.

(3)  Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fluviale şi aeriene.

Alegerea instanţei

Art. 113. - Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Cererile privitoare la imobile

Art. 114. - (1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul.

(2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul.

(3)  Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.

Cererile privitoare la moştenire

Art. 115. - In materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

3.  cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

Cererile privitoare la societăţi

Art. 116. - Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, al radierii societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.

Cererile privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv

Art. 117. - Cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

Cererile împotriva unui consumator

Art. 118. - Cererile formulate de un întreprinzător sau alt profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 122 alin. (2) rămân aplicabile.

CAPITOLUL III

Dispoziţii speciale

Cererile accesorii, adiţionale şi incidentale

Art. 119. - (1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 117.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.

(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.

Apărările şi incidentele procedurale

Art. 120. - (1) Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe.

(2) Incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Cererea în constatare

Art. 121. - In cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.

Alegerea de competenţă

Art. 122. - (1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

(2) In litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.

Competenţa facultativă

Art. 123. - (1) In cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(2)  Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, pârâtul poate cere până la primul termen de judecată la care este legal citat declinarea competenţei, având alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad prevăzute la alin. (1).

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Incidentele privind arbitrajul

Art. 124. - Competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentele privind arbitrajul reglementat de prezentul cod aparţine în toate cazurile tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.

CAPITOLUL IV

Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei

SECŢIUNEA 1

Necompetenţa şi conflictele de competenţă

Excepţia de necompetenţa

Art. 125. - (1) Necompetenţa este de ordine publică sau privată.

(2) Necompetenţa este de ordine publică:

1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;

2.  în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;

3.  în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

(3) In toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Invocarea excepţiei

Art. 126. - (1) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

(2) Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.

(3)  Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare.

(4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetentei.

Soluţionarea excepţiei

Art. 127. - (1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

(2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Incheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.

(3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.

Conflictul de competenţă. Cazurile

Art. 128. - Există conflict de competenţă:

1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece acelaşi proces;

2.  când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Suspendarea procesului

Art. 129. -Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul.

Soluţionarea conflictului de competenţă

Art. 130. - (1) Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.

(2) Conflictul născut între o instanţă şi Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie se judecă de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Completul de 9 judecători.

(3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict.

(4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Hotărârea este supusă numai recursului în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia celei pronunţate de Completul de 9 judecători de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.

Dispoziţiile speciale

Art. 131. - (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţa şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

(2)   Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 130 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul.

(3)   Conflictul dintre două secţii ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 9 judecători.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate.

Probele administrate în faţa instanţei necompetente

Art. 132. - In cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

SECŢIUNEA a 2-a

Litispendenţa şi conexitatea

Excepţia litispendenţei

Art. 133. - (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte.

(2) Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond.

(3)  Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite.

(4)  Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în grad.

(5) Incheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odată cu fondul.

(6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului.

(7)  Dispoziţiile alin. (2), (3) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi atunci când procesele identice se află pe roiul aceleiaşi instanţe.

Excepţia conexităţii

Art. 134. - (1) Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.

(2)  Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. Incheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

(3)  Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe.

(4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face la acea instanţă.

(5) In orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată.

SECŢIUNEA a 3-a

Strămutarea proceselor. Delegarea instanţei

Temeiul strămutării

Art. 135. - (1) Strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică.

(2)  Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale.

(3) Constituie motiv de siguranţă publică împrejurările excepţionale care presupun că judecata procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.

Cererea de strămutare

Art. 136. - (1) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se poate cere în orice fază a procesului.

(2) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea interesată, iar cea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, numai de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa competentă

Art. 137. - (1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa instanţei ierarhic superioare celei de la care se cere strămutarea. Ea se depune la instanţa care judecă procesul a cărui strămutare se cere, care o va înainta, de îndată, instanţei competente.

(2)  Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se cere strămutarea.

(3)  La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite dosarul cauzei.

Suspendarea judecării procesului

Art. 138. - (1) La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată.

(2) Incheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac.

(3) Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a cerut strămutarea.

Judecarea cererii

Art. 139. - (1) Cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din proces.

(2) Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă.

(3) Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

Efectele admiterii cererii

Art. 140. - (1) In caz de admitere a cererii de strămutare, procesul se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad. Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate.

(2) In cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea procesului, actele de procedură îndeplinite ulterior introducerii cererii de strămutare şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

(3) Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. In caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.

Reiterarea cererii

Art. 141. - Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia.

Delegarea instanţei

Art. 142. - Când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul.

TITLUL IV

Actele de procedură

CAPITOLUL I

Forma cererilor

Condiţiile generale

Art. 143. - (1) Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura.

(2) In cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta în încheiere.

(3) Dacă, din orice motive, cererea nu poate fi semnată la termenul când a fost depusă sau, după caz, la primul termen ce urmează, judecătorul va stabili identitatea părţii prin unul dintre mijloacele prevăzute de lege, îi va citi conţinutul cererii şi îi va lua consimţământul cu privire la aceasta. Despre toate acestea se va face menţiune în încheiere.

(4) Cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează, dacă legea nu prevede altfel.

Numărul de exemplare

Art. 144. - (1) Când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calităţi juridice, când se va face într-un singur exemplar. In toate cazurile este necesar şi un exemplar pentru instanţă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul prevăzut la art. 143 alin. (2), grefierul de şedinţă fiind ţinut să întocmească din oficiu copiile de pe încheiere necesare pentru comunicare.

Inscrisurile anexate

Art. 145. - (1) La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces.

(2) Copiile vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul.

(3)  Se vor putea depune în copie numai părţile din înscris referitoare la proces, urmând ca instanţa să ordone, dacă va fi nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.

(4)  Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se depun în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat. In cazul în care nu există un traducător autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile în cauză, se pot folosi traducerile realizate de persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei limbi, în condiţiile legii speciale.

(5) Dispoziţiile art. 144 se aplică în mod corespunzător.

Cererea formulată prin reprezentant

Art. 146. - (1) Când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura procura în original sau în copie legalizată.

(2) Avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii.

(3) Reprezentantul legal va alătura o copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calităţii sale.

(4)  Reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor.

(5)  Organul de conducere sau, după caz, reprezentantul desemnat al unei asociaţii, societăţi ori altei entităţi fără personalitate juridică, înfiinţată potrivit legii, va anexa, în copie legalizată, extrasul din actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiţie.

Cererea greşit denumită

Art. 147. - Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.

CAPITOLUL II

Citarea şi comunicarea actelor de procedură

Obligaţia de a cita părţile

Art. 148. - (1) Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel.

(2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii.

Organele competente şi modalităţile de comunicare

Art. 149. - (1) Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul.

(2)   Comunicarea se face în plic închis, la care se alătură dovada de înmânare/procesul-verbal si înştiinţarea prevăzute la art. 158. Plicul va purta menţiunea „PENTRU JUSTIŢIE. A SE ÎNMÂNA CU PRIORITATE".

(3)  Instanţa solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanţă, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.

(4) In cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat, la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal şi înştiinţarea prevăzute la art. 158.

(5)  La cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa, comunicarea actelor de procedură se va putea face în mod nemijlocit prin executori judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să îndeplinească formalităţile procedurale prevăzute în prezentul capitol, sau prin servicii de curierat rapid, în acest din urmă caz dispoziţiile alin. (4) fiind aplicabile în mod corespunzător.

(6)  Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. In vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace.

(7)  Instanţa va verifica efectuarea procedurilor de citare şi comunicare dispuse pentru fiecare termen şi, când este cazul, va lua măsuri de refacere a acestor proceduri, precum şi pentru folosirea altor mijloace ce pot asigura înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termen.

Locul citării

Art. 150.- (1) Vor fi citaţi:

1. statul, prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop de lege, la sediul acestora;

2.  unităţile administrativ-teritoriale şi celelalte persoane juridice de drept public, prin cei însărcinaţi să le reprezinte în justiţie, la sediul acestora;

3. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului lor;

4. asociaţiile, societăţile şi alte entităţi fără personalitate juridică constituite potrivit legii, prin reprezentantul desemnat, la sediul sau domiciliul acestuia;

5. cei supuşi procedurii insolvenţei, precum şi creditorii acestora, la domiciliul sau, după caz, sediul acestora; după deschiderea procedurii, citarea va fi efectuată potrivit legii speciale;

6.  persoanele fizice, la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă;

7.  incapabilii sau cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, prin reprezentanţii sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora, după caz; în caz de numire a unui curator special, potrivit art. 57, citarea se va face prin acest curator, la sediul său profesional;

8.  bolnavii internaţi în unităţi sanitare, la administraţia acestora;

9. militarii încazarmaţi, la unitatea din care fac parte, prin comandamentul acesteia;

10.  cei care fac parte din echipajul unei nave maritime sau fluviale, alta decât militară, dacă nu au domiciliul cunoscut, la căpitănia portului unde este înregistrată nava;

11. deţinuţii, la administraţia locului de deţinere;

12. personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să lucreze în cadrul personalului organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe; alţi cetăţeni români, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoţesc, prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află unitatea care i-a trimis în străinătate;

13.  persoanele care se află în străinătate, altele decât cele prevăzute la pct. 12, dacă au domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu este cunoscut/cunoscută, citarea se face potrivit art. 162. In toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat numai acesta din urmă;

14. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, potrivit art. 162;

15.  moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator special numit de instanţă, la domiciliul acestuia.

(2) In cazurile prevăzute la alin. (1) pct. 1 şi 2, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, unităţile administrativ-teritoriale, precum şi celelalte persoane juridice de drept public îşi pot alege un sediu procesual la care vor fi comunicate toate actele de procedură.

Obligaţia alegerii locului citării

Art. 151. - Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 150 alin. (1) pct. 12 şi 13, pentru primul termen de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. In cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

Cuprinsul citaţiei

Art. 152. - (1) Citaţia va cuprinde:

a) denumirea instanţei, sediul ei şi, când este cazul, alt loc decât sediul instanţei unde urmează să se desfăşoare judecarea procesului;

b) data emiterii citaţiei;

c) numărul dosarului;

d) anul, luna, ziua şi ora înfăţişării;

e) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a celui citat, precum şi locul unde se citează;

f)  calitatea celui citat, iar pentru pârât şi menţiunea că este obligat să depună întâmpinare sau să îşi pregătească apărarea pentru primul termen de judecată, propunând probele de care înţelege să se folosească, sub sancţiunea prevăzută de lege;

g) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a părţii potrivnice şi obiectul cererii;

h) indicarea, dacă este cazul, a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar datorate de cel citat;

i) alte menţiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanţă;

j) ştampila instanţei şi semnătura grefierului.

(2) în citaţie se menţionează, când este cazul, orice date necesare pentru stabilirea adresei celui citat, precum şi dacă citarea se face cu chemarea la interogatoriu sau dacă cel citat este obligat să prezinte anumite înscrisuri ori dacă i se comunică odată cu citaţia alte acte de procedură.

(3)  Cerinţele de la alin. (1) lit. a), c), d), e) şi j) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Alegerea locului citării şi al comunicării altor acte de procedură

Art. 153. - (1) In caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 150 sau 151.

