HOTARARE Nr.
38155 din 2 noiembrie 2010
în Cauza Stefanica si altii
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 175 din 11 martie 2011
Hotarârea devine definitiva în
condiţiile prevazute de art.
44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificari
de forma.
In Cauza Ştefanica şi alţii împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor
Omului (Secţia a treia), reunita într-o camera compusa din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M.
Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecatori, şi din Santiago
Quesada, grefier de secţie,
dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12
octombrie 2010,
pronunţa prezenta hotarâre,
adoptata la aceeaşi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 38.155/02
îndreptata împotriva României, prin care 18 cetaţeni
ai acestui stat (reclamanţii), ale caror date
personale sunt prezentate în anexa la prezenta hotarâre (anexa), au sesizat Curtea la data de 7 octombrie 2002 în temeiul art. 34
din Convenţia pentru apararea
drepturilor omului şi a libertaţilor fundamentale (Convenţia). 2 dintre reclamanţi au
decedat dupa introducerea
cererii la Curte, iar moştenitorii acestora şi-au exprimat intenţia de a continua procedura. Datele personale ale acestora sunt
prezentate, de asemenea, în anexa.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul G.
Teodorescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul
Razvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii s-au plâns de
jurisprudenţa contradictorie a tribunalelor din România în ceea ce priveşte
acordarea plaţilor
compensatorii în cazul concedierii colective de la aceeaşi banca de stat.
4. La 4 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotarât sa comunice Guvernului cererea. In
conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotarât, de asemenea, ca admisibilitatea şi fondul
cauzei vor fi examinate împreuna.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Toţi reclamanţii sunt
cetaţeni români.
6. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de catre parţi, se pot rezuma dupa cum urmeaza:
7. Toţi reclamanţii sunt foşti
angajaţi ai bancii B., banca supusa unui proces complex
de restructurare a companiilor de stat din România, care a presupus concedieri
colective.
8. Concedierea colectiva a
angajaţilor bancii B. a avut
loc în diferite etape între septembrie 1998 şi octombrie 1999. Aceasta a
afectat sute de persoane din România care lucrau fie în sediul central, fie în
filialele locale ale bancii, dupa cum urmeaza: 632 de persoane au fost concediate în septembrie 1998, 70 de
persoane au fost concediate în februarie 1999 şi 725 de persoane au fost
concediate în mai 1999. Nu sunt disponibile cifre exacte cu privire la situaţia
finala a procesului de concediere. Din dosar reiese ca reclamanţii au fost concediaţi în perioada septembrie
1998-octombrie 1999.
9. Reclamanţii au facut mai
multe încercari în vederea primirii sumelor compensatorii pentru concedierea
colectiva (a se vedea infra, paragraful 14) de
la Agenţia pentru Ocupare şi Formare Profesionala a Municipiului Bucureşti, agenţie de stat responsabila cu achitarea acestor plaţi, dar nu au
avut succes.
10. La 3 decembrie 2000,
reclamanţii au introdus o acţiune împotriva agenţiei pentru a li se acorda plaţile compensatorii. Aceştia au
susţinut ca, în conformitate
cu legislaţia aplicabila,
drepturile lor au luat naştere la data încetarii
contractelor lor. Faptul ca banca B. nu a prezentat
agenţiei lista persoanelor ale caror contracte au
încetat nu le poate fi imputat angajaţilor. In plus,
la nivelul judecatoriei
respective din Bucureşti şi al instanţelor superioare din ţara exista o jurisprudenţa constanta în sensul admiterii acţiunilor
formulate de alţi foşti angajaţi aflaţi într-o situaţie similara.
11. Prin Sentinţa din 9 august 2001, Judecatoria Sectorului 1 Bucureşti a admis
cererea reclamanţilor. Aceasta a stabilit ca banca B. a prezentat agenţiei municipale doar o lista a persoanelor concediate dupa 8 octombrie
1999 şi nu a trimis lista persoanelor concediate
înainte de aceasta data, chiar daca faceau parte din
acelaşi proces de concediere colectiva. Instanţa a considerat ca acest fapt a dat naştere unor inegalitaţi fata de persoanele concediate.
