În temeiul prevederilor art. 67 şi ale art. 148 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 373/2013 privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene şi ale art. 160-185 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.ARTICOL UNIC Luând în considerare Opinia nr. 4c-19/415 adoptată de Comisia pentru afaceri europene, în şedinţa din 31 octombrie 2017, Camera Deputaţilor: 1. Ia act de împrejurarea că iniţiativa instituţiilor europene de a acorda rezilienţei un rol sporit este motivată de amplificarea presiunilor, şocurilor, crizelor care, devenind o normalitate la nivel global şi ameninţând să se transforme în fenomene catastrofale, depăşesc capacitatea de soluţionare a oricărui stat. 2. Consideră că axul principal în arhitectura rezilienţei ar trebui să fie asigurarea dreptului la viaţă şi, în consecinţă, construcţia rezilienţei ar trebui să se concentreze pe gestionarea celor mai mari riscuri pentru însăşi existenţa oamenilor; în această construcţie, în plan secundar s-ar situa riscurile pentru confortul oamenilor şi, în planurile următoare, şi riscurile care nu afectează în mod direct viaţa oamenilor; iminenţa producerii riscurilor şi nivelul acestora pot contribui la clasificarea lor şi, implicit, la stabilirea nivelului de alertă, a urgenţei şi intensităţii măsurilor. 3. Recunoaşte că dezvoltarea şi progresul către democraţie, pace şi securitate nu constituie un proces liniar şi că, în ultimii ani, s-a accentuat percepţia că aceste progrese nu sunt ireversibile. 4. Recunoaşte că buna guvernanţă este cel mai puternic instrument pentru sporirea rezilienţei şi că guvernele, având responsabilitatea principală de a răspunde nevoilor populaţiilor lor, au şi responsabilitatea principală pentru integrarea rezilienţei în cadrele de politică naţionale şi locale ale fiecărei ţări, în timp ce Uniunea Europeană, cu prerogative limitate în politica externă, poate sprijini doar consolidarea rezilienţei; observă, totuşi, că dacă se doreşte o interpretare multilaterală a noţiunii de rezilienţă şi inserarea sa în toate politicile relevante ale Uniunii, atunci rezilienţa se aplică şi în politici în care Uniunea are competenţe importante. 5. Având în vedere contextul fluid de provocări şi riscuri globale descris în strategia globală a Uniunii Europene, salută eforturile făcute la nivel european pentru consolidarea şi pentru o abordare strategică a rezilienţei, menită a spori impactul acţiunii externe a Uniunii şi a sprijini progresele UE în ceea ce priveşte dezvoltarea, ajutorul umanitar şi obiectivele de politică externă şi de securitate, precum şi demersul de integrare a rezilienţei în politicile orizontale ale Uniunii. 6. Ia act de caracterul multidimensional - uman, economic, de mediu, politic, de securitate şi societal - al rezilienţei şi salută faptul că această noţiune dobândeşte importanţă în politica externă şi de securitate a UE, în cooperarea pentru dezvoltare şi în cadrul ajutorului umanitar. 7. Admite că este necesar să se treacă de la menţinerea sub control a crizelor actuale la o abordare mai largă, politică, bazată pe mobilizarea coerentă a resurselor diplomatice ale Uniunii şi ale statelor membre, a asistenţei acordate de Uniunea Europeană, o abordare structurală care să pună accentul pe anticipare, prevenire şi pregătire, mai ales în ceea ce priveşte securitatea energetică, ameninţările hibride şi comunicarea strategică. 8. Apreciază că exploatarea dimensiunii transformatoare a rezilienţei reprezintă un element esenţial pentru succesul înglobării sale în acţiunea externă a Uniunii şi că acest succes va conduce în cele din urmă la o adevărată „cultură a rezilienţei"; semnalează totuşi că rezilienţa nu este un panaceu universal şi că pentru a fi credibilă va trebui să îşi marcheze, cât se poate de exact, limitele. 