(2) Partea poate alege ca toate actele de procedură să îi fie comunicate la căsuţa poştală.

Termenul pentru înmânarea citaţiei

Art. 154. - Citaţia şi celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. In cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres, judecătorul poate dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei ori actului de procedură, despre aceasta făcându-se menţiune în citaţie sau în actul de procedură

Invocarea şi înlăturarea neregularităţilor privind citarea

Art. 155. - (1) Dacă partea prezentă în instanţă, personal sau prin reprezentant, nu a primit citaţia sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 154 ori există o altă cauză de nulitate privind citaţia sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se amână, la cererea părţii interesate.

(2) Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum şi în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.

(3)  In lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs.

Inmânarea făcută personal celui citat

Art. 156. - (1) Inmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face personal celui citat, la locul citării stabilit potrivit art. 150 alin. (1) pct. 6.

(2) Inmânarea se poate face oriunde se află cel citat.

(3)  Pentru cei care locuiesc în hotel sau cămin, citaţia se predă, în lipsa lor, administratorului hotelului ori aşezământului, iar, în lipsa acestuia, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.

(4) Pentru cei care se găsesc sub arme, citaţia se înmânează la unitatea din care fac parte.

(5)  Celor care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, în lipsa unui domiciliu cunoscut, înmânarea se face la căpitănia portului unde se găseşte înregistrată nava.

(6) Pentru deţinuţi, înmânarea se face la administraţia închisorii.

(7)  Pentru bolnavii aflaţi în spitale, sanatorii sau alte asemenea aşezăminte de asistentă medicală ori socială, înmânarea se face la administraţia acestora.

Inmânarea făcută altor persoane

Art. 157. - (1) Inmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură în cazurile prevăzute la art. 150 alin. (1) pct. 1-5 şi pct. 12, precum şi cele prevăzute la art. 156 alin. (4)-(7) sau atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat, notar public ori executor judecătoresc se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care va semna dovada. In lipsa acestora, înmânarea citaţiei sau a actelor de procedură se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de pază, care va semna procesul-verbal întocmit în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil identitatea şi calitatea sa.

(2) In cazurile prevăzute la art. 156 alin. (4)-(7), unitatea unde se află cel citat îi va înmâna de îndată acestuia citaţia sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura lui. Dovada se va preda agentului ori va fi trimisă direct instanţei dacă înmânarea citaţiei nu s-a putut face de îndată.

Procedura de comunicare

Art. 158. - (1) Comunicarea citaţiei se va face persoanei în drept să o primească, care va semna dovada de înmânare certificată de agentul însărcinat cu înmânarea.

(2) Dacă destinatarul primeşte citaţia, dar refuză să semneze dovada de înmânare ori, din motive întemeiate, nu o poate semna, agentul va întocmi un proces-verbal în care va arăta aceste împrejurări.

(3)  Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, agentul va depune în cutia poştală sau, în lipsă, va afişa pe uşa locuinţei destinatarului o înştiinţare care trebuie să cuprindă:

a) anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;

b)  numele şi prenumele celui care a făcut depunerea sau, după caz, afişarea şi funcţia acestuia;

c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat;

d) numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea instanţei pe rolul căreia se află dosarul, cu indicarea sediului acesteia;

e) arătarea actelor de procedură despre a căror comunicare este vorba;

f) menţiunea că după o zi, dar nu mai târziu de 7 zile de la depunerea sau, după caz, afişarea înştiinţării ori, când există urgenţă, nu mai târziu de 3 zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul instanţei de judecată pentru a i se comunica citaţia. Când domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul acestuia nu se află în localitatea unde instanţa de judecată îşi are sediul, înştiinţarea va cuprinde menţiunea că pentru a i se comunica citaţia destinatarul este în drept să se prezinte la sediul primăriei în a cărei rază teritorială locuieşte sau îşi are sediul;

g) menţiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice, destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului de 7 zile sau, după caz, al termenului de 3 zile prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;

h) semnătura celui care a depus sau afişat înştiinţarea.

(4)  Menţiunile de la alin. (3) lit. c)-g) se completează de către grefa instanţei. Termenele prevăzute la alin. (3) lit. f) şi g) se calculează zi cu zi.

(5)  Despre împrejurările arătate la alin. (3) agentul va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde menţiunile arătate la art. 159, acesta făcând dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

(6) Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz, sediu, agentul îi va înmâna citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuieşte cu destinatarul ori care, în mod obişnuit, îi primeşte corespondenţa.

(7)  Când destinatarul locuieşte într-un hotel sau într-o clădire compusă din mai multe apartamente şi nu este găsit la această locuinţă a sa, agentul îi va comunica citaţia administratorului, portarului sau celui care, în mod obişnuit, îl înlocuieşte. In aceste cazuri, persoana care primeşte citaţia va semna dovada de primire, agentul certificându-i identitatea şi semnătura şi încheind un proces-verbal cu privire la aceste împrejurări. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(8)In cazul în care lipsesc persoanele prevăzute la alin. (6) şi (7), precum şi atunci când acestea, deşi prezente, refuză să primească actul, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3)-(5).

(9) In cazurile prevăzute la alin. (3) şi (8), agentul are obligaţia ca, în termen de cel mult 24 de ore de la depunerea sau afişarea înştiinţării, să depună citaţia, precum şi procesul-verbal prevăzut la alin. (5), la sediul instanţei de judecată care a emis citaţia ori, după caz, la cel al primăriei în raza căreia destinatarul locuieşte sau îşi are sediul, urmând ca acestea să comunice citaţia.

(10) Când părţii sau reprezentantului ei i s-a înmânat citaţia de către funcţionarul anume desemnat în cadrul primăriei, acesta are obligaţia ca, în termen de cel mult 24 de ore de la înmânare, să înainteze instanţei de judecată dovada de înmânare prevăzută la alin. (1), precum şi procesul-verbal prevăzut la alin. (5).

(11)  Când termenul prevăzut la alin. (3) lit. f) s-a împlinit fără ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie pentru a i se înmâna citaţia, funcţionarul anume însărcinat din cadrul primăriei va înainta instanţei de judecată, de îndată, citaţia ce trebuia comunicată, precum şi procesul-verbal prevăzut la alin. (5).

(12)  Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.

Cuprinsul dovezii de înmânare şi al procesului-verbal

Art. 159. - (1) Dovada de înmânare a citaţiei sau a altui act de procedură ori, după caz, procesul-verb al va cuprinde:

a)  anul, luna, ziua şi ora când dovada a fost luată sau procesul-verbal a fost întocmit;

b)  numele, prenumele şi funcţia agentului, precum şi, dacă este cazul, ale funcţionarului de la primărie;

c)   numele şi prenumele sau denumirea, după caz, şi domiciliul ori sediul destinatarului, cu arătarea numărului etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel citat locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje ori apartamente sau în hotel, precum şi dacă actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa, depus în cutia poştală ori afişat pe uşa locuinţei. Dacă actul de procedură a fost înmânat în alt loc, se va face menţiune despre aceasta;

d)  numele, prenumele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, în cazul în care actul de procedură a fost înmânat altei persoane decât destinatarului;

e) denumirea instanţei de la care emană citaţia ori alt act de procedură şi numărul dosarului;

f)  semnătura celui care a primit citaţia sau alt act de procedură, precum şi semnătura agentului sau, după caz, funcţionarului de la primărie care o certifică, iar în cazul în care se întocmeşte proces-verbal, semnătura agentului, respectiv a funcţionarului primăriei.

(2) Procesul-verbal va cuprinde, de asemenea, şi arătarea motivelor pentru care a fost întocmit.

(3)  Cerinţele de la alin. (1) lit. a), c) d), e) şi f) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

(4) Menţiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals.

Data îndeplinirii procedurii

Art. 160. - Procedura se socoteşte îndeplinită:

1.  la data încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 159, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia personal;

2. în cazul citării efectuate prin poştă sau curierat rapid, potrivit art. 149 alin. (4) şi (5), procedura se socoteşte îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării, de către funcţionarul poştal sau de către curier, a refuzului ei de a primi corespondenţa;

3.  în cazul citării efectuate potrivit art. 149 alin. (6), procedura se socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a confirmării expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.

Imposibilitatea de a comunica actul de procedură

Art. 161. - Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuinţat ori destinatarul actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul va raporta cazul grefei instanţei spre a înştiinţa din timp partea care a cerut comunicarea despre această împrejurare şi a-i pune în vedere să facă demersuri pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea.

Citarea prin publicitate

Art. 162. - (1) Când reclamantul învederează, motivat, că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanţa va putea încuviinţa citarea acestuia prin publicitate.

(2) Citarea prin publicitate se face afişându-se citaţia la uşa instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat. In cazurile în care apreciază că este necesar, instanţa va dispune şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire.

(3) Odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 57, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.

(4) Procedura se socoteşte îndeplinită în a 15-a zi de la publicarea citaţiei, potrivit dispoziţiilor alin. (2).

(5)  Dacă cel citat se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art. 182 alin. (1) pct. 1 lit. c).

Afişarea

Art. 163. - Când legea sau instanţa dispune ca citarea părţilor sau comunicarea anumitor acte de procedură să se facă prin afişare, această afişare se va face la instanţă de către grefier, iar în afara instanţei, de agenţii însărcinaţi cu comunicarea actelor de procedură, încheindu-se un proces-verbal, potrivit art. 159, ce se va depune la dosar.

Comunicarea între avocaţi sau consilieri juridici

Art. 164. - După sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceştia. In acest caz, cel care primeşte cererea va atesta primirea pe însuşi exemplarul care urmează a fi depus la instanţă sau, după caz, prin orice alte mijloace care asigură îndeplinirea acestei proceduri.

Comunicarea în instanţă

Art. 165. - (1) Partea prezentă în instanţă personal, prin avocat sau prin alt reprezentant este obligată să primească actele de procedură şi orice înscris folosit în proces, care i se comunică în şedinţă. Dacă se refuză primirea, actele şi înscrisurile se consideră comunicate prin depunerea lor la dosar, de unde, la cerere, partea le poate primi sub semnătură.

(2) Partea are dreptul să ridice şi între termene, sub semnătură, actele de procedură si înscrisurile prevăzute la alin. (1).

Zilele de comunicare

Art. 166. - Când comunicarea actelor de procedură se face prin agenţi procedurali, ei nu vor putea instrumenta decât în zilele lucrătoare între orele 7,00-20,00, iar în cazuri urgente, şi în zilele nelucrătoare sau de sărbători legale, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei.

Schimbarea locului citării

Art. 167. - Dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. In cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Comunicarea către alţi participanţi

Art. 168. - Citarea martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor ori a altor participanţi în proces, precum şi, când este cazul, comunicarea actelor de procedură adresate acestora sunt supuse dispoziţiilor prezentului capitol, care se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL III

Nulitatea actelor de procedură

Noţiunea si clasificarea

Art. 169. - (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.

(3)  Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Nulitatea condiţionată

Art. 170. - (1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

(2) In cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Nulitatea necondiţionată

Art. 171. - Nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la:

1. capacitatea procesuală;

2.  reprezentarea procesuală;

3. competenţa instanţei;

4. compunerea sau constituirea instanţei;

5.  publicitatea şedinţei de judecată;

6. alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Indreptarea neregularităţilor actului de procedură

Art. 172. - (1) Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură.