12. Admiţând recursul introdus
de agenţie, prin Decizia irevocabila din 25 martie 2002
(redactata la 1 iulie 2002), Tribunalul Bucureşti a
casat hotarârea judecatoriei şi
a concluzionat ca reclamanţii
nu îndeplineau cerinţele pentru a primi plaţile compensatorii. Pentru reclamanţii concediaţi între septembrie
1998 şi mai 1999, instanţa de recurs a facut referire
la o alta condiţie prevazuta de legislaţia naţionala, şi anume ca Fondul Proprietaţii de Stat (FPS) ar fi trebuit sa îşi mandateze
reprezentanţii speciali din adunarea acţionarilor pentru a se ocupa de reorganizare, în special de concedierea colectiva. In
prezenta cauza, instanţa de recurs a stabilit ca un astfel de mandat nu exista la data
concedierii reclamanţilor şi, prin urmare, aceştia nu aveau dreptul la plaţi compensatorii. Pentru reclamanţii
concediaţi în perioada august-octombrie 1999, tribunalul a stabilit ca aceştia nu îndeplineau o alta condiţie, şi anume ca nu au demonstrat ca luasera parte la procedura premergatoare concedierii. Instanţa a concluzionat ca reclamanţii nu îndeplineau aceste
condiţii specifice şi Ie-a respins cererile.
13. Reclamanţii au solicitat
procurorului general sa promoveze un recurs în anulare
împotriva deciziei irevocabile de mai sus, invocând, inter alia, existenţa unor hotarâri definitive contrare
ce privesc alţi foşti angajaţi care se aflau în
aceeaşi situaţie ca şi ei, şi anume cei concediaţi înainte de octombrie 1999.
Cererile lor au fost respinse.
II. Dreptul şi
practica interne relevante
A. Legislaţia
relevanta privind plaţile compensatorii pentru concedierea
colectiva
14. Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele masuri de protecţie pentru persoanele ale caror
contracte individuale de munca vor fi desfacute ca urmare a concedierilor
colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare,
astfel cum a fost modificata prin Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 52/1998 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţa a
Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele masuri de
protecţie pentru persoanele ale caror contracte
individuale de munca vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective prin
aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, aprobata cu
modificari prin Legea nr. 108/1997, prevedea ca persoanele ale caror contracte
de munca au încetat ca urmare a procedurilor de concediere colectiva aveau
dreptul la plaţi compensatorii în cuantum de 6 pâna la 12 ori salariul mediu net la nivel
naţional. La 24 iunie 1999, Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia sociala a persoanelor ale caror contracte individuale de munca vor fi
desfacute ca urmare a concedierilor colective, recent adoptata, a schimbat
metoda de stabilire a cuantumului plaţilor
compensatorii, care, din acel moment, a fost de 6 pâna
la 12 ori salariul mediu net pe unitate.
15. Art. 46 din Ordonanţa de
urgenţa a Guvernului nr. 98/1999 a obligat angajatorii
sa înştiinţeze în scris agenţiile implicate în
procesul de concediere colectiva, aprobat în programul de restructurare, şi sa trimita lista personalului ce urmeaza a
fi concediat. In baza acestor liste, agenţiilor competente li s-a solicitat sa ofere servicii premergatoare
concedierii, inclusiv consiliere şi îndrumare profesionala. Pentru a avea dreptul la plaţi
compensatorii, persoanele afectate de concedierea colectiva erau obligate sa participe la aceste programe premergatoare
concedierii.
B. Jurisprudenţa în
cereri similare
16. In cauze similare, foşti
angajaţi ai bancii B.,
concediaţi înainte de octombrie 1999, au solicitat recunoaşterea dreptului lor
la plaţi compensatorii. Ca
urmare a refuzului agenţiei de a le plati despagubiri, aceştia au formulat acţiuni în faţa instanţelor interne
competente. Dreptul acestora la plaţi compensatorii a fost recunoscut prin diferite hotarâri definitive pronunţate de tribunale
între iunie 2000 şi septembrie 2001. Motivarea a fost diferita: unele tribunale au considerat ca a fost îndeplinita condiţia privind mandatul special al FPS, altele nici nu au luat
în considerare aceasta
condiţie speciala.
Condiţia cu privire la participarea la procedurile
premergatoare concedierii a fost luata în considerare
în mod indirect în unele hotarâri. In hotarârile respective s-a facut referire
la faptul ca angajatorul nu a prezentat agenţiilor
competente lista personalului concediat înainte de octombrie 1999.
