HOTARARE Nr.
8727 din 7 iulie 2009
în Cauza Stanca Popescu
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 179 din 14 martie 2011
In Cauza Stanca Popescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis
Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 16 iunie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 8.727/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, doamna Stanca Popescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 8 decembrie 2000, în temeiul art. 34
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la
Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 martie 2008, Curtea a hotărât să
comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta
a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanta s-a născut
în anul 1921 şi locuieşte în Bârla, judeţul Argeş.
A. Acţiunea în revendicare
împotriva vecinilor reclamantei
1. Procedura soluţionată
prin Sentinţa din 28 octombrie 1996 a Judecătoriei Costeşti
5. La data de 6 septembrie
1994, reclamanta a sesizat Judecătoria Piteşti cu o acţiune în revendicare
împotriva a 2 vecini, doamna P.F. şi domnul P.A., pentru a i se restitui un teren
ce fusese ocupat abuziv de pârâţi. S-a realizat o expertiză de către expertul
Z.D., care a întocmit un raport conform căruia persoanele în discuţie ocupau o
parcelă din terenul reclamantei. Raportul de expertiză a fost depus la dosar la
data de 7 iunie 1995. La data de 4 octombrie 1995, pârâţii au formulat obiecţii
la raportul de expertiză, considerând că expertul nu luase în considerare
planurile ce însoţeau procesele-verbale de punere în posesie a părţilor în
litigiu. Aşadar, instanţa a dispus ca expertul să prezinte un supliment la
raportul de expertiză.
6. La data de 24 aprilie 1996,
Judecătoria Piteşti a constatat că Judecătoria Costeşti (judecătoria) era
instanţa competentă din punct de vedere teritorial şi, prin urmare, a trimis
cauza acestei instanţe.
7. Prin Sentinţa din data de 28
octombrie 1996, judecătoria a admis acţiunea şi i-a obligat pe P.F. şi P.A. să
îi restituie reclamantei un teren în suprafaţă de 166 m2, astfel cum a fost stabilit în
raportul de expertiză trimis de expertul Z.D. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a
dispus ca pârâţii să îi plătească reclamantei cheltuielile de judecată.
8. P.A. a introdus apel,
susţinând că nu ocupase terenul reclamantei şi că, după părerea sa, din
raportul de expertiză şi din planul întocmit de expert reieşea că era vorba de
două proprietăţi diferite.
9. Prin Decizia din data de 26
mai 1997, Tribunalul Argeş (tribunalul) a respins apelul lui P.A., reţinând că din raportul de expertiză
reieşea în mod clar că acesta ocupa terenul reclamantei. Această decizie a
rămas definitivă prin nerecurare.
2. Demersurile în vederea executării silite a Sentinţei din data de 28 octombrie 1996
10. La data de 3 septembrie
1997, reclamanta a solicitat judecătoriei punerea în executare a Sentinţei din
data de 28 octombrie 1996. In aceeaşi zi, instanţa i-a admis cererea şi a
dispus executarea silită a sentinţei respective. Prin urmare, a fost deschis un
dosar de executare.
11. La data de 10 septembrie 1997, executorul
judecătoresc însărcinat cu executarea Ie-a cerut vecinilor reclamantei să îi
restituie acesteia terenul şi să îi plătească cheltuielile de judecată
stabilite prin sentinţa în discuţie, şi aceasta în termen de o zi.
12. La data de 12 septembrie
1997, P.A. a consemnat la casa de economii şi consemnaţiuni, la dispoziţia
reclamantei, suma datorată pentru cheltuielile de judecată. Executorul a
întocmit în aceeaşi zi un proces-verbal care atesta această plată.
13. Dintr-o adresă nedatată, redactată de executor şi
depusă la dosarul de executare, reiese că la data de 22 ianuarie 1998
reclamanta îi ceruse să îi oblige pe vecinii săi să mute un gard care era
amplasat pe terenul în discuţie. Executorul i-a reamintit cu această ocazie că
Sentinţa din 28 octombrie 1996 nu cuprindea o astfel de obligaţie în sarcina
vecinilor. In consecinţă, partea interesată a refuzat să fie pusă în posesie
dacă gardul nu avea să fie mutat. Executorul i-a sugerat apoi să sesizeze
instanţele cu o acţiune având ca obiect obligaţia de a face referitoare la mutarea
gardului respectiv.
14. Reclamanta nu contestă
faptele reţinute de expert în această adresă.
15. La data de 16 februarie
1998, aceasta a sesizat judecătoria cu acţiunea sugerată de executor
(paragraful 36 de mai jos).
16. La data de 18 decembrie 1998, în urma unei noi
cereri a reclamantei, executorul i-a somat pe vecini să îi restituie terenul.
17. La data de 14 ianuarie
1999, reclamanta a solicitat judecătoriei continuarea executării silite.
18. In urma mai multor plângeri ale reclamantei
împotriva executorului, la data de 1 martie 1999, tribunalul a informat-o că
acesta din urmă era obligat să respecte dispozitivul sentinţei în cauză. Prin urmare, în măsura în care
partea interesată înţelegea să solicite şi mutarea gardului amplasat pe terenul
său, ea trebuia să obţină o altă hotărâre judecătorească definitivă în acest
sens.
19. Prin Adresa din data de 25 martie
1999, Curtea de Apel Piteşti (curtea de apel) a informat-o pe reclamantă despre faptul că cererea sa referitoare
la schimbarea executorului nu era justificată. Prin aceeaşi adresă, curtea de
apel a insistat asupra faptului că executorul judecătoresc nu putea proceda la
mutarea gardului, având în vedere că sentinţa ce trebuia executată nu prevedea
o asemenea obligaţie.
20. La data de 11 aprilie 1999, P.A. a introdus la
judecătorie o contestaţie la executare şi a solicitat suspendarea executării
până la analizarea contestaţiei sale. Acesta arăta că o a doua procedură între
părţi era pendinte.