(2) Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare.

(3) Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.

Invocarea nulităţii

Art. 173. - (1) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel.

(2)  Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

(3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:

a)  pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;

b)  pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.

(4)  Partea interesată poate renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

(5) Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca.

Efectele nulităţii

Art. 174. - (1) Actul de procedură lovit de nulitate este desfiinţat, în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui.

(2)   Dacă este cazul, instanţa dispune refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate.

(3) Desfiinţarea unui act de procedură atrage şi desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.

(4) Nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie.

TITLUL V

Termenele procedurale

Stabilirea termenelor

Art. 175. - (1) Termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

(2) In cazurile prevăzute de lege, termenul este reprezentat de data la care se îndeplineşte un anumit act de procedură.

(3) In cazurile în care legea nu stabileşte ea însăşi termenele pentru îndeplinirea unor acte de procedură, fixarea lor se face de instanţă. La fixarea termenului, aceasta va ţine seama şi de natura urgentă a procesului.

Calculul termenelor

Art. 176. - (1) Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează:

1.  când termenul se socoteşte pe ore, acesta începe să curgă de la ora zero a zilei următoare;

2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte;

3. când termenul se socoteşte pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.

(2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.

Implinirea termenului

Art. 177. - (1) Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

(2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 178 fiind aplicabile.

Actele depuse la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere

Art. 178. - (1) Actul de procedură depus prin scrisoare recomandată la oficiul poştal înăuntrul termenului prevăzut de lege este socotit a fi făcut în termen.

(2) Actul depus de partea interesată, înăuntrul termenului prevăzut de lege, la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte, este, de asemenea, considerat ca făcut în termen.

(3)  In cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Curgerea termenului. Prelungirea acestuia

Art. 179. - (1) Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

(2) Se consideră că actul a fost comunicat părţii şi în cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum şi în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părţi.

(3)  Termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste.

(4) Termenul procedural se întrerupe şi un nou termen începe să curgă de la data noii comunicări în următoarele cazuri:

1.  când a intervenit moartea uneia dintre părţi; în acest caz, se face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al părţii decedate, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor;

2.  când a intervenit moartea reprezentantului părţii; în acest caz, se face din nou o singură comunicare părţii.

Nerespectarea termenului. Sancţiunile

Art. 180. - (1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

(2) In cazul în care legea opreşte îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat.

Repunerea în termen

Art. 181. - (1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) In acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. In cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3)  Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.

TITLUL VI

Amenzi judiciare şi despăgubiri

Incălcarea obligaţiilor privind desfăşurarea procesului. Sancţiunile

Art. 182. - (1) Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel:

1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice;

b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;

c) obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi;

d) obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit;

e)  contestarea, cu rea-credinţă, de către autorul ei a scrierii sau semnăturii unui înscris ori a autenticităţii unei înregistrări audio sau video;

2. cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei:

a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;

b)  neaducerea, la termenul fixat de instanţă, a martorului încuviinţat, de către partea care, din motive imputabile, nu şi-a îndeplinit această obligaţie;

c)  neprezentarea avocatului, care nu şi-a asigurat substituirea sa de către un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asistă partea ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;

d)  refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute;

e) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;

f) neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă;

g)  refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cererea instanţei şi la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;

h) cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;

i) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor desemnaţi de instanţă în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţei.

(2) Amenda nu se va aplica persoanelor la care se referă alin. (1) pct. 2, dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.

Alte cazuri de sancţionare

Art. 183. - (1) Nerespectarea de către oricare dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.

(2) Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează de către preşedintele instanţei de executare, la cererea executorului, cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.

Despăgubirile pentru amânarea procesului

Art. 184. - Cel care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 182 sau 183, la cererea părţii interesate, va putea fi obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de către preşedintele instanţei de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.

Stabilirea amenzii şi despăgubirii

Art. 185. -Abaterea săvârşită, amenda şi despăgubirea se stabilesc de către instanţa în faţa căreia s-a săvârşit fapta sau, după caz, de către preşedintele instanţei de executare, prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci când fapta constă în formularea unei cereri cu rea-credinţă, amenda şi despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci când acestea sunt diferite.

Cererea de reexaminare

Art. 186. - (1) Impotriva încheierii prevăzute la art. 185, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acesteia.

(2) Cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii.

(3) In toate cazurile, cererea se soluţionează, cu citarea părţilor, prin încheiere, dată în camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.

(4) Incheierea prevăzută la alin. (3) este definitivă.

CARTEA a II-a

Procedura contencioasă

TITLUL I

Procedura în faţa primei instanţe

CAPITOLUL I

Sesizarea instanţei de judecată

SECŢIUNEA 1

Dispoziţii generale

Dreptul de a sesiza instanţa

Art. 187. - (1) Pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. In cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.

(2) Cel care formulează cererea de chemare în judecată se numeşte reclamant, iar cel chemat în judecată se numeşte pârât.

Procedura prealabilă

Art. 188. - (1) Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

(2)  Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

(3)  La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil şi de lege. In acest caz neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată nu numai de către pârât, ci şi de către instanţă, din oficiu.

SECŢIUNEA a 2-a

Cererea de chemare în judecată

Cuprinsul cererii de chemare în judecată

Art. 189. - Cererea de chemare în judecată va cuprinde:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, dacă acestea sunt cunoscute de reclamant. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b)  numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Dovada calităţii de reprezentant, în condiţiile cerute la art. 146, se va alătura cererii;

c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 102. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt;

d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 145. Când reclamantul voieşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. In cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor;

f) semnătura.

Numărul de exemplare

Art. 190. - Cererea de chemare în judecată se va face în numărul de exemplare stabilit la art. 144 alin. (1).

Nulitatea cererii

Art. 191. - (1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispoziţiile art. 195 sunt aplicabile.

(2)  Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. In cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

(3)  Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condiţiile prevăzute la alin. (2).

Timbrarea cererii

Art. 192. -In cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.

Cumulul de cereri

Art. 193. - Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiaşi persoane, în condiţiile art. 97 alin. (2).

Inregistrarea cererii

Art. 194. - (1) Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă, curier ori fax, se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare.

(2) După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau judecătorului care îl înlocuieşte, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.

Verificarea cererii şi regularizarea acesteia

Art. 195. - (1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 189-192.

(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 197 alin. (3).

(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.

(4) Impotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.

(5)  Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

(6) Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularitătile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).

(7) In caz de admitere, cauza se retrimite completului iniţial învestit.

Fixarea primului termen de judecată

Art. 196. - (1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât. Pârâtul este obligat să depună întâmpinarea în termen de 20 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 160.

(2) Intâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.

(3) La data depunerii răspunsului la întâmpinare judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 20 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.

(4) In cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (1) sau, după caz, reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (2), la data expirării termenului corespunzător judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 20 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.

(5) In procesele urgente termenele prevăzute la alin. (1)-(3) pot fi reduse de judecător în funcţie de circumstanţele cauzei.

(6) Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, judecătorul va putea fixa un termen mai îndelungat. Citarea se va face cu respectarea dispoziţiilor art. 151.

Reprezentarea judiciară a părţilor în caz de coparticipare procesuală

Art. 197. - (1) In procesele în care, în condiţiile art. 58, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, judecătorul, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a se asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune, prin rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.

(2) Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari, persoane fizice ori persoane juridice, cu respectarea dispoziţiilor privind reprezentarea judiciară.

(3) Dovada mandatului va fi depusă de către reclamanţi în termenul prevăzut la art. 195 alin. (2), iar de către pârâţi, odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu îşi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei mandatarului, judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special, în condiţiile art. 57 alin. (3), care va asigura reprezentarea reclamanţilor sau, după caz, a pârâţilor şi căruia i se vor comunica actele de procedură. Măsura numirii curatorului se comunică părţilor, care vor suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia.

Măsurile pentru pregătirea judecăţii

Art. 198. - (1) Judecătorul, sub rezerva dezbaterii la primul termen de judecată, dacă s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum şi orice alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului potrivit legii.

(2) In condiţiile legii, se vor putea încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea probelor.

Modificarea cererii de chemare în judecată

Art. 199. - (1) Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. In acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când:

1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

2.  reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;

3.   se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;

4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

SECŢIUNEA a 3-a

Intâmpinarea

Scopul şi cuprinsul întâmpinării

Art. 200. - (1) Intâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată.

(2) Intâmpinarea va cuprinde:

a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, dacă reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată. Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b) excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cererea reclamantului;

c) răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii;

d) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispoziţiile art. 189 lit. e) fiind aplicabile în mod corespunzător;

e) semnătura.

Comunicarea întâmpinării

Art. 201. - (1) Intâmpinarea se comunică reclamantului, dacă legea nu prevede altfel.

(2) La întâmpinare se vor alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, precum şi un rând de copii pentru instanţă. Dispoziţiile art. 144 alin. (1) şi art. 145 sunt aplicabile.

Intâmpinarea comună

Art. 202. - Când sunt mai mulţi pârâţi, aceştia pot răspunde împreună, toţi sau numai o parte din ei, printr-o singură întâmpinare.

Sancţiunea nedepunerii întâmpinării

Art. 203. - (1) Intâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

(2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

SECŢIUNEA a 4-a

Cererea reconvenţională

Noţiunea şi condiţiile

Art. 204. - (1) Dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională.

(2) In cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi.

(3)  Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

(4)  Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

(5) Cererea reconvenţională se comunică reclamantului şi, după caz, persoanelor prevăzute la alin. (2) pentru a formula întâmpinare. Dispoziţiile art. 196 se aplică în mod corespunzător.

(6)  Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului în acest scop, dispoziţiile alin. (5) fiind aplicabile.

(7)    Reclamantul nu poate formula cerere reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial.

Disjungerea cererii reconvenţionale

Art. 205. - (1) Cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală.

(2) Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.

CAPITOLUL II

Judecata

SECŢIUNEA 1

Dispoziţii generale

Scopul judecării procesului

Art. 206. - Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.

Locul judecării procesului

Art. 207. - Judecarea procesului are loc la sediul instanţei, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Desfăşurarea procesului fără prezenţa publicului

Art. 208. - (1) In faţa primei instanţe cercetarea procesului se desfăşoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.

(2)  De asemenea, în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.

(3) In cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), au acces în camera de consiliu ori în sala de şedinţă părţile, reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părţilor, martorii, experţii, traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru motive temeinice, le admite să asiste la proces.

Continuitatea instanţei

Art. 209. - (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.

(2) In cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.

(3)  Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.

Ordinea judecării proceselor

Art. 210. - (1) Pentru fiecare şedinţă de judecată se va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi şi care va fi afişată pe portalul instanţei şi la uşa sălii de şedinţă cu cel puţin o oră înainte de începerea acesteia.

(2) Procesele declarate urgente, cele rămase în divergenţă şi cele care au primit termen în continuare se vor dezbate înaintea celorlalte.

(3)  Procesele în care partea sau părţile sunt reprezentate ori asistate de avocat, respectiv consilier juridic se vor dezbate cu prioritate.