Unele hotarâri subliniaza faptul ca procesul de
concediere colectiva s-a desfaşurat în mai multe etape
şi ca persoanele concediate
înainte de octombrie 1999 au fost private de protecţia sociala oferita de plaţile compensatorii, deşi
condiţiile de concediere au fost identice şi nu a existat niciun motiv obiectiv pentru aceasta discriminare.
17. Un alt grup de foşti angajaţi, care au fost
concediaţi între august 1998 şi mai 1999 şi care au pierdut în instanţa printr-o decizie irevocabila a
Tribunalului Bucureşti din 31 ianuarie 2002, au formulat o cerere catre procurorul general pentru a introduce un recurs în anulare în
favoarea lor. Acesta din urma a acceptat cererea lor
şi a depus o cerere în acest sens la Curtea Suprema de Justiţie.
Prin Decizia din 1 octombrie 2003, Curtea Suprema de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat decizia
irevocabila pronunţata în cauza respectiva. Instanţa a
concluzionat ca lipsa mandatului special al FPS (emis
în august 1999) nu a afectat dreptul persoanelor ale caror contracte de munca
au încetat ca urmare a concedierii colective de a primi plaţi compensatorii. De asemenea, aceasta a explicat ca, în cazul unei interpretari contrare, efectele ar fi
inacceptabile, pentru ca ar crea o discriminare între
persoane aflate pe aceeaşi poziţie sau pe poziţii similare. Aceasta a adaugat şi ca, în cazul în care foştii angajaţi nu au fost implicaţi în
procedurile premergatoare
concedierii colective din cauza neglijenţei angajatorului, aceştia aveau în
continuare dreptul de a primi plaţi compensatorii.
18. Hotarârile irevocabile ulterioare pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti la 30 iunie 2003 şi la 3
septembrie 2004 au urmat aceeaşi abordare şi au recunoscut dreptul la plaţi compensatorii foştilor angajaţi
concediaţi în aceeaşi perioada
ca reclamanţii.
C. Dreptul intern cu privire la caile extraordinare
de atac
19. Art. 330 din Codul de procedura civila, în
vigoare la momentul respectiv, prevedea ca procurorul
general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs
în anulare, la Curtea Suprema
de Justiţie, hotarârile judecatoreşti
irevocabile. Acest recurs în anulare a fost abrogat de dreptul intern prin
Ordonanţa de urgenţa a
Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedura civila.
20. Art. 329 din Codul de procedura civila reglementeaza recursul în interesul legii. Dispoziţiile în vigoare la momentul
respectiv prevedeau ca
procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, avea
dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitara a legii, sa ceara Curţii Supreme de
Justiţie sa se pronunţe asupra
chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferita din partea instanţelor judecatoreşti. Soluţiile nu au efect asupra hotarârilor judecatoreşti examinate. In 2005
au fost facute amendamente şi
a devenit posibila
recunoaşterea dreptului colegiilor de conducere ale curţilor de apel de a
sesiza Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o astfel de cerere.
21. Art. 322 pct. 9 din Codul de procedura civila
prevede ca o cauza poate fi revizuita în faţa
instanţelor interne în cazul în care Curtea Europeana a
Drepturilor Omului a constatat o încalcare a drepturilor sau libertaţilor fundamentale.
ÎN DREPT
22. In baza art. 6 § 1, a art.
2 § 1 şi a art. 13 şi 17 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns ca respingerea cererii lor de Tribunalul
Bucureşti era contrara
soluţiei pronunţate în mod definitiv de alte tribunale şi ca au fost astfel privaţi de plaţile compensatorii la care aveau dreptul.
De asemenea, aceştia s-au plâns ca instanţele interne nu au fost imparţiale sau independente şi au
pronunţat o hotarâre eronata în cauza lor.
23. Curtea este suverana în a face încadrarea juridica a
faptelor ce sunt deduse judecaţii, nefiind ţinuta de încadrarea juridica facuta de catre parţi
sau de catre Guvern. Un capat de cerere se
caracterizeaza prin faptele pretinse, şi nu doar prin
temeiurile sau argumentele juridice invocate (a se vedea Powell şi Rayner
împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, paragraful 29, seria A nr.