21. La data de 28 iunie 1999,
P.A. a solicitat instanţei să suspende analizarea contestaţiei sale, pe motivul
că soluţia celei de-a doua proceduri putea avea o influenţă asupra soluţiei ce
avea să fie adoptată în procedura referitoare la contestaţie. In aceeaşi zi,
cererea sa a fost admisă, iar analizarea contestaţiei a fost suspendată.
22. La data de 4 septembrie
2000, judecătoria a constatat perimarea contestaţiei.
23. La data de 13 octombrie
2000, reclamanta a solicitat instanţei să continue executarea silită. Ea arăta
că executarea fusese, desigur, suspendată temporar din cauza contestaţiei
formulate de pârâţi, însă între timp contestaţia respectivă se perimase.
24. La data de 1 iunie 2005, reclamanta i-a trimis un
memoriu Preşedintelui României, solicitându-i asistenţa în vederea soluţionării
problemelor pe care le avea cu vecinii săi. Din afirmaţiile reclamantei, care
nu a furnizat o copie a acestui memoriu, reiese că prin acesta ea solicita atât
executarea Sentinţei din data de 28 octombrie 1996, cât şi executarea Sentinţei
din data de 12 iunie 2001 (paragraful 39 de mai jos). Administraţia
Prezidenţială a trimis memoriul la prefectură, care, la data de 7 iulie 2005, a
invitat Primăria Costeşti să analizeze situaţia reclamantei. Conform
afirmaţiilor reclamantei, primăria i-a recomandat să se adreseze unui executor
judecătoresc.
3. Cererea de revizuire a
Sentinţei din 28 octombrie 1996
25. La o dată neprecizată,
vecinii reclamantei au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti (parchetul) cu o plângere penală
îndreptată împotriva expertului Z.D., pe care îl acuzau că ar fi comis
infracţiunea de mărturie mincinoasă în raportul de expertiză pe care îl
redactase. La data de 8 august 2001, parchetul a dispus neînceperea urmăririi
penale pe motivul că termenul de prescripţie a răspunderii penale expirase. Soluţia
Ie-a fost comunicată vecinilor reclamantei la data de 15 august 2001.
26. La data de 17 septembrie 2001,
P.A. şi moştenitorii lui P.F. (paragraful 36 de mai jos) au sesizat judecătoria
cu o cerere de revizuire a Sentinţei din 28 octombrie 1996, întemeiată pe art.
322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, pe motivul că expertul menţionat mai
sus a comis infracţiunea de mărturie mincinoasă.
27. Expertul V.C. a întocmit un
raport de expertiză în care constata că P.A. şi P.F. nu ocupaseră nicio parte din
terenul reclamantei. Expertul a constatat că existau diferenţe între
dimensiunile terenului, aşa cum au fost reţinute de expertul Z.D., şi propriile
sale măsurători; de asemenea, a observat că aceste diferenţe se datorau
faptului că primul expert nu ţinuse cont de dimensiunile înscrise în planurile
ce însoţeau procesele-verbale de punere în posesie a părţilor în litigiu; V.C.
a considerat în plus că el folosise aparate de măsurare şi de calcul mai
performante decâtZ.D.
28. La data de 26 noiembrie 2001, reclamanta a
recuzat-o pe judecătoarea M.B. pe motiv că aceasta pronunţase şi Sentinţa din data de 12 iunie 2001. Această cerere
a fost respinsă la data de 11 decembrie 2001 de către judecătoarea A.D. pe
motiv că revizuirea se referea la Sentinţa din data de 28 octombrie 1996, care
nu fusese pronunţată de judecătoarea M.B.
29. La data de 29 ianuarie 2002, expertul Z.D. a invocat tardivitatea cererii de revizuire, considerând că
termenul prevăzut de lege în acest sens începea să curgă de la data la care
fusese comisă infracţiunea de mărturie mincinoasă. La rândul său, reclamanta a
considerat că cererea de revizuire era tardivă. Printr-o încheiere de şedinţă
pronunţată în aceeaşi zi, instanţa a respins excepţia, reţinând pe baza unei
interpretări gramaticale a prevederii legale respective că acest termen nu
începea să curgă decât de la data la care s-au cunoscut circumstanţele care
făceau imposibilă constatarea infracţiunii pe cale penală, şi nu începând de la
data la care fusese comisă infracţiunea. Incheierea de şedinţă cuprindea
următoarele în partea sa relevantă:
„Dacă am admite ipoteza invocată de [Z. D.], textul
legii ar rămâne fără obiect.
Pe de altă parte, dacă facem o interpretare gramaticală
a prevederii în discuţie, putem constata că pronumele demonstrativ «acestea»,
folosit la plural, înlocuieşte substantivul «circumstanţele», şi nu
substantivul «infracţiunea»."
30. Prin Sentinţa din data de
23 iulie 2002, judecătoria a reţinut că expertul comisese infracţiunea de
mărturie mincinoasă, a admis cererea de revizuire şi a respins acţiunea în
revendicare. Instanţa a constatat în primul rând că la data de 8 august 2001
fusese dispusă neînceperea urmăririi penale cu privire la expertul Z.D. pe
motiv de prescripţie şi că această soluţie le fusese comunicată vecinilor
reclamantei la data de 15 august 2001. Apoi instanţa a statuat, în temeiul art.
322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, că expertul Z.D. comisese
infracţiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care nu luase corect în
considerare dimensiunile terenului; în plus, intenţia ca element subiectiv al
infracţiunii era dovedită prin neconcordanţa dintre situaţia reală, aşa cum era
prezentată în expertiza realizată de expertul V.C, şi cea descrisă în expertiza
iniţială. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa i-a condamnat pe expertul Z.D. şi pe
reclamantă la plata cheltuielilor de judecată ale vecinilor.