(4) La cererea părţii interesate, pentru motive temeinice, judecătorul poate schimba ordinea de pe listă.

Atribuţiile preşedintelui completului de judecată

Art. 211. - (1) Preşedintele completului conduce şedinţa de judecată. El deschide, suspendă şi ridică şedinţa.

(2)  Preşedintele dă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi pârâtului, precum şi celorlalte părţi din proces, în funcţie de poziţia lor procesuală. Reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, în afară de cazul când a pornit acţiunea. Altor persoane sau organe care participă la proces li se va da cuvântul în limita drepturilor pe care le au în proces.

(3) In cazul în care este necesar, preşedintele poate da cuvântul părţilor şi celorlalţi participanţi, în aceeaşi ordine, de mai multe ori.

(4) Preşedintele poate să limiteze în timp intervenţia fiecărei părţi. In acest caz, el trebuie să pună în vedere părţii, înainte de a-i da cuvântul, timpul pe care îl are la dispoziţie.

(5) Judecătorii sau părţile pot pune întrebări celorlalţi participanţi la proces numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate însă încuviinţa ca aceştia să pună întrebările direct. Ordinea în care se pun întrebările se stabileşte de către preşedinte.

Poliţia şedinţei de judecată

Art. 212. - (1) Preşedintele completului de judecată exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi a bunei-cuviinţe, precum şi a solemnităţii şedinţei de judecată.

(2) Dacă nu mai este loc în sala de şedinţă, preşedintele le poate cere celor care ar veni mai târziu sau care depăşesc numărul locurilor existente să părăsească sala.

(3) Nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de şedinţă, cu excepţia cazului în care le poartă în exercitarea serviciului pe care îl îndeplineşte în faţa instanţei.

(4) Persoanele care iau parte la şedinţă sunt obligate să aibă o purtare şi o ţinută cuviincioase.

(5) Cei care se adresează instanţei în şedinţă publică trebuie să stea în picioare, însă preşedintele poate încuviinţa, atunci când apreciază că este necesar, excepţii de la această îndatorire.

(6) Preşedintele atrage atenţia părţii sau oricărei alte persoane care tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate să respecte ordinea şi buna-cuviinţă, iar în caz de nevoie dispune îndepărtarea ei.

(7)  Pot fi, de asemenea, îndepărtaţi din sală minorii, precum şi persoanele care s-ar înfăţişa într-o ţinută necuviincioasă.

(8) Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părţi a fost îndepărtată din sală, aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esenţiale efectuate în lipsa ei. Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un apărător care a rămas în sală.

(9) Când cel care tulbură liniştea şedinţei este însuşi apărătorul părţii, preşedintele îl va chema la ordine şi, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putinţă, procesul se va amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută la art. 182 alin. (1) pct. 2, iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin încheiere executorie, dispoziţiile art. 186 fiind aplicabile.

Infracţiunile de audienţă

Art. 213. - (1) Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o infracţiune, preşedintele o constată şi îl identifică pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului.

(2) Instanţa poate, în condiţiile legii penale, să dispună si reţinerea făptuitorului.

Verificările privind prezentarea părţilor

Art. 214. - (1) Instanţa verifică identitatea părţilor, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică şi împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori le asistă.

(2) In cazul în care părţile nu răspund la apel, instanţa va verifica dacă procedura de citare a fost îndeplinită şi, după caz, va proceda, în condiţiile legii, la amânarea, suspendarea ori la judecarea procesului.

Amânarea cauzei când nu este în stare de judecată

Art. 215. - Părţile pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai mulţi judecători, această amânare se poate face şi de un singur judecător.

Amânarea judecăţii prin învoiala părţilor

Art. 216. - (1) Amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor nu se poate încuviinţa decât o singură dată în cursul procesului.

(2) După o asemenea amânare, dacă părţile nu stăruiesc în judecată, aceasta va fi suspendată şi cauza va fi repusă pe rol numai după plata taxelor de timbru, potrivit legii.

(3)  Instanţa este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de părţi pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala părţilor; este socotită ca atare cererea de amânare la care cealaltă parte s-ar putea împotrivi.

Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare

Art. 217. - (1) Amânarea judecaţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Judecarea cauzei în lipsa părţii legal citate

Art. 218. - (1) Lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.

(2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.

(3)  Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care lipsesc ambele părţi, deşi au fost legal citate, dacă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă.

Discutarea cererilor şi excepţiilor

Art. 219. - Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.

Folosirea traducătorului şi interpretului

Art. 220. - (1) Când una dintre părţi sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaşte limba română, instanţa va folosi un traducător autorizat. Dacă părţile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător. In situaţia în care nu poate fi asigurată prezenţa unui traducător autorizat, se vor aplica prevederile art. 145 alin. (4).

(2) In cazul în care una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) este mută, surdă sau surdo-mută ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret.

(3) Dispoziţiile privitoare la experţi se aplică în mod corespunzător şi traducătorilor şi interpreţilor.

Ascultarea minorilor

Art. 221. - In cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ţinând seama de împrejurările procesului, instanţa hotărăşte dacă părinţii, tutorele sau alte persoane vor fi de faţă ia ascultarea minorului.

Prezenţa personală a părţilor în vederea împăcării

Art. 222. - (1) Instanţa va încerca împăcarea părţilor şi în acest scop poate dispune ca acestea să se înfăţişeze personal, chiar dacă sunt reprezentate.

(2) Dacă părţile se împacă, instanţa va lua act de împăcare prin hotărârea pe care o va da. Dispoziţiile art. 434 sunt aplicabile.

Imposibilitatea şi refuzul de a semna

Art. 223. - Când cel obligat să semneze un act de procedură nu poate sau refuză să semneze, se face menţiunea corespunzătoare în acel act, sub semnătura preşedintelui şi a grefierului.

Termenul în cunoştinţă

Art. 224. - (1) Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant al ei, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal sau prin reprezentant ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică:

1. în cazul reluării judecăţii, după ce a fost suspendată;

2. în cazul când procesul se repune pe rol;

3.  când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia;

4. când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie citată la fiecare termen;

5.  în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere.

(3) Militarii încazarmaţi sunt citaţi la fiecare termen.

(4) Deţinuţii sunt citaţi, de asemenea, la fiecare termen.

Preschimbarea termenului

Art. 225. - (1) La cererea părţii interesate, termenul luat în cunoştinţă, potrivit art. 224, sau pentru care au fost trimise citaţiile nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice şi cu citarea părţilor. Citarea acestora se face în termen scurt, în camera de consiliu. Soluţionarea cererii de preschimbare a termenului de judecată este de competenţa completului.

(2) In cazul în care la termenul fixat instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată din cauza unor motive obiective, judecătorul va dispune preschimbarea termenului din oficiu, fără citarea părţilor. Acestea vor fi citate însă pentru noul termen fixat.

Notele de şedinţă. Inregistrarea şedinţei

Art. 226. - (1) Grefierul care participă la şedinţă este obligat să ia note în legătură cu desfăşurarea procesului, care vor fi vizate de către preşedinte. Părţile pot cere citirea notelor şi, dacă este cazul, corectarea lor.

(2) Instanţa va înregistra şedinţele de judecată. Inregistrarea va putea fi ulterior transcrisă la cererea părţii interesate, în condiţiile legii. Transcrierile înregistrărilor vor fi semnate de preşedinte şi de grefier şi vor avea puterea doveditoare a încheierilor de şedinţă.

Redactarea încheierii de şedinţă

Art. 227. - (1) Pe baza notelor de şedinţă, iar dacă este cazul şi a înregistrărilor efectuate, grefierul redactează încheierea de şedinţă.

(2) Incheierea se redactează de grefier în cel mult 3 zile de la data şedinţei de judecată.

Cuprinsul încheierii de şedinţă

Art. 228. - (1) Pentru fiecare şedinţă a instanţei se întocmeşte o încheiere care va cuprinde următoarele:

a) denumirea instanţei şi numărul dosarului;

b) data şedinţei de judecată;

c)  numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, precum şi numele şi prenumele grefierului;

d)  numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, numele şi prenumele persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor şi celorlalte persoane chemate la proces, cu arătarea calităţii lor, precum şi dacă au fost prezente ori au lipsit;

e) numele, prenumele procurorului şi parchetul de care aparţine, dacă a participat la şedinţă;

f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită;

g) obiectul procesului;

h) probele care au fost administrate;

i) cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi a concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la şedinţă;

j) soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept;

k) calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii, încheierea poate fi atacată separat;

l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără prezenţa publicului ori în camera de consiliu;

m) semnătura membrilor completului şi a grefierului.

(2) Incheierea trebuie să arate cum s-a desfăşurat şedinţa, cuprinzând, dacă este cazul, menţiuni despre ceea ce s-a consemnat în procese-verbale separate.

(3) In cazul în care hotărârea se pronunţă în ziua în care au avut loc dezbaterile, nu se întocmeşte încheierea de şedinţă, menţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2) făcându-se în partea introductivă a hotărârii.

Regulile aplicabile

Art. 229. - (1) Dispoziţiile privitoare la deliberare, opinie separată, precum şi orice alte dispoziţii referitoare la hotărârile prin care instanţa se dezînvesteşte de judecarea fondului cererii se aplică în mod corespunzător şi încheierilor.

(2) In cazul în care încheierile pronunţate de instanţă pe parcursul judecăţii sunt supuse apelului sau, după caz, recursului separat de hotărârea de fond, dosarul se înaintează instanţei superioare în copie certificată de grefa instanţei a cărei încheiere se atacă.

Incheierile preparatorii şi interlocutorii

Art. 230. - Instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Domeniul de aplicare

Art. 231. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică atât la cercetarea procesului, cât şi la dezbaterea în fond a cauzei.

SECŢIUNEA a 2-a

Cercetarea procesului

SUBSECŢIUNEA 1

Dispoziţii comune

Scopul şi conţinutul cercetării procesului

Art. 232. - (1) In etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.

(2) In vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanţa:

1. va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;

2. va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în condiţiile legii;

3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul;

4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate;

5.  la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 198;

6.  va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia părţilor;

7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii;

8.  va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;

9.  va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;

10.  va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv verificări în registrele prevăzute de legi speciale.

Estimarea duratei cercetării procesului

Art. 233. - (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere.

(2) Pentru motive temeinice, ascultând părţile, judecătorul va putea reconsidera durata prevăzută la alin. (1).

Alegerea procedurii de administrare a probelor

Art. 234. - Judecătorul, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pune în vedere acestora, dacă sunt reprezentate sau asistate de avocat, că pot să convină ca probele să fie administrate de către avocaţii lor, în condiţiile art. 360-382. Dispoziţiile art. 233 sunt aplicabile.

Locul cercetării procesului

Art. 235. - (1) Cercetarea procesului are loc în faţa judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Dispoziţiile art. 149 sunt aplicabile.

(2) In căile de atac cercetarea procesului, dacă este necesară, se face în şedinţă publică.

Asigurarea celerităţii

Art. 236. - (1) Pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. Dispoziţiile art. 224 sunt aplicabile.

(2) Dacă există motive temeinice, se pot acorda şi termene mai îndelungate decât cele prevăzute la alin. (1).