172, şi Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19
februarie 1998, paragraful 44, Culegere de hotarâri şi decizii 1998-1). Având în
vedere acest lucru, Curtea considera ca cererile
reclamantului vor fi examinate în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie şi al art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie.
I. Cu privire la
pretinsa încalcare a art. 6 § 1 din Convenţie
24. Reclamanţii s-au plâns ca instanţele interne au
adoptat soluţii contradictorii în probleme legale similare. Dispoziţiile
relevante ale art. 6 § 1 sunt redactate dupa cum
urmeaza:
„Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale în
mod echitabil [...], de catre o instanţa [...], care va hotarî [...] asupra încalcarii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
A. Cu privire la admisibilitate
25. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este în
mod vadit nefondat în sensul art. 35 § 1 din
Convenţie. De asemenea, Curtea constata ca acesta nu
prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat
admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele parţilor
26. Guvernul considera ca
jurisprudenţa contradictorie în cadrul unui sistem judiciar bazat pe un
ansamblu de instanţe având o competenţa teritoriala
determinata nu este în sine incompatibila cu cerinţele
art. 6 § 1. Potrivit acestuia, reclamanţii nu au dovedit ca jurisprudenţa divergenta este adoptata în mod consecvent la nivel
naţional sau de instanţele superioare şi au prezentat doar un numar limitat de exemple de hotarâri divergente.
27. In continuare, Guvernul subliniaza ca, spre deosebire de situaţia de fapt din Cauza Beian
împotriva României (nr. 1) [nr. 30.658/05, CEDO
2007-XIII (extrase)], jurisprudenţa divergenta în
prezenta cauza nu provine de la instanţa superioara. Acesta considera ca era de competenţa
instanţelor naţionale sa interpreteze
legea şi ca, în absenţa unei
hotarâri a Curţii Supreme de
Justiţie destinate sa creeze o practica unitara, existenţa unor interpretari diferite ale dispoziţiilor legale aplicabile nu încalca principiul securitaţii raporturilor
juridice.
28. In ceea ce priveşte Hotarârea pronunţata
de Curtea Suprema de Justiţie la data de 1 octombrie
2003, Guvernul observa ca aceasta nu era destinata
unificarii practicii instanţelor inferioare, ci se
referea la o anumita cauza.
Totuşi, acesta a atras atenţia asupra faptului ca, la momentul respectiv, dreptul intern prevedea o soluţie în cazul
jurisprudenţei divergente, şi anume un recurs în interesul legii (a se vedea supra, paragraful 20).
29. Reclamanţii au contestat
argumentul Guvernului şi au reiterat ca în cauze similare cu cea a lor s-au pronunţat hotarâri definitive contradictorii.
2. Motivarea Curţii
30. Curtea observa ca a concluzionat anterior ca anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind
caracteristici inerente ale oricarui sistem judiciar care,
asemenea celui din România, se bazeaza pe un ansamblu
de instanţe de fond şi de recurs
având o competenţa teritoriala determinata [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34. 165/96-34.173/96,
paragraful 59, CEDO 1999-VII]. Aceasta concluzie a
fost pronunţata în raport cu sistemele juridice care
includ o curte suprema, al carei rol precis era acela
de a soluţiona contradicţiile dintre deciziile instanţelor inferioare [a se
vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii, citata anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec), nr.42.162/02, 2 decembrie 2008].
31. Curtea observa ca prezenta cauza se refera la o
problema legala ce îi afecteaza pe foştii angajaţi ai
bancii B. care au facut parte
din acelaşi proces de concediere colectiva. Aceasta
accepta faptul ca miza problemei legale nu era un
subiect de interes general pentru întreaga societate, asemenea jurisprudenţei
contradictorii în ceea ce priveşte restituirea în Cauza Tudor Tudor împotriva României (nr.
21.911/03, paragraful 31, 24 martie 2009), dar a afectat o categorie bine
definita de persoane. Totuşi, aceasta considera ca reclamanţii, ca oricare alt cetaţean, aveau dreptul la un proces echitabil
pentru stabilirea pretenţiilor lor civile, iar dreptul la un proces echitabil
include dreptul la securitatea raporturilor juridice. In acest sens, Curtea
reaminteşte jurisprudenţa sa, potrivit careia
principiul securitaţii raporturilor juridice decurge
din Convenţie şi constituie unul dintre elementele de
baza ale statului de drept [a se vedea Beian (nr. 1), citata anterior,
paragraful 39].