9. Apreciază definiţia dată rezilienţei în concluziile Consiliului din 2013 drept „capacitatea unei persoane fizice, a unei gospodării, a unei comunităţi, a unei ţări sau a unei regiuni de a se pregăti, de a rezista, de a se adapta şi de a-şi reveni rapid din situaţii de stres şi de şoc, fără a compromite perspectivele de dezvoltare pe termen lung", dar atrage atenţia că în Comunicarea comună rezilienţa apare ca o imagine caleidoscopică atunci când este înţeleasă în sens larg, iar tentativele de structurare par lipsite de şanse, întrucât nu se pot determina constantele rezilienţei, pe domenii şi paliere de generalitate; astfel, constată că apar semnificaţii contradictorii ale rezilienţei, în măsura în care aceeaşi acţiune poate spori rezilienţa într-un sistem de referinţă, dar o va slăbi în alt sistem de referinţă; observă că în detaliile sale procesul de asigurare a rezilienţei induce situaţii paradoxale, de vreme ce sunt domenii şi situaţii în care se poate opera relativ facil cu noţiunea de rezilienţă, dar sunt şi alte numeroase domenii şi situaţii în care nu se poate opera cu această noţiune, întrucât aceeaşi acţiune poate produce, concomitent, efecte pozitive şi negative asupra rezilienţei unor componente diferite ale aceluiaşi sistem. 10. Atrage atenţia că, dintr-un anumit punct de vedere, rezilienţa se poate consolida şi prin renunţarea la principii fundamentale ale Uniunii Europene, adică la solidaritate, la cooperare loială, prin mijloace oneroase, neconforme dreptului internaţional, legilor sau bunelor practici în raporturile dintre state, prin acorduri care dezavantajează flagrant statele membre din Uniune sau din alte organizaţii internaţionale create, printre altele, şi pentru a furniza rezilienţă. 11. Remarcă dificultatea de a organiza conţinutul referitor la asigurarea rezilienţei, din cauza abordării sale la intersecţia unor discipline diferite cum sunt economia, politica, geopolitica, diplomaţia, sociologia, psihologia socială, psihologia individuală etc. 12. Notează că există o presiune constantă asupra respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, provocări legate de demografie, schimbări climatice, mediu sau migraţie, şocuri economice, eroziunea coeziunii în societate, conflicte, extremism violent şi acţiuni ale puterilor externe. 13. Susţine consolidarea angajamentului faţă de o vecinătate care se extinde până în Asia Centrală, cu scopul de a asigura faptul că atât Uniunea, cât şi ţările partenere învecinate îşi păstrează libertatea de a face propriile alegeri politice, diplomatice şi economice, reducând posibilităţile de presiuni sau de constrângeri externe. 14. Susţine abordarea rezilienţei din perspectiva unui concept politic construit pe valori, dar şi dintr-o perspectivă practică, operaţională. 15. Remarcă legarea operaţionalizării conceptului de rezilienţă de alocările pentru partenerii externi ai Uniunii Europene, atât prin instrumente financiare existente, cât şi prin planificarea alocărilor pe domenii, în viitor. 16. Observă că, deşi dimensiunea de securitate a conceptului de rezilienţă nu este ambiţioasă în raport cu terţii, rămânând în esenţă conectată la asistenţa pentru dezvoltare şi la cea umanitară, oferă totuşi posibilitatea de a promova, în raport cu aceştia, experienţa Uniunii în plan intern în domenii în care articularea aspectelor externe cu cele interne este esenţială, precum ameninţările hibride, contraterorism etc. 17. Notează menţinerea acţiunii de consolidare a rezilienţei în sfera unui proces fără un început sau final clar, un proces continuu, de îmbunătăţire a capacităţii de a gestiona schimbarea în general şi de a depăşi presiunile şi crizele. 18. Recunoaşte succesul Uniunii Europene în adaptarea politicii sale externe la evoluţia mediului internaţional, dar subliniază că acest succes se raportează la dimensiunea puterii necoercitive „soft power", unanim apreciată, în timp ce, pe ansamblu, Uniunea Europeană nu poate determina un anume curs în evoluţia unor fenomene globale, cum sunt proliferarea armelor nucleare, războiul hibrid, imigraţia ilegală, terorismul, criminalitatea organizată gravă etc. 19. Salutând iniţiativa de organizare a răspunsului la „şocuri neaşteptate sau presiuni recurente sau pe termen lung" avansat de Comisia Europeană şi Înaltul Reprezentant, atrage atenţia asupra dificultăţii de a se stabili sisteme de referinţă, criterii de evaluare valabile pentru domenii diferite, dar interconectate, formule pentru realizarea „acordului fin" în coordonarea acţiunilor din cadrul diferitelor „părţi ale sistemelor complexe care reglementează şi susţin statele, societăţile şi comunităţile", cu atât mai mult cu cât sunt vizate şi sisteme informale „practici culturale sau soluţii ad-hoc la nivelul comunităţilor care completează capacităţile statului sau compensează absenţa acestora". 