(3) Judecătorul poate stabili pentru părţi, precum şi pentru alţi participanţi în proces îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 349, asistarea şi concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei.

(4) Când este necesar pentru îndeplinirea îndatoririlor prevăzute la alin. (3), părţile, experţii, traducătorii, interpreţii, martorii şi orice alţi participanţi în proces pot fi încunoştinţaţi şi telefonic, telegrafic, prin fax, poştă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului ce se comunică ori înştiinţarea pentru prezentarea la termen, precum şi confirmarea primirii acestora. In cazul încunoştinţării telefonice, grefierul va întocmi un referat în care va arăta cum s-a făcut încunoştinţarea.

Imprejurările care pun capăt procesului

Art. 237. -In cazul în care, în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereri ori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre.

Terminarea cercetării procesului

Art. 238. - (1) Când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică.

(2)  Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.

(3) Părţile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen.

(4) Cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca aceasta să aibă loc în şedinţă publică.

SUBSECŢIUNEA a 2-a

Excepţiile procesuale

Noţiunea

Art. 239. - Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Excepţiile absolute şi relative

Art. 240. - (1) Excepţiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică.

(2) Excepţiile relative sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme care ocrotesc cu precădere interesele părţilor.

Invocarea

Art. 241. - (1) Excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.

(2)  Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond.

(3) Cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. In caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 184-186 fiind aplicabile.

Procedura de soluţionare

Art. 242. - (1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

(2) In cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

(3)  Dacă instanţa nu se poate pronunţa de îndată asupra excepţiei invocate, va amâna judecata şi va stabili un termen scurt în vederea soluţionării excepţiei.

(4)  Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

(5)  Incheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

SUBSECŢIUNEA a 3-a

Probele

§ 1. Dispoziţii generale

Sarcina probei

Art. 243. - Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Obiectul probei şi mijloacele de probă

Art. 244. - Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fata locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Lipsa îndatoririi de a proba

Art. 245. - Nimeni nu este ţinut de a proba/dovedi ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu.

Obligativitatea cunoaşterii din oficiu

Art. 246. - (1) Instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.

(2) Cu toate acestea, textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate/cuprinse într-un text de lege, precum si dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.

Posibilitatea cunoaşterii din oficiu

Art. 247. - Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat. Ea poate, de asemenea, să ceară ca proba acestuia să fie făcută, între altele, prin mărturia unui expert sau prin producerea unui certificat emis de un specialist al dreptului, român ori străin.

Propunerea probelor. Rolul instanţei

Art. 248. - (1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:

1.  necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

2.  nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;

3.  partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;

4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

5. există acordul expres al tuturor părţilor.

(3) In cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată.

(4) In cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, când se cere proba cu martori, să depună lista acestora în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, iar dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri, trebuie să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviinţată.

(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus si administrat în condiţiile legii.

Admisibilitatea probelor

Art. 249. - (1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

(2)  Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

(3)   Obiceiurile, uzurile, uzanţele, regulile deontologice, regulamentele şi reglementările locale nu trebuie dovedite decât în cazul în care instanţa sau una dintre părţi nu le cunoaşte.

(4)  La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.

Convenţiile asupra probelor

Art. 250. - Convenţiile asupra admisibilităţii, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepţia celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

Renunţarea la probă

Art. 251. - (1) Când o parte renunţă la probele propuse, cealaltă parte poate să şi le însuşească.

(2) Instanţa poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a renunţat.

Incuviinţarea probelor

Art. 252. - (1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 249, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

(2) Incheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

(3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi.

Revenirea asupra probelor încuviinţate

Art. 253. - Instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă obligată să pună această împrejurare în discuţia părţilor.

Administrarea probelor

Art. 254. - (1) Administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanţă.

(2)  Probele se vor administra, când este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a oricăror alte mijloace de probă.

(3)  Probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.

(4)  Dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.

(5)  Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte probe.

(6)  Când proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile prevăzute la art. 248 alin. (2), dovada contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt de faţă.

(7)  Partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se înfăţişează.

Locul administrării probelor

Art. 255. - (1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel.

(2)  Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. In cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor.

(3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit însărcinarea.

(4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat.

(5)  După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată, dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz, pentru dezbaterea fondului.

Cheltuielile necesare administrării probelor

Art. 256. - (1) Când administrarea probei încuviinţate necesită cheltuieli, instanţa va pune în vedere părţii care a cerut-o să depună la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanţă, dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor.

(2) In cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 90 alin. (1), instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi.

(3)  Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în termenul fixat atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovada încuviinţată în faţa acelei instanţe.

(4) Depunerea sumei prevăzute la alin. (1) se va putea însă face şi după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.

(5)  Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică şi în cazul în care administrarea probei se face prin comisie rogatorie.

Situaţia părţii decăzute

Art. 257. - Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.

Aprecierea probelor

Art. 258. - (1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

(2) In vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

§ 2. Dovada cu înscrisuri

I. Dispoziţii generale

Noţiunea

Art. 259. -Inscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare si stocare.

Inscrisurile pe suport informatic

Art. 260. -Inscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.

Inscrisurile în formă electronică

Art. 261. - Inscrisurile făcute în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale.

Rolul semnăturii

Art. 262. - (1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii.

(2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege.

II. Inscrisul autentic

Noţiunea

Art. 263. - (1) Inscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică si căruia legea îi conferă acest caracter.

Puterea doveditoare

Art. 264. - (1) Inscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.

(2)  Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.

(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.

Nulitatea şi conversiunea înscrisului autentic

Art. 265. - (1) Inscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel.

(2) Inscrisul prevăzut la alin. (1) face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă.

III. Inscrisul sub semnătură privată

Noţiunea

Art. 266. -Inscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege.

Puterea doveditoare

Art. 267. - (1) Inscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară.

(2) Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă.

Pluralitatea de exemplare

Art. 268. - (1) Inscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt.

(2)  Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi interes.

(3) Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul originalelor ce au fost făcute. Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în acel înscris.

(4) Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de ele.

Formalitatea „bun şi aprobat"

Art. 269. - (1) Inscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun şi aprobat pentru...", cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate.

(2) Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula „bun şi aprobat", se prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula „bun şi aprobat" sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel.

Excepţiile

Art. 270. - (1) Dispoziţiile art. 268 şi 269 nu se aplică în raporturile dintre întreprinzători sau alţi profesionişti.

(2) In cazurile prevăzute la alin. (1), data înscrisului sub semnătură privată poate fi dovedită, chiar şi faţă de terţi, cu orice mijloc de probă, în măsura în care legea specială nu cere forma scrisă pentru dovedirea convenţiei înseşi.

Sancţionarea nerespectării formalităţilor speciale

Art. 271. -Inscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s-au îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 268 si 269 vor putea fi socotite ca început de dovadă scrisă.

Data certă a înscrisului sub semnătură privată

Art. 272. - (1) Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv:

1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă;

2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;

3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;

4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;

5.  din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 263, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;

6.  din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.

(2) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispoziţiilor alin. (1) în privinţa chitanţelor liberatorii.

Registrele şi hârtiile domestice

Art. 273. - Registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care Ie-a scris. Ele fac dovadă împotriva lui:

1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;

2.  când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept creditor, pentru a tine loc de titlu.

Registrele întreprinzătorilor şi ale altor profesionişti

Art. 274. - (1) Registrele întreprinzătorilor şi ale altor profesionişti, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională.

(2) Registrele prevăzute la alin. (1), chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, fac dovadă contra celor care le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conţinutul lor.

(3) In toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui întreprinzător sau altui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.

Menţiunile făcute de creditor

Art. 275. - Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului.

IV. Inscrisurile pe suport informatic

Noţiunea

Art. 276. - (1) Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană.

(2) Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa trebuie să ţină seama de circumstanţele în care datele au fost înscrise şi documentul care Ie-a reprodus.

Prezumţia de validitate a înscrierii

Art. 277. -Inscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în cazul în care ea este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumţie există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist.

Puterea doveditoare

Art. 278. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară.

(2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă.

V. Duplicatele şi copiile de pe înscrisurile autentice sau sub semnătură privată

Regimul duplicatelor

Art. 279. - Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condiţiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere doveditoare ca si acesta.

Regimul copiilor

Art. 280. - (1) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original.

(2) Părţile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanţă, în condiţiile prevăzute la art. 286 alin. (2).

(3) Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.

(4) Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.

(5)  Extrasele sau copiile parţiale fac dovada ca şi copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai pentru partea din înscrisul original pe care o reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar originalul este imposibil să fie prezentat, instanţa are dreptul să aprecieze, în limitele prevăzute la alin. (3) şi (4), în ce măsură partea din original, reprodusă în extras, poate fi socotită ca având putere doveditoare, independent de părţile din original care nu au fost reproduse.

Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice

Art. 281. - Datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe microfilme şi alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute cu respectarea dispoziţiilor legale, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile în baza cărora au fost redate.

VI. Inscrisurile recognitive sau reînnoitoare

Puterea doveditoare

Art. 282. -Inscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă.

VII. Regimul altor înscrisuri

Alte categorii de înscrisuri

Art. 283. - (1) Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiţii generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate.

(3) Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate de expeditor, fac aceeaşi dovadă ca si înscrisul sub semnătură privată.

Anexele

Art. 284. - Planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei competente care a întocmit înscrisul.

Modificările înscrisului

Art. 285. - Ştersăturile, radierile, corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri, făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul, după caz.

VIII. Administrarea probei cu înscrisuri

Depunerea înscrisurilor

Art. 286. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înţelege să se folosească, în copie certificată pentru conformitate.

(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris.

(3) Dacă partea adversă nu poate să îşi dea seama de exactitatea copiei faţă cu originalul înfăţişat în şedinţă, judecătorul va putea acorda un termen scurt, obligând partea să depună originalul în păstrarea grefei.

(4) Inscrisurile depuse în original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefierul instanţei unde au fost depuse.

(5) Inscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită în faţa instanţei trebuie însoţite de traduceri legalizate.

(6) Inscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părţi.

Obligaţia părţii adverse de a prezenta înscrisul

Art. 287. - (1) Când partea învederează că partea adversă deţine un înscris probatoriu, referitor la proces, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.

(2) Cererea de înfăţişare va fi admisă, dacă înscrisul este comun părţilor din proces, dacă însăşi partea adversă s-a referit în proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată să înfăţişeze înscrisul.

Cazurile de respingere a cererii de prezentare a înscrisului

Art. 288. - (1) Judecătorul va respinge motivat cererea de depunere la dosar a înscrisului, în întregime sau în parte, când:

1.  conţinutul înscrisului se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau viaţa privată a unei persoane;

2. depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului;

3.  depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a părţii, a soţului sau a unei rude ori afin până la gradul al treilea inclusiv.

(2) Dacă legea nu dispune altfel, incidenţa vreunuia dintre cazurile de mai sus va fi verificată de judecător, prin cercetarea conţinutului înscrisului. In încheierea de şedinţă se va face o menţiune corespunzătoare.