32. Curtea considera ca, de îndata ce un stat adopta o soluţie pentru a reglementa concedierea colectiva a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusa în aplicare cu claritate şi coerenţa
rezonabila în scopul evitarii, pe cât posibil, a
incertitudinii şi a ambiguitaţii
pentru persoanele interesate de masurile de punere în
aplicare a acesteia. In acest context, ar trebui sa se sublinieze ca
incertitudinea - fie ea legislativa, administrativa sau rezultata din
practicile aplicate de catre autoritaţi - este un
factor important care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului
[a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V; Paduraru
împotriva României, nr. 63.252/00, paragraful 92,
CEDO 2005-XII (extrase), şi Beian împotriva României
(nr. 1), citata anterior, paragraful 33].
33. Curtea observa ca hotarârile judecatoreşti aplicabile în prezenta cauza care
privesc dreptul la plaţi compensatorii se aplica şi persoanelor aflate într-o situaţie
similara, şi anume persoanelor
concediate din diferite filiale ale aceleiaşi companii, înainte de octombrie
1999, pe care angajatorul lor Ie-a privat de dreptul la
plaţi compensatorii. Intrucât nu au fost considerate
de companie ca fiind vizate de concedierea colectiva,
persoanele respective nu au fost implicate nici în procedurile premergatoare concedierii. In plus, potrivit Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 98/1999, pentru a
beneficia de asistenţa premergatoare concedierii,
trebuia ca numele acestora sa fie trimise agenţiilor
responsabile cu prestarea acestor servicii. Astfel cum reiese din diversele hotarâri depuse în cauza, angajatorul nu a
trimis agenţiilor listele cu persoanele concediate înainte de octombrie 1999.
34. De asemenea, Curtea observa ca, deşi a fost respinsa acţiunea în justiţie a reclamanţilor pentru plaţi compensatorii, în hotarârile definitive ale mai multor instanţe
s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plaţi în favoarea persoanelor aflate în situaţii similare. Aceste hotarâri contradictorii indica o abordare divergenta a instanţelor interne în ceea ce priveşte interpretarea
condiţiilor prevazute de lege pentru acordarea plaţilor compensatorii, în ciuda situaţiilor factuale similare.
35. Fara sa considere necesar sa se pronunţe cu privire la soluţia ce ar fi trebuit sa fie data acţiunii reclamanţilor (a se
vedea, mutatis mutandis, Vincic şi alţii împotriva Serbiei, nr. 44.698/06 şi urm. par. 56,
1 decembrie 2009), Curtea apreciaza ca diversitatea
interpretarilor dreptului intern din partea
diferitelor tribunale care se pronunţa în calitate de
ultima instanţa a condus la o
incertitudine judiciara în soluţionarea unor pretenţii
civile similare.
36. Curtea considera necesara analizarea aprofundata a
argumentului Guvernului, conform caruia exista un mecanism care sa asigure
interpretarea uniforma a legii aplicabile. In acest sens, Curtea observa ca
tribunalele erau competente sa se pronunţe ca ultima instanţa şi, în consecinţa, Curtea Suprema de Justiţie nu putea interveni în soluţionarea cauzelor în cadrul
procedurilor ordinare.
37. Reclamanţii au solicitat procurorului general sa introduca una dintre cele doua cai
extraordinare de atac şi ambele cereri au fost respinse. In acelaşi timp, o
cerere a altor persoane a fost admisa şi s-a finalizat printr-o soluţie favorabila pentru persoanele implicate (a se vedea supra, paragraful 17). Decizia pronunţata de
Curtea Suprema de Justiţie în aceste proceduri
extraordinare se referea la aplicarea specifica a legii
în cauza respectiva şi nu era destinata sa uniformizeze interpretarile
contradictorii ale legislaţiei naţionale (a se vedea mutatis mutandis, Tudor Tudor, citata anterior, paragraful 29). In plus, Curtea îşi reitereaza concluzia din Cauza Tudor Tudor (citata anterior), conform
careia intervenţia Curţii Supreme de Justiţie era
posibila doar prin intermediul unui recurs în anulare
care contrazicea în sine principiul securitaţii
raporturilor juridice.