20. Observă că rămân încă de clarificat concepte, interacţiuni, modalităţi de transpunere în practică a unor deziderate ambiţioase; astfel, este dificil de evaluat cum va funcţiona operaţionalizarea şi includerea aspectelor legate de consolidarea rezilienţei în practică, în structurarea şi implementarea unor politici. 21. Reţine că demersurile pentru instituirea rezilienţei pornesc de la premisa că nefiind posibilă evitarea tuturor riscurilor şi crizelor, factorii de decizie trebuie să fie în măsură să realizeze o evaluare completă a riscurilor şi vulnerabilităţilor, corelată cu pregătirea unor procese decizionale rapide; exprimă rezerve, totuşi, faţă de fezabilitatea acestui deziderat, de vreme ce cunoaşterea riscurilor este adesea blocată fie de lipsa accesului la informaţii clasificate, fie de dorinţa deţinătorilor informaţiei de a evita panica, fie de politicieni care, în dorinţa de a satisface cât mai mulţi electori, recurg la alianţe de conjunctură, la nivel local, cu diferite comunităţi, având un istoric de acte antisociale grave, cum sunt crima organizată şi terorismul, sau plasează interesele economice înaintea interesului public, de exemplu în ceea ce priveşte limitarea eliberării de substanţe toxice în natură sau a emisiilor de gaze cu efect de seră. 22. În acord cu Rezoluţia Parlamentului European reţine faptul că o consolidare eficientă a rezilienţei trebuie să recunoască importanţa familiilor şi să susţină capacitatea acestora de a absorbi şocurile. 23. În acord cu Rezoluţia Parlamentului European admite că dezvoltarea rezilienţei comunităţilor şi promovarea unei culturi a pregătirii în faţa dezastrelor reprezintă elemente–cheie în creşterea rezilienţei, în ansamblu. 24. Observă că în societăţile cu o organizare socială superioară bazată pe democraţie, stat de drept şi libertăţi civile, aceasta nu reprezintă un suport suficient pentru asigurarea rezilienţei statelor şi că se impun tot mai mult, ca puncte de sprijin, diverse componente ale cunoaşterii, creativitatea, inovarea, performanţele în materie de guvernanţă şi calitatea administraţiei publice sau situaţii conjuncturale imposibil de anticipat; crede că ar fi util un „atlas al rezilienţei" pe state membre, care să descrie elementele determinante şi contribuţia acţiunii administraţiei naţionale şi a celei europene. 25. Îşi exprimă regretul faţă de menţinerea peste milenii a puterii militare şi guvernării autoritare ca factori influenţi asupra rezilienţei, dar şi faţă de absenţa abordării acestui subiect de către Comisia Europeană şi Înaltul Reprezentant; pentru buna înţelegere a situaţiei rezilienţei Uniunii şi statelor membre din perspectiva puterii militare încurajează Comisia Europeană şi Înaltul Reprezentant să prezinte o analiză a raportului de forţe la nivel european şi transatlantic şi să prezinte un inventar al acordurilor din domeniu, precum şi al eventualelor măsuri propuse statelor membre parte în astfel de acorduri. 26. Cu toate că în comunicarea comună se pune accentul pe îmbunătăţirea rezilienţei statului şi societăţii, remarcă o oarecare extensie spre abordarea rezilienţei în zona persoanei şi semnalează dificultatea unei astfel de abordări, întrucât factorii determinanţi ţin de structura psihosocială a fiecărui individ, iar curajul, inteligenţa, discernământul, capacitatea de adaptare, rezistenţa la stres şi multe alte asemenea caracteristici personale nu pot face obiectul unui algoritm utilizabil în scopul realizării obiectivului comunicării comune; aceeaşi problemă poate fi transpusă şi la nivelul comunităţilor şi chiar al popoarelor, care au caracteristici, uneori greu de definit, susceptibile de a produce efecte în materie de rezilienţă. Această hotărâre a fost adoptată de către Camera Deputaţilor în şedinţa din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată. p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR, PETRU-GABRIEL VLASE