31. Această sentinţă, pronunţată de judecătoarea M.B.,
a fost menţinută prin Decizia din 21 februarie 2003 a tribunalului, care a
respins apelul reclamantei şi pe cel al expertului Z.D. Confirmând temeinicia
sentinţei în ceea ce priveşte motivele deja reţinute, tribunalul a constatat în
plus că linia de delimitare dintre cele două proprietăţi, aşa cum fusese
propusă de primul expert, trecea pe sub casa şi grajdul vecinilor reclamantei.
32. Recursurile formulate de
aceasta şi de expertul Z.D. au fost, de asemenea, respinse prin Decizia din
data de 30 iunie 2003 a curţii de apel. Reclamanta şi Z.D. au fost obligaţi la
plata cheltuielilor de judecată suportate de vecini cu ocazia celor două căi de
atac. In ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, curtea
de apel a statuat că judecătoria administrase probe relevante în temeiul cărora
se stabiliseră corect faptele; în plus, ţinând cont de faptul că Z.D., în
calitatea sa de expert, se deplasase la faţa locului şi identificase terenurile
părţilor în litigiu, acesta nu putea pretinde că nu avusese cunoştinţă de
faptul că linia de delimitare pe care o propusese trecea pe sub construcţiile
vecinilor.
33. Prin Incheierea de şedinţă din 7 aprilie 2006,
judecătoria a admis cererea vecinilor şi a încuviinţat executarea silită
împotriva reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor de judecată din
recurs.
34. La data de 28 aprilie 2006,
executorul judecătoresc a dispus o poprire asupra pensiei reclamantei.
35. Din probele aflate la dosar nu rezultă că
reclamanta ar fi formulat o contestaţie împotriva deciziei executorului
judecătoresc.
B. Acţiunea având ca
obiect obligarea vecinilor la mutarea gardului şi tăierea copacilor
1. Procedura soluţionată
prin Sentinţa din data de 12 iunie 2001 a judecătoriei
36. La data de 16
februarie 1998, reclamanta a sesizat judecătoria cu o acţiune împotriva lui
P.A. pentru a-l obliga să deplaseze un gard şi să taie copacii aflaţi pe
terenul său. La o dată neprecizată, moştenitorii lui PF., decedată între timp,
au cerut să intervină în cauză, solicitând respingerea acţiunii.
37. Prin Sentinţa din data de 18 octombrie 1999,
judecătoria a respins acţiunea.
38. Prin Decizia din data de 28 iunie 2000, tribunalul
a admis apelul reclamantei şi a trimis dosarul la judecătorie pentru
rejudecare. Tribunalul a reţinut că judecătoria ignorase prevederile Sentinţei
din 28 octombrie 1996, deşi aceasta dobândise autoritate de lucru judecat. Prin
Decizia din data de 24 ianuarie 2001, curtea de apel a respins recursul lui
P.A. împotriva Deciziei din 28 iunie 2000.
39. Sesizată cu o nouă analiză
a cauzei, judecătoria a pronunţat sentinţa la data de 12 iunie 2001, admiţând
acţiunea. Astfel, i-a obligat pe vecinii reclamantei să mute gardul, deoarece
se afla pe terenul său, şi să taie mai mulţi copaci din acelaşi motiv. Sentinţa
a fost pronunţată de judecătoarea M.B. care s-a întemeiat pe raportul pe care
îl trimisese expertul Z.D. în cadrul acţiunii în revendicare.
40. Această sentinţă a fost
confirmată prin deciziile din 29 aprilie 2002 a tribunalului şi din 30
octombrie 2002 a curţii de apel, care au respins apelul şi, respectiv, recursul
lui P.A., ultima decizie rămânând definitivă.
2. Cererea de revizuire a
Sentinţei din 12 iunie 2001
41. La data de 28 iulie 2003,
vecinii reclamantei au sesizat judecătoria cu o cerere de revizuire a Sentinţei
din 12 iunie 2001, întemeiată pe art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Aceştia arătau că Sentinţa din 28 octombrie 1996, pronunţată în favoarea
reclamantei, fusese anulată.
42. Prin Sentinţa din data de 21 ianuarie 2004,
judecătoria a admis cererea de revizuire şi, în baza revizuirii făcute, a
respins acţiunea reclamantei.
43. Prin Decizia din data de 7
iunie 2004, curtea de apel a admis apelul reclamantei şi a trimis dosarul la
tribunal, considerând că acesta este competent pentru a
examina cererea de revizuire.
44. Prin Decizia din data de 2
februarie 2005, tribunalul a respins cererea de revizuire ca tardivă,
considerând că termenul de o lună prevăzut de art. 324 pct. 4 din Codul de
procedură civilă începea să curgă de la data la care partea luase cunoştinţă de
anularea deciziei, adică de la data de 21 februarie 2003, dată la care Sentinţa
din 23 iulie 2002 ce anula Sentinţa din 28 octombrie 1996 a rămas definitivă.
45. Decizia din data de 2 februarie 2005 a fost confirmată prin Decizia rămasă definitivă din 28 aprilie 2005
a curţii de apel, care a respins recursul vecinilor.
3. Demersurile în vederea
executării Sentinţei din data de 12 iunie 2001
46. La data de 31 mai 2007,
reclamanta a solicitat judecătoriei să dispună ca Sentinţa din data de 12 iunie
2001 să fie învestită cu formulă executorie.
47. Prin Incheierea de şedinţă
din data de 1 iunie 2007, judecătoria a respins cererea, reţinând că dreptul de
a solicita executarea silită era prescris, în măsura în care termenul de
prescripţie aplicabil în speţă era cel prevăzut de art. 405 din Codul de
procedură civilă, adică 3 ani. Instanţa a reţinut şi că introducerea unei
cereri de revizuire împotriva Sentinţei din 12 iunie 2001 nu suspendase cursul
prescripţiei.
48. Reclamanta a formulat un
recurs, considerând că judecătoria îi respinsese pe nedrept cererea ca
prescrisă, chiar dacă obiectul litigiului era un bun imobil.