Curtea recunoaşte ca aprecierea
faptelor unei cauze de catre o instanţa inferioara şi evaluarea facuta de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la
rezultate diferite pentru parţi cu plângeri foarte
asemanatoare. Aceasta realitate nu încalca în sine
principiul securitaţii raporturilor juridice.
Totuşi, atunci când exista divergenţe cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în esenţa similare în cazul persoanelor aflate în grupuri aproape identice,
apare o problema în privinţa securitaţii raporturilor juridice. Aceasta a fost
situaţia şi în aceasta cauza.
38. In lumina consideraţiilor
precedente, Curtea concluzioneaza ca, în absenţa unui remediu care sa rezolve aceste divergenţe, soluţionarea diferita a cererilor prezentate de mai multe
persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care
trebuie sa fi diminuat
încrederea publicului în actul de justiţie, aceasta
încredere fiind cu certitudine o componenta esenţiala a statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Vincic, citata
anterior, paragraful 56). Incertitudinea juridica în cauza i-a privat pe reclamanţi de un proces echitabil.
39. Prin urmare, a fost încalcat art. 6 § 1 în aceasta privinţa.
40. Având în vedere constatarea anterioara, Curtea
considera ca nu este necesar sa se continue examinarea
celorlalte capete de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la
pretinsa încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu
art. 14 din Convenţie
41. In esenţa, reclamanţii s-au plâns, în temeiul art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, ca au fost privaţi de plaţile compensatorii, în timp ce alte
persoane aflate în situaţii similare cu ale lor au primit plaţile respective.
42. Având în vedere constatarile
de la paragraful 39 menţionat anterior, Curtea considera
ca nu este necesar sa mai examineze aceste capete de cerere.
III. Cu privire la
aplicarea art. 41 din Convenţie
43. Art. 41 din
Convenţie prevede:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi daca dreptul intern al înaltei parţi
contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecinţelor acestei încalcari, Curtea
acorda parţii lezate, daca
este cazul, o reparaţie echitabila."
A. Prejudiciu
44. Cu privire la
prejudiciul material, reclamanţii au solicitat împreuna
198.000 euro (EUR), suma corespunzatoare valorii plaţilor compensatorii la care aceştia considerau ca au dreptul, suma actualizata în raport cu rata inflaţiei. Guvernul a solicitat ca, în cazul în care Curtea constata o încalcare a Convenţiei, reclamanţii se
pot prevala de art. 322 pct. 9 al Codului de procedura
civila, care le confera dreptul sa se adreseze
instanţelor naţionale cu o cerere de revizuire pentru a restabili situaţia
existenta înainte de încalcarea
Convenţiei. In orice caz, Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive
şi nejustificate.
45. In primul rând, Curtea a precizat ca o hotarâre în
care se constata o încalcare impune statului pârât
obligaţia legala de a pune capat acestei încalcari şi de a acorda o reparaţie pentru consecinţele acesteia, astfel
încât sa se restabileasca pe
cât posibil situaţia existenta înainte de încalcare [a
se vedea Brumarescu împotriva României (reparaţie
echitabila) (MC), nr.
28.342/95, paragraful 19, CEDO 2001-1, şi Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva
Greciei (MC) (reparaţie echitabila), nr. 25.701/94,
paragraful 72].
46. Având în vedere încalcarea constatata în prezenta
cauza şi motivele care au stat
la baza acesteia (a se vedea supra, paragrafele
35 şi 38, în special trimiterea la soluţia data acţiunilor în instanţa ale reclamanţilor), precum şi la dispoziţiile art. 322 pct. 9 al
Codului de procedura civila (a se vedea supra, paragraful 21), şi ţinând seama de
principiul subsidiaritaţii, Curtea considera ca pretenţiile reclamanţilor trebuie respinse.
47. De asemenea, reclamanţii au solicitat 90.000 EUR
pentru prejudiciul moral suferit. Guvernul a considerat aceasta suma excesiva în lumina jurisprudenţei
Curţii în cauze similare.