Refuzul de a prezenta înscrisul

Art. 289. - Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că a ascuns înscrisul ori l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu se conformează ordinului dat de instanţă de a-l înfăţişa, instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de partea care a cerut înfăţişarea.

Cercetarea înscrisului prin judecătorul delegat

Art. 290. - (1) Când un înscris, necesar dezlegării procesului, se găseşte la una dintre părţi şi nu poate fi prezentat fiindcă aducerea ar fi prea costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase ori numeroase, se va putea delega un judecător în prezenţa căruia părţile vor cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc.

(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate să ceară doar prezentarea unor extrase sau copii de pe înscrisurile solicitate, certificate de persoana care le deţine. In asemenea cazuri, dacă este necesar, instanţa poate dispune verificarea conformităţii extrasului sau copiei cu originalul.

Obligaţia terţului de a prezenta înscrisul

Art. 291. - (1) Când se arată că un înscris necesar soluţionării procesului se află în posesia unui terţ, acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în vedere să aducă înscrisul în instanţă.

(2) Când deţinătorul înscrisului este o persoană juridică, reprezentanţii ei vor putea fi citaţi ca martori.

(3) Terţul poate refuza înfăţişarea înscrisului în cazurile prevăzute la art. 288.

Obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a prezenta înscrisul

Art. 292. - (1) Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau instituţii publice, instanţa va lua măsuri, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, pentru aducerea lui, în termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului autorităţii sau instituţiei publice deţinătoare măsurile ce se pot dispune în caz de neconformare.

(2) Autoritatea sau instituţia publică deţinătoare este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea naţională, siguranţa publică sau relaţiile diplomatice. Extrase parţiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune.

Inscrisurile care nu pot fi trimise instanţei

Art. 293. - (1) Instanţa nu va putea cere trimiterea în original a cărţilor funciare şi a planurilor, a registrelor autorităţilor sau instituţiilor publice, a testamentelor depuse la instanţe, notari publici sau avocaţi, precum şi a altor înscrisuri originale ce se găsesc în arhivele acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora.

(2)  Cercetarea acestor înscrisuri, dacă este necesară, se va face, cu citarea părţilor, de un judecător delegat sau, dacă înscrisul se găseşte în altă localitate, prin comisie rogatorie, de către instanţa respectivă.

(3)  Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), când procedura verificărilor înscrisurilor o impune, instanţa va putea ordona prezentarea testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale, depuse la instanţe, notari publici sau avocaţi, pentru efectuarea expertizei grafoscopice în laboratoarele de specialitate dacă expertiza actului nu se poate efectua la sediul arhivei.

Prezentarea registrelor întreprinzătorilor

Art. 294. - (1) La cererea uneia dintre părţi sau chiar din oficiu, instanţa va putea ordona înfăţişarea registrelor întreprinzătorilor şi ale altor profesionişti sau comunicarea lor.

(2) Când înscrisurile sau registrele prevăzute la alin. (1) ce urmează a fi cercetate se află în altă circumscripţie judecătorească, cercetarea lor se va face prin comisie rogatorie.

IX. Verificarea înscrisurilor

Recunoaşterea sau contestarea înscrisului sub semnătură privată

Art. 295. - (1) Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii.

(2) Moştenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.

Obligaţia de verificare a înscrisului

Art. 296. - (1) Când una dintre persoanele menţionate la art. 295 contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaşte, instanţa va proceda la verificarea înscrisului prin:

1. compararea scrierii şi semnăturii de pe înscris cu scrierea şi semnătura din alte înscrisuri necontestate;

2. expertiză;

3. orice alte mijloace de probă admise de lege.

(2) In acest scop, preşedintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie şi să semneze sub dictarea sa părţi din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaştere a scrierii sau semnăturii.

Procedura de verificare

Art. 297. - (1) Judecătorul, după compararea înscrisului cu scrierea sau semnătura făcută în faţa sa ori, dacă este cazul, şi cu alte înscrisuri, se poate lămuri asupra înscrisului.

(2) Dacă însă, din compararea scrierilor, judecătorul nu este lămurit, va ordona ca verificarea să se facă prin expertiză, obligând părţile sau alte persoane să depună de îndată înscrisuri de comparaţie.

(3) Se primesc ca înscrisuri de comparaţie:

1. înscrisurile autentice;

2. înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părţi;

3.  partea din înscris care nu este contestată;

4. scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanţei.

(4) Inscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de preşedinte, grefier şi părţi.

(5) Părţile iau cunoştinţă de înscrisuri în şedinţă.

Denunţarea înscrisului ca fals

Art. 298. - (1) Dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.

(2)  Dacă partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă, instanţa va ordona ca aceasta să se prezinte personal pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să dea explicaţiile necesare.

(3) Judecătorul poate ordona prezentarea părţilor chiar şi înainte de primul termen de judecată, dacă partea declară, prin întâmpinare, că scrierea sau semnătura sa este falsificată.

(4)  In cazuri temeinic justificate, părţile pot fi reprezentate prin mandatari cu procură specială.

Verificarea stării înscrisului denunţat ca fals

Art. 299. - (1) Judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal, starea materială a înscrisului denunţat ca fals, dacă există pe el ştersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, şi îl va încredinţa grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier şi de părţi.

(2) Dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va face menţiune despre toate acestea în procesul-verbal.

Ascultarea părţilor

Art. 300. - (1) La acelaşi termen în care înscrisul a fost denunţat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 298 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înţelege să se folosească de el.

(2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai serveşte de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz.

(3) Dacă partea care a denunţat înscrisul ca fals lipseşte, refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut.

Suspendarea procesului şi sesizarea parchetului

Art. 301. - Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deşi denunţarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanţa, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunţat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop.

Cercetarea falsului de către instanţa civilă

Art. 302. - In cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă.

§ 3. Proba cu martori

I. Admisibilitatea probei cu martori

Admisibilitatea probei

Art. 303. - (1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.

(2)  Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui întreprinzător sau altui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.

(3) In cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.

(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:

1.  partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;

2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 304;

3.  partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;

4.  părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;

5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, doi, violenţă ori cauză ilicită, după caz;

6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.

(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).

Inceputul de dovadă scrisă

Art. 304. - (1) Se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.

(2) Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.

(3) Inceputul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.

II. Administrarea probei cu martori

Ascultarea si înlocuirea martorilor

Art. 305. - (1) Când instanţa a încuviinţat dovada cu martori, ea va dispune citarea şi ascultarea acestora.

(2) Inlocuirea martorilor nu se va încuviinţa decât în caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate, caz în care lista se va depune sub sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare.

(3) Fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este înscris în listă sau nu este identificat în mod lămurit.

(4) Decăderea din dreptul de a administra dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 256 se acoperă dacă aceştia se înfăţişează la termenul fixat pentru ascultarea lor.

Ascultarea martorilor necitaţi

Art. 306. - (1) Martorii pot fi ascultaţi chiar la termenul la care proba a fost încuviinţată.

(2) La termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii încuviinţaţi chiar fără a fi citaţi.

(3)  Dacă partea se obligă să prezinte martorul la termenul de judecată, fără a fi citat, însă din motive imputabile aceasta nu îşi îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune citarea martorului pentru un nou termen. Dispoziţiile art. 307 sunt aplicabile.

Refuzul martorului de a se prezenta

Art. 307. - (1) Impotriva martorului care lipseşte la prima citare, instanţa poate emite mandat de aducere.

(2) In pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen.

(3) Dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi găsit sau nu se înfăţişează, instanţa va putea proceda la judecată.

Imposibilitatea de prezentare

Art. 308. - Martorul care, din cauză de boală sau altă împiedicare gravă, nu poate veni în instanţă va putea fi ascultat la locul unde se află, cu citarea părţilor.

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martori

Art. 309. - (1) Nu pot fi martori:

1.  rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;

2. soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul;

3. cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi;

4.  persoanele puse sub interdicţie judecătorească;

5. cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

(2) Părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.

Ascultarea rudelor si afinilor

Art. 310. -In procesele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie se vor putea asculta rudele şi afinii prevăzuţi la art. 309, în afară de descendenţi.

Persoanele scutite de a depune mărturie

Art. 311. - (1) Sunt scutiţi de a fi martori:

1.   slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti, mediatorii, moaşele şi asistenţii medicali şi orice alţi profesionişti cărora legea le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care au luat cunoştinţă în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar şi după încetarea activităţii lor;

2. judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici, chiar şi după încetarea funcţiei lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;

3.  cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi sau ar expune pe vreuna dintre persoanele arătate la art. 309 alin. (1) pct. 1 şi 2 la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.

(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepţia slujitorilor cultelor, vor putea totuşi depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2, dacă autoritatea sau instituţia pe lângă care funcţionează ori au funcţionat, după caz, le dă încuviinţarea.

Identificarea martorului

Art. 312. - (1) Preşedintele, înainte de a lua declaraţia, va cere martorului să arate:

a) numele, prenumele, profesia, domiciliul şi vârsta;

b) dacă este rudă sau afin cu una dintre părţi şi în ce grad;

c) dacă se află în serviciul uneia dintre părţi.

(2) Preşedintele va pune apoi în vedere martorului îndatorirea de a jura şi semnificaţia jurământului.

Depunerea jurământului

Art. 313. - (1) Inainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

(2) In timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie.

(3)  Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.

(4)  Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. (2).

(5)  Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu."

(6) Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu."

(7)  Persoanele mute şi surdo-mute ştiutoare de carte vor depune jurământul transcriind formula acestuia şi semnând-o; persoanele hipoacuzice vor rosti jurământul, iar cele care nu ştiu să scrie vor jura prin semne cu ajutorul unui interpret.

(8)  Situaţiile la care se referă alin. (3)-(7) se reţin de către instanţă pe baza afirmaţiilor făcute de martor.

(9)  După depunerea jurământului, preşedintele va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

(10) Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă.

Scutirea de jurământ

Art. 314. - Copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care sunt lipsiţi de discernământ în momentul audierii, fără a fi puşi sub interdicţie, pot fi ascultaţi, fără jurământ, însă instanţa le va atrage atenţia să spună adevărul şi va ţine seama, la aprecierea depoziţiei lor, de situaţia lor specială.

Ascultarea martorului

Art. 315. - (1) Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultaţi încă neputând fi de faţă.

(2)  Ordinea ascultării martorilor va fi fixată de preşedinte, ţinând seama şi de cererea părţilor.

(3) Martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse de preşedinte, iar apoi şi la întrebările puse, cu încuviinţarea acestuia, de către partea care l-a propus, precum şi de către partea adversă.

(4) După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă până la sfârşitul cercetării, afară numai dacă instanţa hotărăşte altfel.

(5) Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să îşi facă liber depoziţia, fără să aibă voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate servi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai pentru a preciza cifre sau denumiri.

Reascultarea şi confruntarea martorilor

Art. 316. - (1) Martorii pot fi din nou întrebaţi, dacă instanţa găseşte de cuviinţă.

(2) Martorii ale căror declaraţii nu se potrivesc pot fi confruntaţi.

(3)  Dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un fapt a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va încuviinţa. Instanţa, la cererea părţii, va trece în încheierea de şedinţă atât întrebarea formulată, cât şi motivul pentru care nu a fost încuviinţată.