49. Prin Decizia din data de 18
ianuarie 2008, tribunalul judeţean a respins recursul. Acesta a apreciat că
trebuia reţinut ca punct de plecare al prescripţiei de 3 ani data la care
Sentinţa din 12 iunie 2001 a fost confirmată definitiv, şi anume data de 30
octombrie 2002 (paragraful 40 de mai sus). Tribunalul a înlăturat argumentul
reclamantei referitor la obiectul litigiului, constatând că din Sentinţa din 12
iunie 2001 reieşea că acţiunea se referea la mutarea unui gard şi tăierea unor
copaci şi apreciind, prin urmare, că nu era vorba de o acţiune reală
imobiliară.
C. Plângerile penale formulate de reclamantă
1. Plângerea penală
împotriva judecătoarei M.B.
50. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat
parchetul de pe lângă curtea de apel cu o plângere penală împotriva
judecătoarei M.B. Dosarul nu aduce informaţii cu privire la conţinutul acestei plângeri.
51. La data de 18 noiembrie
2002, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, reţinând că problemele
ridicate de reclamantă nu erau de natură penală şi că, în orice caz, ea avea
posibilitatea să conteste Sentinţa din 23 iulie 2002 conform căilor legale de
atac.
2. Plângerea penală
împotriva expertului V.C.
52. In cursul anului 2002, reclamanta a sesizat
parchetul cu o plângere penală împotriva expertului V.C., pe care îl acuza că
ar fi comis infracţiunea de mărturie mincinoasă prin menţiunile pe care le
făcuse în raportul său de expertiză (paragraful 27 de mai sus).
53. La data de 17 ianuarie
2003, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, apreciind că faptele
reproşate expertului nu erau incriminate de legea penală.
54. La data de 23 iunie 2004,
reclamanta a sesizat judecătoria cu o contestaţie împotriva rezoluţiei de neîncepere
a urmăririi penale.
55. Prin Sentinţa din data de 28 septembrie 2004,
instanţa a respins contestaţia.
56. La data de 14 februarie 2005, tribunalul a admis recursul reclamantei şi a trimis cauza la judecătorie spre rejudecare
pentru încălcarea normelor de procedură.
57. Prin Sentinţa din data de 21 septembrie 2005,
judecătoria a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând că simplul fapt că
în speţă existau divergenţe între mai multe rapoarte de expertiză nu era de
natură să ducă la concluzia existenţei infracţiunii de mărturie mincinoasă din
partea unuia dintre experţii respectivi.
58. Această sentinţă a fost confirmată prin Decizia din
data de 16 ianuarie 2006 a tribunalului, care a respins
recursul reclamantei.
3. Plângerea penală
împotriva vecinilor
59. Prin Scrisoarea din data de
7 mai 2007, reclamanta a informat grefa Curţii că cele două sentinţe ce îi erau
favorabile nu fuseseră executate până în prezent şi că vecinii săi construiseră
un nou gard, ocupându-i astfel o suprafaţă şi mai mare din terenul ce
constituie curtea sa. Ulterior, prin scrisorile sale din 8 august 2007 şi 19
decembrie 2007, reclamanta i-a precizat grefei că sesizase Parchetul de pe
lângă judecătorie cu o plângere penală împotriva vecinilor pentru tulburare de
posesie.
II. Dreptul intern pertinent
60. Prevederile din
Codul de procedură civilă referitoare la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti
au următorul conţinut în părţile lor relevante în speţă:
ARTICOLUL 322
„Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa
de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de
recurs (...) se poate cere în următoarele cazuri: (...)
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat
parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare
la pricină (...). In cazul în care (...) constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,
instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi (...) asupra existenţei sau
inexistenţei infracţiunii invocate.
5. (...) dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat
hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se
cere."
ARTICOLUL 323
„Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a
dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere."
ARTICOLUL 324
„Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti:
(...)
3. în cazurile prevăzute de
art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat la cunoştinţă de hotărârea
instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului
(...). In lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a
luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai
poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data
producerii acestora.
4. în cazurile prevăzute de
art. 322 pct. 5, din ziua în care [...] partea a luat cunoştinţă de hotărârea
desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se
cere."
61. Articolul 405 din
Codul de procedură civilă reglementează termenul de prescripţie pentru dreptul
de a cere executarea silită. Acest articol are următorul conţinut:
„Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în
termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. In cazul titlurilor emise în
materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când
se naşte dreptul de a cere executarea silită.
Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza neexecutarii sentinţelor din 28
octombrie 1996 şi 12 iunie 2001
62. Reclamanta se plânge
de neexecutarea sentinţelor rămase definitive din 28 octombrie 1996 şi 12 iunie
2001 ale judecătoriei. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede
următoarele, în părţile sale relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
63. In ceea ce priveşte
Sentinţa din 28 octombrie 1996, Guvernul afirmă că în urma desfiinţării sale la
data de 23 iulie 2002, executarea nu mai era posibilă, din lipsă de titlu
executoriu. In ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 3 septembrie 1997 şi 23
iulie 2002, acesta consideră că a existat o imposibilitate obiectivă de
executare. Guvernul observă în acest sens că sentinţa din 28 octombrie 1996 nu
dispunea decât ca vecinii reclamantei să îi restituie terenul. Deoarece
reclamanta nu formulase niciun capăt de cerere referitor la mutarea gardului în
această procedură, deşi era la curent, sentinţa pronunţată nu a făcut nicio
trimitere la acest lucru. Prin urmare, executorul judecătoresc, obligat să
execute hotărârea judecătorească exact în forma în care a fost pronunţată, nu
putea dispune înlăturarea gardului fără să aducă atingere dreptului de
proprietate al vecinilor. Guvernul concluzionează că, având în vedere
circumstanţele, era necesară o nouă acţiune în justiţie, ceea ce reclamanta a
şi făcut, de altfel.
64. In ceea ce priveşte Sentinţa din 12 iunie 2001,
Guvernul observă că o cerere a părţii interesate având
ca obiect învestirea sentinţei respective cu formulă
executorie constituie o condiţie prealabilă necesară executării sale. Or,
reclamanta nu a prezentat o astfel de cerere decât la data de 31 mai 2007.