48. Curtea considera ca
reclamanţii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral în urma încalcarii dreptului lor la un proces
echitabil. Pronunţându-se în echitate, Curtea acorda
fiecarui reclamant 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecata
49. Reclamanţii au
solicitat suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecata. In acest sens, reclamanţii au prezentat
o lista detaliata care
includea redactarea documentelor legale prezentate Curţii şi autoritaţilor interne prin
care s-a solicitat promovarea unei cai extraordinare
de atac. De asemenea, aceştia au prezentat facturi pentru serviciile de
traducere (observaţii şi hotarâri judecatoreşti pronunţate în cauze similare) în valoare de aproximativ 750
EUR.
50. Guvernul a considerat
pretenţiile acestora excesive şi a contestat justificarea sumelor solicitate ca
asistenţa juridica pentru
procedurile interne extraordinare şi pentru serviciile de traducere.
51. In conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un
reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de
judecata numai în masura în care se stabileşte caracterul
real, necesar şi rezonabil al acestora.
52. In speţa, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile
menţionate mai sus, Curtea considera rezonabila
acordarea sumei de 40 EUR fiecarui reclamant pentru cheltuielile de judecata,
plus orice alta suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit de catre aceştia.
C. Dobânzi moratorii
53. Curtea considera necesar ca rata dobânzilor
moratorii sa se întemeieze pe rata dobânzii facilitaţii
de împrumut marginal practicata de Banca Centrala
Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declara admisibil capatul de cerere întemeiat pe art.
6 § 1 în ceea ce priveşte insecuritatea raporturilor
juridice;
2. hotaraşte ca a fost încalcat art. 6 § 1 din Convenţie
în ceea ce priveşte încalcarea principiului securitaţii raporturilor juridice;
3. hotaraşte ca nu este necesar sa se examineze admisibilitatea sau fondul
celorlalte capete de cerere;
4. hotaraşte:
a) ca statul pârât sa plateasca fiecarui reclamant, în
termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, urmatoarele sume care trebuie convertite în moneda naţionala a statului pârât la rata de
schimb aplicabila la data plaţii:
(i) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul
moral, plus orice alta suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
(ii) 40 EUR (patruzeci de euro), plus orice suma ce
poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecata;
b) ca, de la expirarea termenului menţionat şi pâna la efectuarea plaţii, aceste sume trebuie
majorate cu o dobânda simpla, la o rata egala cu rata
dobânzii facilitaţii de împrumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade şi majorata
cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare
a unei reparaţii echitabile în rest.
Redactata în limba engleza, apoi comunicata în scris, la
2 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din
regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
ANEXA
LISTA RECLAMANŢILOR
Nr.
|
Numele şi prenumele
|
Data naşterii
|
Domiciliul
|
1.
|
Mariana Ştefanica
|
1957
|
Bucureşti
|
2.
|
Aurora Vasile
|
1969
|
Bucureşti
|
3.
|
Dorina Iliuţa
|
1954
|
Bucureşti
|
4.
|
Emilia-Mihaela Florescu
|
1953
|
Bucureşti
|
5.
|
Diana Nicula
|
1969
|
Bucureşti
|
6.
|
Cristiana Curuţchi
|
1970
|
Bucureşti
|
7.
|
Mariana Damian
|
1961
|
Bucureşti
|
8.
|
Magdalena Dinu (Grecu, înainte de divorţ)
|
1967
|
Bucureşti
|
9.
|
Carmen Gabriela Linţoiu
|
1965
|
Bucureşti
|
10.
|
Ioana Oancea (decedata),
|
1952
|
Bucureşti
|
|
prin moştenitoarea Laura Madalina Oancea
|
1983
|
Bucureşti
|
11.
|
Adrian Cosmin Bratoşin
|
1973
|
Bucureşti
|
12.
|
Elena Cristina Badea
|
1969
|
Bucureşti
|
13.
|
Irina-Magda Bejenaru
|
1968
|
Bucureşti
|
14.
|
Maria Magdalena Trif
|
1975
|
Bucureşti
|
15.
|
Valeria Stamate (decedata),
|
1948
|
Bucureşti
|
|
prin moştenitorul Tudor Dan Stamate
|
1980
|
Bucureşti
|
16.
|
Melania-Aurelia Stan
|
1969
|
Bucureşti
|
17.
|
Lizette Dumitrescu
|
1967
|
Bucureşti
|
18.
|
Simona-Gabriela Voineagu
|
1968
|
Bucureşti
|