Consemnarea declaraţiei martorului

Art. 317. - (1) Mărturia se va scrie de grefier, după dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul refuză sau nu poate să semneze, se va face menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă.

(2)   Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi martor, sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare.

(3)  Locurile nescrise din declaraţie trebuie barate cu linii, astfel încât să nu se poată face adăugiri.

(4) Dispoziţiile art. 226 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Aprecierea probei cu martori

Art. 318. - In aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

Bănuiala de mărturie mincinoasă

Art. 319. - Dacă, din cercetare, reies bănuieli de mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, instanţa va încheia un proces-verbal şi îl va trimite pe martor în fata autorităţilor penale.

Drepturile băneşti ale martorului

Art. 320. - (1) Martorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor de transport, cazare şi masă dacă este din altă localitate, precum şi dreptul la despăgubiri pentru acoperirea veniturilor pe care le-ar fi obţinut dacă şi-ar fi exercitat profesia pe durata lipsei de la locul de muncă, prilejuită de chemarea sa în vederea ascultării ca martor, stabilite în raport cu starea sau profesia pe care o exercită, precum şi cu timpul efectiv pierdut.

(2) Drepturile băneşti se asigură de partea care a propus martorul şi se stabilesc, la cerere, de către instanţă, prin încheiere executorie.

§ 4. Prezumţiile

Noţiunea

Art. 321. - Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

Prezumţiile legale

Art. 322. - (1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.

(2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

Prezumţiile judiciare

Art. 323. -In cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

§ 5. Expertiza

Incuviinţarea expertizei

Art. 324. - (1) Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanţă să aibă loc conform dispoziţiilor art. 330.

(2) Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.

(3) In domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.

(4)  Dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia celor privind aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă judiciară şi obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. (2) şi (3).

(5)  La efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege nu se dispune altfel. In acest caz, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Numirea expertului

Art. 325. - (1) Dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor, ei se vor numi de către instanţă, prin tragere la sorţi, de pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare.

(2) Incheierea de numire a expertului va stabili obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunţe, termenul în care trebuie să efectueze expertiza şi onorariul provizoriu al expertului.

(3)  Dovada plăţii onorariului se depune la grefa instanţei de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de la numire. Acesta poate fi majorat, în condiţiile prevăzute la art. 333 alin. (2).

Recuzarea expertului

Art. 326. - (1) Experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii.

(2)  Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare.

(3) Recuzările se judecă cu citarea părţilor si a expertului.

Inştiinţarea şi înlocuirea expertului

Art. 327. - (1) Dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi sancţionarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile experţilor.

(2) Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune înlocuirea lui.

Ascultarea expertului

Art. 328. - Dacă experţii pot să îşi exprime de îndată opinia, aceştia vor fi ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va consemna într-un proces-verbal, dispoziţiile art. 317 aplicându-se în mod corespunzător.

Citarea părţilor

Art. 329. - (1) Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului sau sunt necesare explicaţiile părţilor, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora şi locul unde se va face lucrarea. Citaţia, sub sancţiunea nulităţii, trebuie comunicată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiză.

(2) Părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării.

Raportul de expertiză

Art. 330. - (1) Constatările şi concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. In cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi micşorat.

(2)  Când sunt mai mulţi experţi cu păreri deosebite lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.

(3) In cazurile anume prevăzute de lege, depunerea raportului se va face numai după obţinerea avizelor tehnice necesare ce se eliberează numai de organismele de specialitate competente.

Lămurirea sau completarea raportului

Art. 331. - Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicţie între părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.

Efectuarea unei noi expertize

Art. 332. - (1) Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert.

(2) O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.

Drepturile băneşti ale expertului

Art. 333. - (1) Fapta experţilor de a cere sau de a primi o sumă mai mare decât onorariul fixat de instanţă se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) La cererea motivată a experţilor, ţinându-se seama de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, însă numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventualele obiecţiuni sau a raportului suplimentar, după caz.

(3) Expertul are aceleaşi drepturi ca şi martorul în ceea ce priveşte cheltuielile de transport, cazare si masă.

Comisia rogatorie

Art. 334. - Dacă expertiza se face la o altă instanţă, prin comisie rogatorie, numirea experţilor şi stabilirea sumelor cuvenite vor fi lăsate în sarcina acestei din urmă instanţe.

§ 6. Mijloacele materiale de probă

Lucrurile ca mijloace de probă

Art. 335. - (1) Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.

(2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.

Păstrarea

Art. 336. - (1) Mijloacele materiale de probă puse la dispoziţia instanţei vor fi păstrate până la soluţionarea definitivă a procesului.

(2) Dacă aducerea la instanţă a mijloacelor materiale de probă prezintă greutăţi datorită numărului, volumului sau altor însuşiri ale lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în custodia deţinătorului sau a altei persoane.

Verificarea

Art. 337. - (1) Mijloacele materiale de probă, aflate în păstrarea instanţei, se aduc în şedinţa de judecată.

(2) Dacă mijloacele materiale de probă nu se află în păstrarea instanţei, aceasta poate ordona, după caz, fie aducerea lor, fie verificarea la faţa locului, dispoziţiile art. 287-294 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(3) In încheierea sau în procesul-verbal, după caz, conţinând constatările instanţei, se va face menţiune şi despre starea şi semnele caracteristice ale mijloacelor materiale de probă verificate.

Restituirea. Trecerea în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale

Art. 338. - In cazul în care instanţa a dispus restituirea bunurilor care au servit ca mijloace materiale de probă şi cei în drept a le primi nu le ridică în termen de 6 luni de la data când au fost încunoştinţaţi în acest scop, instanţa, în camera de consiliu, citând părţile interesate şi organul financiar local competent, va da o încheiere prin care aceste lucruri vor fi considerate ca abandonate şi trecute în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul instanţa. Incheierea poate fi atacată numai cu apel la instanţa ierarhic superioară.

§ 7. Cercetarea la faţa locului

Incuviinţarea cercetării la faţa locului

Art. 339. - (1) Cercetarea la faţa locului se poate face, la cerere sau din oficiu, când instanţa apreciază că ea este necesară pentru lămurirea procesului.

(2) Incheierea prin care se admite cercetarea va determina împrejurările de fapt ce urmează să fie lămurite la fata locului.

Efectuarea cercetării la faţa locului

Art. 340. - (1) Cercetarea la faţa locului se face, cu citarea părţilor, de către judecătorul delegat sau de către întregul complet de judecată. Prezenţa procurorului este obligatorie când participarea acestuia la judecată este cerută de lege.

(2) Instanţa poate, de asemenea, încuviinţa ca ascultarea martorilor, experţilor şi părţilor să se facă la fata locului.

Consemnarea rezultatului cercetării

Art. 341. - (1) Despre cele constatate şi măsurile luate la faţa locului, instanţa va întocmi un proces-verbal, în care se vor consemna şi susţinerile ori obiecţiunile părţilor, care va fi semnat de către cei prezenţi.

(2) Desenele, planurile, schiţele sau fotografiile făcute la faţa locului vor fi alăturate procesului-verbai şi vor fi semnate de către judecător şi de părţile prezente la cercetare.

§ 8. Mărturisirea

I. Admisibilitatea probei

Noţiunea şi felurile

Art. 342. - (1) Constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.

(2) Mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară.

Mărturisirea judiciară

Art. 343. - (1) Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.

(2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele.

(3) De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile.

(4) Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.

Mărturisirea extrajudiciară

Art. 344. - (1) Mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune.

(2) Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.

II. Interogatoriul

Incuviinţarea interogatoriului

Art. 345. - Instanţa poate încuviinţa, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părţi, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluţionarea procesului.

Luarea interogatoriului persoanelor fizice

Art. 346. - (1) Cel chemat în persoană va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte.

(2)  Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, când participă la judecată, precum şi partea adversă pot pune direct întrebări celui chemat ia interogatoriu.

(3) Partea va răspunde fără să poată citi un proiect de răspuns scris în prealabil. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

(4)  Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va putea fixa un nou termen pentru interogatoriu.

(5) Când ambele părţi sunt de fată la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate.

Luarea interogatoriului reprezentantului legal

Art. 347. - Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cel care asistă persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriu numai în legătură cu actele încheiate şi faptele săvârşite în această calitate.

Consemnarea răspunsurilor la interogatoriu

Art. 348. - (1) Răspunsurile la interogatoriu vor fi trecute pe aceeaşi foaie cu întrebările. Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de preşedinte, grefier, de cel care l-a propus, precum şi de partea care a răspuns după ce a luat cunoştinţă de cuprins. Tot astfel vor fi semnate adăugirile, ştersăturile sau schimbările aduse, sub sancţiunea de a nu fi ţinute în seamă.

(2) Dacă partea interogată sau cealaltă parte nu voieşte ori nu poate să semneze, se va consemna în josul interogatoriului.

(3)  In cazul în care interogatoriul a fost dispus din oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 346 alin. (2), vor fi consemnate în încheierea de şedinţă atât întrebările, cât si răspunsurile.

Luarea interogatoriului persoanelor juridice

Art. 349. - (1) Statul şi celelalte persoane juridice de drept public, precum şi persoanele juridice de drept privat vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil, în condiţiile prevăzute la art. 189 lit. e).

(2) Se exceptează societăţile de persoane, ai căror asociaţi cu drept de reprezentare vor fi citaţi personal la interogatoriu.

Luarea interogatoriului părţii aflate în străinătate

Art. 350. - (1) Partea care se află în străinătate şi este reprezentată în proces printr-un mandatar va putea fi interogată prin acesta.

(2) In acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este suficientă.

Luarea interogatoriului prin judecător delegat sau comisie rogatorie

Art. 351. - (1) Instanţa poate încuviinţa luarea interogatoriului la locuinţa celui chemat la interogatoriu, printr-un judecător delegat, dacă partea, din motive temeinice, este împiedicată de a veni în faţa instanţei. In acest caz, răspunsurile la întrebări se vor consemna în prezenţa părţii adverse sau în lipsă, dacă aceasta a fost citată şi nu s-a prezentat.

(2) Partea care locuieşte în circumscripţia altei instanţe, în cazurile prevăzute la alin. (1), se va asculta prin comisie rogatorie.

Neprezentarea la interogatoriu şi refuzul de a răspunde

Art. 352. - Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. In acest din urmă caz, atât dovada cu martori, cât şi alte probe, inclusiv prezumţiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului.

§ 9. Asigurarea probelor

Condiţiile de admisibilitate

Art. 353. - (1) Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obţină recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea acestor probe.

(2) In cazul în care partea adversă îşi dă acordul, cererea poate fi făcută, chiar dacă nu există urgentă.

Soluţionarea cererii

Art. 354. - (1) Cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecăţii, la instanţa care judecă procesul în prima instanţă.

(2)  Partea va arăta în cerere probele a căror administrare o pretinde, faptele pe care vrea să le dovedească, precum şi motivele care fac necesară asigurarea acestora sau, după caz, acordul părţii adverse.

(3)  Instanţa va dispune citarea părţilor şi va comunica părţii adverse copie de pe cerere. Aceasta nu este obligată să depună întâmpinare.