Cererea a fost respinsă pe motivul că termenul prevăzut de lege pentru a cere
executarea silită expirase. In aceste condiţii, Guvernul consideră că statul nu
poate fi considerat răspunzător de lipsa de diligentă a reclamantei, care a
omis să utilizeze, în termenul prevăzut de lege, mijloacele aflate la
dispoziţia sa în vederea obţinerii executării silite a hotărârii în discuţie,
b) Reclamanta
65. Reclamanta reaminteşte
faptul că a solicitat la data de 3 septembrie 1997 executarea silită a
Sentinţei din 28 octombrie 1996 şi că a formulat ulterior mai multe plângeri
împotriva executorului judecătoresc. Ea recunoaşte că a primit plata
cheltuielilor de judecată stabilite prin această sentinţă, însă insistă asupra
faptului că terenul nu i-a fost restituit. Partea interesată precizează şi că
la data de 1 martie 1999 tribunalul îi adusese la cunoştinţă faptul că trebuia
să obţină o altă hotărâre judecătorească cu privire la mutarea gardului.
66. In ceea ce priveşte
argumentul Guvernului conform căruia Sentinţa din 28 octombrie 1996 nu mai
putea fi executată în urma desfiinţării sale, reclamanta susţine, pe de o
parte, că această desfiinţare era ilegală şi, pe de altă parte, că sentinţa în
discuţie fusese perfect valabilă între data de 26 mai 1997, dată la care a
rămas definitivă, şi data de 21 februarie 2003, data desfiinţării sale, adică timp
de circa 6 ani. Or, în această perioadă de timp autorităţile nu au asistat-o în
executarea silită a sentinţei respective, deşi ea prezentase o cerere în acest
sens încă din anul 1997.
67. In ceea ce priveşte Sentinţa din data de 12 iunie
2001, reclamanta arată că a formulat o cerere de executare silită la data de 31
mai 2007, însă precizează că această cerere fusese precedată de Adresa din data
de 1 iunie 2005 pe care i-o trimisese Preşedintelui României pentru a-i cere
ajutorul, acest lucru având loc după eşecul demersurilor sale la executorul
judecătoresc cu privire la executarea Sentinţei din 28 octombrie 1996.
Reclamanta atrage atenţia asupra faptului că memoriul său i-a fost transmis
prefecturii care, la rândul său, a invitat primăria la data de 17 iulie 2005 să
îi analizeze situaţia. Conform afirmaţiilor reclamantei, primăria i-a
recomandat apoi să se adreseze unui executor judecătoresc.
68. Reclamanta consideră, în
plus, că Sentinţa din data de 12 iunie 2001 ţinea de domeniul acţiunilor reale
imobiliare, pentru care termenul de prescripţie a executării silite era de 10
ani.
2. Aprecierea Curţii
69. Curtea reaminteşte
jurisprudenţa sa conform căreia art. 6 din Convenţie îi garantează oricărei
persoane dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la
executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby
împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, §
40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Totuşi, acest drept nu
poate obliga un stat să asigure executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil,
oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele; în schimb, statul are
obligaţia de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a
asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin (Ciprova împotriva Republicii Cehe (dec),
nr. 33.273/03, 22 martie 2005; Topciov împotriva României (dec), nr. 17.369/02, 15 iunie 2006). Curtea are ca sarcină
exclusivă de a analiza dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost
adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003).
70. In speţă, în ceea ce
priveşte executarea celor două sentinţe împotriva unor particulari, statul era
obligat să pună la dispoziţia reclamantei un sistem care să îi permită să
obţină executarea respectivă.
71. Curtea apreciază că trebuie
făcută o distincţie între executarea Sentinţei din 28 octombrie 1996 şi cea a
Sentinţei din 12 iunie 2001. In ceea ce priveşte prima sentinţă, Curtea nu
consideră necesar să se ocupe de acea parte a sa referitoare la plata
cheltuielilor de judecată, având în vedere că reclamanta nu insistă asupra
acestui lucru (paragraful 65 de mai sus).
a) Asupra executării
Sentinţei din 28 octombrie 1996
72. In ceea ce priveşte
Sentinţa din 28 octombrie 1996, Curtea observă că autorităţile au reacţionat în
mod corespunzător la cererea părţii interesate din 3 septembrie 1997. Astfel,
s-a deschis un dosar de executare şi executorul judecătoresc a dispus ca
vecinii să îi restituie terenul reclamantei. In această privinţă, din probele
aflate la dosar rezultă că reclamanta îi solicitase executorului să îi oblige
pe vecinii săi să mute un gard amplasat pe terenul său. In aceste condiţii,
executorul a informat-o că sentinţa ce trebuia executată nu impunea o asemenea
obligaţie în sarcina vecinilor şi i-a sugerat să sesizeze în primul rând
instanţele cu o astfel de cerere. Pe de altă parte, atât tribunalul, cât şi
curtea de apel au confirmat punctul de vedere al executorului judecătoresc
(paragrafele 13, 18 şi 19 de mai sus). In orice caz, reclamanta a acceptat
sugestia făcută de executor, formulând o acţiune în acest sens încă din data de
16 februarie 1998 (paragraful 15 de mai sus).
73. Având în vedere că din dosar nu reiese că
reclamanta ar fi formulat, în cadrul procedurii în revendicare soluţionată prin
Sentinţa din 28 octombrie 1996, un capăt de cerere referitor la mutarea
gardului, Curtea consideră că nu era excesiv să i se ceară să introducă o
acţiune specifică.
74. Curtea apreciază, aşadar,
că autorităţile naţionale au informat-o pe reclamantă cu privire la piedicile
la executarea silită dorită de aceasta, precum şi asupra demersurilor pe care
trebuia să le îndeplinească.
75. Curtea nu poate, aşadar, să
considere că statul şi-a încălcat obligaţia ce îi revenea de a o asista pe
reclamantă în demersurile sale în vederea executării Sentinţei din 28 octombrie
1997.
76. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit
neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
b) Asupra executării
Sentinţei din 12 iunie 2001
77. In ceea ce priveşte
Sentinţa din 12 iunie 2001, Curtea observă împreună cu Guvernul că reclamanta a
solicitat la data de 31 mai 2007 ca această sentinţă să fie învestită cu
formulă executorie. Cererea sa a fost respinsă de judecătorie la data de 1
iunie 2007 pe motivul că termenul de prescripţie pentru dreptul de a solicita
executarea silită expirase. Soluţia judecătoriei a fost confirmată prin Decizia
din 18 ianuarie 2008 a tribunalului (paragrafele 46-49 de mai sus). In măsura
în care reclamanta susţine că în speţă era aplicabil un alt termen de
prescripţie, Curtea observă că partea interesată a avut posibilitatea să îşi
expună punctul de vedere şi că instanţele naţionale şi-au motivat hotărârile,
care nu par să fie nici vădit eronate, nici lovite de arbitrar. Având în vedere
că este în primul rând de datoria instanţelor naţionale să aplice dreptul
intern şi să aprecieze probele (Garcia Ruiz
împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, §28, CEDO 1999-I), Curtea nu poate aprecia ea însăşi
elementele de fapt care au determinat o instanţă naţională să adopte o anume
hotărâre mai degrabă decât o alta, căci altfel ar deveni o a patra instanţă şi
şi-ar încălca limitele misiunii (vezi, mutatis mutandis, Kemmache împotriva Franţei (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C).
78. In aceste condiţii, Curtea
apreciază că îi revenea reclamantei să se folosească de mijloacele puse la
dispoziţia sa de către legislaţia naţională şi să facă apel, dacă era cazul, la
forţa publică pentru a o asista în executare (Ciprova,
menţionată mai sus). Acest lucru presupune, în
opinia Curţii, respectarea de către partea interesată a procedurii şi a
termenelor prevăzute de dreptul intern, ceea ce nu a fost cazul în speţă. In
măsura în care reclamanta
susţine că a solicitat asistenţa Preşedintelui statului în vederea executării
Sentinţei din 12 iunie 2001, Curtea reţine că nu era vorba de un demers
prevăzut de lege pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti. Mai mult,
aceasta nu distinge niciun motiv pentru a subscrie la afirmaţia reclamantei
conform căreia demersurile la executorul judecătoresc în vederea executării
acestei sentinţe erau sortite eşecului.
79. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că autorităţile naţionale au asistat-o în mod corespunzător
pe reclamantă în vederea executării Sentinţei din 12 iunie 2001.
80. Prin urmare, şi acest capăt
de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi
4 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurilor
81. Reclamanta se plânge
de durata totală a procedurilor referitoare la revendicarea terenului şi la
obligarea vecinilor de a muta gardul, pe care o consideră excesivă. In
formularul său de cerere trimis grefei la data de 19 septembrie 2001, aceasta
se plânge de faptul că introdusese o acţiune în revendicare în anul 1994 şi că
procedura de executare silită a sentinţei aferente se afla încă pe rol. In
plus, ea consideră că, din cauza neexecutării sentinţei pronunţate în această
procedură, ea a fost obligată să introducă o acţiune ce urmărea obligarea lui P
A. la mutarea gardului său, acţiune care nu fusese nici ea soluţionată la data
respectivă. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în
părţile sale relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
82. Guvernul consideră că cele
două proceduri erau de o anumită complexitate şi că, în speţă, nu au existat
perioade lungi de inactivitate imputabile autorităţilor.
83. La rândul său, reclamanta
susţine că durata celor două proceduri menţionate mai sus este excesivă, având
în vedere că sentinţele din 28 octombrie 1996 şi din 12 iunie 2001 nu au fost
executate încă, astfel încât ea nu deţine încă posesia asupra terenului său. Ea
consideră că întârzierile în proceduri nu au fost cauzate din vina sa, ci în
principal din vina autorităţilor. Reclamanta consideră că a fost obligată să
înceapă cea de-a doua procedură din cauza neexecutării Sentinţei din 28
octombrie 1996.
84. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri,
aminteşte Curtea, se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând
cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea
cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente,
precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate (Frydiender împotriva Franţei [MC], nr.
30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
85. Deşi reclamanta susţine că durata totală a
procedurilor a fost excesivă, Curtea apreciază că este vorba de două proceduri
diferite care, într-o anumită măsură, s-au desfăşurat în paralel şi pe care se
cuvine să le analizeze separat. In măsura în care reclamanta înţelege să se
plângă şi de durata excesivă a perioadei de executare a celor două sentinţe,
Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent
de la ce instanţă ar emana ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă
din „proces", în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby,
menţionată mai sus, § 40). Cu toate acestea, în
speţă, având în vedere concluziile expuse în paragrafele 76 şi 80 de mai sus,
ea consideră că trebuie ţinut cont numai de durata celor două proceduri pe
fond.
a) Asupra duratei procedurii în revendicare
86. Curtea observă că
această procedură are două părţi: prima a început la data de 6 septembrie 1994
odată cu sesizarea Judecătoriei Costeşti şi s-a încheiat la data de 26 mai 1997
cu decizia Tribunalului Argeş; a doua parte a început la data de 17 septembrie 2001, odată cu
cererea de revizuire a Sentinţei din data de 28 octombrie 1996 şi s-a încheiat
la data de 30 iunie 2003 cu Decizia din 30 iunie 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
87. Aşadar, procedura a durat în total aproximativ 4
ani şi 6 luni şi a cunoscut două grade de jurisdicţie în prima parte a sa şi 3
grade de jurisdicţie în cea de-a doua.
88. Ţinând cont de
jurisprudenţa sa, Curtea apreciază că durata acestei proceduri nu a fost
excesivă.
89. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit
neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
b) Asupra duratei procedurii pentru obligarea
vecinilor la mutarea gardului şi înlăturarea
copacilor
90. Curtea observă că
această procedură cuprinde două părţi: prima a început la data de 16 februarie
1998, odată cu sesizarea Judecătoriei Costeşti, şi s-a încheiat la data de 30
octombrie 2002, prin decizia Curţii de Apel Piteşti; a doua parte a început la
data de 28 iulie 2003, odată cu cererea de revizuire a Sentinţei din 12 iunie
2001, şi s-a încheiat la data de 28 aprilie 2005, cu decizia curţii de apel.
91. Aşadar, procedura a durat în total aproximativ 6
ani şi 5 luni şi a cunoscut 3 grade de jurisdicţie în fiecare parte a sa.
92. Ţinând cont de jurisprudenţa sa, Curtea apreciază
că nici durata acestei proceduri nu a fost excesivă.
93. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit
neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza pretinsei încălcări a
principiului securităţii raporturilor juridice
94. Reclamanta se plânge
de repunerea în discuţie a Sentinţei din 28 octombrie 1996 pe calea revizuirii.
Ea invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în părţile sale
relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra admisibilităţii
95. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie
declarat admisibil.
B. Asupra fondului
96. Guvernul insistă
asupra faptului că revizuirea este o cale extraordinară de atac, diferită de
recursul în anulare, de care Curtea s-a ocupat în Cauza
Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Apoi, acesta observă că
această cauză este diferită de Cauza Androne
împotriva României (nr. 54.062/00, §§ 47-53, 22
decembrie 2004), în măsura în care, în speţă, părţile pârâte sunt cele care au
formulat o cerere de revizuire şi nu procurorul, iar cererea respectivă nu era
tardivă. Guvernul observă în acest sens că respingerea excepţiei de tardivitate
a fost motivată pe larg.
97. Prin urmare, Guvernul
consideră că principiul securităţii raporturilor juridice nu a fost încălcat.
98. Reclamanta consideră că cererea de revizuire era
tardivă şi că admiterea acesteia a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice.
99. Curtea reaminteşte că
dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1
din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei,
care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor
contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului
este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre
altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să
nu mai fie rejudecată (Brumărescu, menţionată mai sus, § 61), deoarece
securitatea raporturilor
juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică
a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr.
52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
100. Curtea observă că, în
temeiul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, o hotărâre
judecătorească definitivă poate face obiectul unei revizuiri în cazul în care
expertul care a participat la procedura respectivă a comis o infracţiune în
legătură cu cauza.
101. Aceasta admite împreună cu
Guvernul că această cauză este diferită de Cauza Androne,
menţionată mai sus, din anumite puncte de vedere.
Intr-adevăr, cererea de revizuire fusese formulată, în speţă, de vecinii
reclamantei, părţi în procedura soluţionată prin Sentinţa din 28 octombrie
1996, spre deosebire de cealaltă cauză, în care procurorul general a fost cel
care a solicitat redeschiderea procedurii. Pe de altă parte, în Cauza Androne cererea de revizuire fusese
formulată tardiv, pe când în cauza de faţă instanţa a respins excepţia de
tardivitate printr-o încheiere de şedinţă suficient de motivată (paragraful 29
de mai sus). Având în vedere că obligaţia de a interpreta dreptul intern le
revine în primul rând instanţelor naţionale, Curtea nu distinge
niciun motiv pentru a nu subscrie la argumentele lor
în această privinţă.
102. Cu toate acestea, observă
Curtea, consecinţa juridică a admiterii cererii de revizuire a fost respingerea
acţiunii în revendicare a reclamantei, iar aceasta la 5 ani de la data la care
sentinţa respectivă rămăsese definitivă.
103. Curtea observă că
admiterea cererii respective a fost motivată prin faptul că expertul Z. D. ar
fi comis infracţiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care acesta nu luase
corect în calcul dimensiunile terenului (paragrafele 27 şi 30 de mai sus). Or,
trebuie observat faptul că vecinii reclamantei aveau posibilitatea să formuleze
obiecţiuni la raportul de expertiză (paragraful 5 de mai sus) şi că dacă P. A.
a introdus, desigur, apel împotriva Sentinţei din 28 octombrie 1996, el nu a
formulat ulterior un recurs (paragrafele 8 şi 9 de mai sus).
104. Trebuie constatat că motivele
avansate în cadrul procedurii de revizuire şi acceptate de judecătorie se
refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală
eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin
intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuţie a
unei hotărâri judecătoreşti definitive (Sergey
Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28^ 10
mai 2007). Pe de altă parte, în opinia Curţii, numai erorile de fapt ce nu
devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o
derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că ele
nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr.
30.422/03, § 26, 14 februarie 2008). Or, în speţă, Decizia din 26 mai 1997 a
tribunalului, ce confirma Sentinţa din 28 octombrie 1996 a judecătoriei, a
rămas definitivă prin nerecurare de către vecinii reclamantei.
105. Având în vedere
cele de mai sus, Curtea apreciază că revizuirea nu a constituit, în
circumstanţele speciale ale cauzei de faţă, decât o modalitate deghizată de a
provoca redeschiderea unei proceduri soluţionate în mod definitiv, şi aceasta
cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le
aducă în discuţie în cadrul acestei proceduri. Curtea reaminteşte în acest sens
că simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiaşi subiect nu
reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei
cauze (Riabykh, menţionată mai sus, § 52). De
altfel, judecătoria a reţinut în Sentinţa sa din 21 septembrie 2005, confirmată
în urma recursului reclamantei, că faptul că există divergenţe între mai multe
rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuşi, să constate existenţa
infracţiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experţii respectivi
(paragraful 57 de mai sus).
106. Prin urmare, Curtea nu
distinge în speţă nicio împrejurare substanţială şi imperioasă de natură să
justifice redeschiderea procedurii (a se vedea, a
contraria, Protsenko împotriva Rusiei, nr.