(4) Instanţa va soluţiona cererea în camera de consiliu, prin încheiere.

(5)  In caz de pericol în întârziere, instanţa, apreciind împrejurările, va putea încuviinţa cererea si fără citarea părţilor.

Regimul căilor de atac

Art. 355. - (1) Incheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie şi nu este supusă niciunei căi de atac.

(2) Incheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Administrarea probelor asigurate

Art. 356. - (1) Administrarea probei ce trebuie asigurată va putea fi făcută de îndată sau la termenul ce se va fixa în acest scop.

(2) Administrarea probelor asigurate se constată printr-o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Puterea doveditoare

Art. 357. - (1) Probele asigurate în condiţiile prevăzute la art. 356 vor fi cercetate de instanţă, la judecarea procesului, sub raportul admisibilităţii şi concludentei lor. In cazul în care găseşte necesar, instanţa va proceda, dacă este cu putinţă, la o nouă administrare a probelor asigurate.

(2) Probele asigurate pot să fie folosite si de partea care nu a cerut administrarea lor.

(3) Cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor fi ţinute în seamă de instanţa care judecă pricina în fond.

Constatarea de urgenţă a unei stări de fapt

Art. 358. - (1) La cererea oricărei persoane care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la faţa locului această stare de fapt.

(2) In cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin. (1) necesită concursul părţii adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia.

(3) In lipsa acordului prevăzut la alin. (2), partea interesată va putea cere instanţei să încuviinţeze efectuarea constatării. Instanţa poate încuviinţa efectuarea constatării fără citarea aceluia împotriva căruia se cere. Dispoziţiile art. 354-357 se aplică în mod corespunzător.

(4) Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi are puterea doveditoare a înscrisului autentic.

Dispoziţiile speciale

Art. 359. -In caz de pericol în întârziere, asigurarea dovezii şi constatarea unei stări de fapt se vor putea face şi în zilele nelucrătoare şi chiar în afara orelor legale, însă numai cu încuviinţarea expresă a instanţei.

SUBSECŢIUNEA a 4-a

Administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici

Domeniul de aplicare

Art. 360. - Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile tuturor litigiilor, cu excepţia celor ce privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor, relaţiile de familie, precum şi orice alte drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.

Obligaţia instanţei

Art. 361. - La primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi dacă acestea sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va întreba dacă sunt de acord ca probele să fie administrate potrivit dispoziţiilor din prezenta subsectiune.

Convenţia părţilor

Art. 362. - (1) La termenul prevăzut la art. 361 părţile, prezente personal sau reprezentate, pot conveni ca avocaţii care le asistă şi le reprezintă să administreze probele în cauză, potrivit dispoziţiilor prezentei subsecţiuni.

(2) Consimţământul pentru administrarea probelor, prevăzut la alin. (1), se va da de către părţi, personal sau prin mandatar cu împuternicire specială, în faţa instanţei, luându-se act despre aceasta în încheiere, sau prin înscris întocmit în faţa avocatului, care este obligat să certifice consimţământul şi semnătura părţii pe care o asistă ori o reprezintă. Dacă sunt mai multe părţi asistate de acelaşi avocat, consimţământul se va da de fiecare dintre ele separat.

(3)  Totodată, fiecare parte este obligată să declare că pentru procedura din prezenta subsectiune îşi alege domiciliul la avocatul care o reprezintă.

(4)  Consimţământul dat potrivit alin. (2) nu poate fi revocat de către una dintre părţi.

Desfăşurarea şedinţei de judecată

Art. 363. - Pe parcursul administrării probelor de către avocaţi, şedinţele de judecată, atunci când acestea sunt necesare, se desfăşoară potrivit art. 235, cu participarea obligatorie a avocaţilor.

Măsurile luate de instanţă

Art. 364. - (1) După constatarea valabilităţii consimţământului dat conform art. 362, instanţa va lua măsurile prevăzute la art. 232 alin. (2). Dispoziţiile art. 249, 250, art. 251 alin. (1), art. 252 şi 254 sunt aplicabile.

(2)  Când, potrivit legii, cererile prevăzute la alin. (1) pot fi formulate şi ulterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate, instanţa poate acorda în acest scop un termen scurt, dat în cunoştinţă părţilor reprezentate prin avocat.

(3) Dispoziţiile art. 222 şi ale art. 248 alin. (2)-(4) sunt aplicabile.

(4)  Partea care lipseşte nejustificat la termenul de încuviinţare a probelor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra orice probă, cu excepţia celei cu înscrisuri, dar va putea participa la administrarea probelor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste probe.

Termenul administrării probelor

Art. 365. - (1) Pentru administrarea probelor de către avocaţi instanţa va stabili un termen de până la 6 luni, ţinând seama de volumul şi complexitatea acestora.

(2) Termenul prevăzut la alin. (1) va putea fi prelungit dacă în cursul administrării probelor:

1.  se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe; în acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării excepţiei sau incidentului;

2. a încetat, din orice cauză, contractul de asistenţă juridică dintre una dintre părţi şi avocatul său; în acest caz, termenul se prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea altui avocat;

3.  una dintre părţi a decedat; în acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul în care procesul este suspendat potrivit art. 406 alin. (1) pct. 1 sau cu termenul acordat părţii interesate pentru introducerea în proces a moştenitorilor;

4. în orice alte cazuri în care legea prevede suspendarea procesului, termenul se prelungeşte cu perioada suspendării, dispoziţiile art. 405 alin. (1) pct. 2 nefiind însă aplicabile.

Programul administrării probelor

Art. 366. - (1) In cel mult 5 zile de la încuviinţarea probelor, avocaţii părţilor vor prezenta instanţei programul de administrare a acestora, purtând semnătura avocaţilor, în care se vor arăta locul şi data administrării fiecărei probe. Programul se încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu, şi este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor.

(2) In procesele prevăzute la art. 90 alin. (2) şi (3) programul încuviinţat potrivit alin. (1) va fi comunicat de îndată procurorului, în condiţiile art. 377.

(3) Probele pot fi administrate în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta. Părţile, prin avocaţi, sunt obligate să îşi comunice înscrisurile şi orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură.

(4)   Nerespectarea nejustificată a programului  prevăzut la alin.  (1) atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra proba respectivă.

(5) Dispoziţiile art. 256 sunt aplicabile.

Soluţionarea incidentelor

Art. 367. - Dacă în cursul administrării probelor una dintre părţi formulează o cerere, invocă o excepţie, inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza instanţa care, cu citarea celeilalte părţi, prin încheiere dată în camera de consiliu, se va pronunţa de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile de la data la care a fost sesizată. Incheierea poate fi atacată numai odată cu fondul procesului.

Inscrisurile deţinute de terţi

Art. 368. - In cazul în care se dispune înfăţişarea unui înscris deţinut de o autoritate sau de o altă persoană, instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 292, va dispune solicitarea înscrisului şi, îndată ce acesta este depus la instanţă, comunicarea lui în copie fiecărui avocat.

Verificarea înscrisurilor

Art. 369. - Dacă una dintre părţi nu recunoaşte scrisul sau semnătura dintr-un înscris, avocatul părţii interesate, potrivit art. 367, va solicita instanţei să procedeze la verificarea înscrisurilor.

Ascultarea martorilor

Art. 370. - (1) Martorii vor fi ascultaţi, la locul şi data prevăzute în programul încuviinţat de instanţă, de către avocaţii părţilor, în condiţiile art. 312 alin. (1)şi art. 315 alin. (1), (2), (4) şi (5), care se aplică în mod corespunzător. Ascultarea martorilor se face fără prestare de jurământ, punându-li-se însă în vedere că dacă nu vor spune adevărul săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă.

(2) Martorii prevăzuţi la art. 314 vor fi ascultaţi numai de către instanţă.

Consemnarea mărturiei

Art. 371. - (1) Mărturia se va consemna întocmai de către o persoană convenită de părţi şi se va semna, pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei, de către avocaţii părţilor, de cel ce a consemnat-o şi de martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprinsul consemnării.

(2)   Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate prin semnătura celor menţionaţi la alin. (1), sub sancţiunea de a nu fi luate în seamă.

(3) Dacă mărturia a fost stenografiată, aceasta va fi transcrisă. Atât stenograma, cât şi transcrierea ei vor fi semnate potrivit alin. (1) şi depuse la dosar.

(4) Dacă mărturia a fost înregistrată cu mijloace audiovizuale, aceasta va putea fi ulterior transcrisă la cererea părţii interesate, în condiţiile legii. Transcrierea înregistrărilor va fi semnată potrivit alin. (1) si depusă la dosar.

Autentificarea mărturiei

Art. 372. - Părţile pot conveni ca declaraţiile martorilor să fie consemnate şi autentificate de un notar public. Dispoziţiile art. 370 sunt aplicabile.

Expertiza

Art. 373. - (1) In cazul în care este încuviinţată o expertiză, în programul administrării probelor părţile vor trece numele expertului pe care îl vor alege prin învoiala lor, precum şi numele consilierilor fiecăreia dintre ele.

(2) Dacă părţile nu se învoiesc asupra alegerii expertului, ele vor cere instanţei, la termenul când încuviinţează probele potrivit art. 364, să procedeze la desemnarea acestuia, potrivit art. 325 alin. (1) şi (2).

(3) Expertul este obligat să efectueze expertiza şi să o predea avocaţilor părţilor, sub semnătură de primire, cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanţă potrivit art. 365. De asemenea, el are îndatorirea să dea explicaţii avocaţilor şi părţilor, iar după fixarea termenului de judecată, sa se conformeze dispoziţiilor art. 331-333.

Cercetarea la faţa locului

Art. 374. - Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va face de către instanţă potrivit dispoziţiilor art. 339-341. Procesul-verbal prevăzut la art. 341 alin. (1) va fi întocmit în atâtea exemplare câte părţi sunt şi va fi înmânat avocaţilor acestora în cel mult 5 zile de la efectuarea cercetării.

Interogatoriul

Art. 375. - Când s-a încuviinţat chemarea la interogatoriu, instanţa va cita părţile, la termenul stabilit, în camera de consiliu. Copii de pe interogatoriul astfel luat, precum şi de pe cel dispus şi primit potrivit art. 349 alin. (1) vor fi înmânate de îndată avocaţilor părţilor.

Incidentele privind probele

Art. 376. - (1) Instanţa, în condiţiile art. 367, va hotărî asupra cererii de înlocuire a martorilor, de ascultare din nou sau de confruntare a acestora.

(2) De asemenea, în condiţiile arătate la alin. (1), instanţa se va pronunţa cu privire la cererea de a se admite noi martori sau alte probe ce se dovedesc necesare şi care nu puteau fi prevăzute pentru a fi solicitate potrivit art. 232 alin. (2) pct. 7.

Concluziile scrise

Art. 377. - (1) După administrarea tuturor probelor încuviinţate de instanţă reclamantul, prin avocatul său, va redacta concluziile scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public.

(2) După primirea concluziilor scrise ale reclamantului fiecare parte, prin avocatul său, va redacta propriile concluzii scrise, pe care le va comunica, potrivit alin. (1), reclamantului, celorlalte părţi, precum si, când este cazul, Ministerului Public.