13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina şi
Yedinov împotriva Rusiei (dec), nr. 39.654/07, 17
februarie 2009).
107. Prin urmare, aceasta
apreciază că admiterea cererii de revizuire a încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces
echitabil în sensul art. 6§ 1.
108. Prin urmare, a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.
IV. Asupra
pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
109. Reclamanta susţine
o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza admiterii
revizuirii împotriva Sentinţei definitive din 28 octombrie 1996, a neexecutării
sentinţelor din 28 octombrie 1996 şi 12 iunie 2001 şi a duratei procedurilor.
Ea citează art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
110. Guvernul consideră că în
speţă nu a avut loc nicio ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.
111. Reclamanta contestă
observaţiile Guvernului.
112. Curtea observă că aceste
capete de cerere pe care reclamanta le întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr.
1 sunt direct legate de capetele sale de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din
Convenţie, care se referă la încălcarea principiului securităţii raporturilor
juridice, la neexecutarea sentinţelor şi la durata procedurilor. Având în
vedere concluziile sale expuse în paragrafele 76, 80, 89, 93 şi 108 de mai sus,
Curtea apreciază că nu este necesar să statueze asupra admisibilităţii şi temeiniciei
capetelor de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1.
V. Asupra celorlalte
pretinse încălcări
113. Din perspectiva art. 6 § 1
din Convenţie, reclamanta se plânge că cererea de
revizuire împotriva Sentinţei din 28 octombrie 1996 a
fost admisă de aceeaşi judecătoare care pronunţase Sentinţa din 12 iunie 2001.
114. Curtea observă că
reclamanta a avut posibilitatea să recuze această judecătoare şi că respingerea
cererii sale în acest sens a fost motivată (paragraful 28 de mai sus).
115. Citând acelaşi articol,
partea interesată se plânge şi de soluţia dată plângerilor sale penale
îndreptate împotriva expertului V.C., a judecătoarei M.B. şi a vecinilor.
116. Or, Convenţia nu
garantează dreptul la începerea urmăririi penale împotriva unor terţi.
117. Fără a invoca vreo
prevedere a Convenţiei, reclamanta se plânge şi de faptul că executorul
judecătoresc a făcut o poprire pe pensia sa pentru o sumă pe care nu o
calculase corect.
118. Curtea reţine în acest
sens că reclamanta nu a formulat nicio obiecţie împotriva deciziei executorului
(paragraful 35 de mai sus).
119. Ţinând cont de ansamblul
elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie
sesizată cu susţinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de
încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de
protocoalele sale.
120. Rezultă că această parte a
cererii trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4
din Convenţie.
VI. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
121. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
122. Reclamanta solicită pentru
prejudiciul material următoarele sume:
- 397 euro (EUR) pentru
„prejudiciul general"; această sumă reprezintă valoarea celor 3 salcâmi
tăiaţi de vecini în anul 2007, la care se adaugă lipsa de folosinţă a
suprafeţei de teren ocupate de aceştia în ultimii 2 ani şi pe care reclamanta o
estimează la 500 m2;
- 1.918 EUR pentru „prejudiciul
material"; această sumă reprezintă lipsa de folosinţă a terenului în
suprafaţă de 166 m2 din cauza utilizării sale de către vecini, care au plantat pe el
pomi fructiferi şi viţă-de-vie, pe care le puteau vinde, obţinând astfel
câştiguri.
123. Partea interesată mai
solicită suma de 12.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din
cauza încălcărilor acestor drepturi.
124. Guvernul arată că terenul
care face obiectul cererii de faţă are o suprafaţă de 166 m2. Acesta furnizează o adresă primită
din partea Camerei Notarilor Publici din 18 noiembrie 2008 conform căreia
valoarea minimă a unui metru pătrat de teren în satul reclamantei este de 2 lei
noi româneşti (RON). De asemenea, acesta mai constată că, în orice caz,
reclamanta nu a solicitat valoarea terenului respectiv.
125. Guvernul consideră că suma
cerută de partea interesată pentru lipsa de folosinţă a terenului are un
caracter speculativ.
126. De asemenea, acesta
consideră că suma solicitată ca daune morale este excesivă.
127. In răspuns, reclamanta
susţine că nu a solicitat valoarea terenului deoarece ea nu doreşte să îl
vândă. Aceasta mai consideră că Guvernul „doreşte să [îi] cumpere terenul
pentru a-l da apoi vecinilor". Partea interesată subliniază că ea solicită
restituirea terenului.
128. Curtea reaminteşte că a
constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza încălcării principiului
securităţii raporturilor juridice şi că a reţinut că nu este cazul să statueze
asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 1
din Protocolul nr. 1. Prin urmare, aceasta respinge cererea de daune materiale
a reclamantei. Curtea apreciază, în schimb, că partea interesată a suferit un
prejudiciu moral din cauza încălcării constatate. Prin urmare, îi acordă
reclamantei suma de 5.000 EUR ca daune morale.
B. Cheltuieli de
judecată
129. Reclamanta solicită suma
de 1.746,55 EUR pentru cheltuielile angajate atât la nivel naţional, cât şi în
faţa Curţii. Ea prezintă câteva documente justificative.
130. Guvernul contestă
pretenţiile reclamantei.
131. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul
rezonabil. In speţă, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de
criteriile menţionate mai sus, Curtea îi acordă reclamantei suma de 300 EUR, cu
toate cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
132. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
pretinsa încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice din cauza
admiterii cererii de revizuire a Sentinţei din 28 octombrie 1996 (art. 6 § 1
din Convenţie) şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar
să statueze asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere
întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în
termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform
art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru
prejudiciul moral; (ii) 300 EUR (trei sute euro), plus orice sumă ce ar putea
fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuielile de
judecată;
b) ca sumele menţionate mai sus să fie convertite în
moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de
reparaţie echitabilă în rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 7 iulie 2009, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier