HOTARARE Nr. 3
din 13 iulie 2010
în Cauza Ahmed împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 161 din 7 martie 2011
In Cauza Ahmed împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 22
iunie 2010,
pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 34.621/03)
îndreptata împotriva României, prin care un cetatean irakian, domnul Hamdoon
Ahmed Ahmed (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie
2003, în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna E. Crângariu,
avocat în Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de
agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 9 octombrie 2008, presedintele Sectiei a
treia a hotarât sa comunice cererea Guvernului. Intemeindu-se pe dispozitiile
art. 29 § 3 din Conventie, acesta a hotarât, de asemenea, ca admisibilitatea si
fondul sa fie examinate împreuna.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut în anul 1962 si
locuieste în Irak. Nu exista nicio informatie precisa cu privire la domiciliul
actual al reclamantului.
5. Prin Ordonanta din 7 martie 2003, reclamantul a fost
declarat persoana indezirabila pentru o durata de 10 ani de catre un procuror
al Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Bucuresti. Intemeindu-se pe Ordonanta
de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor în România
(denumita în continuare OUG nr. 194/2002), procurorul a observat ca
existau suficiente indicii care aratau ca reclamantul, care se stabilise pe
teritoriul României din anul 1982, comisese fapte de natura sa puna în pericol
siguranta statului. In plus, acesta a constatat ca dreptul reclamantului de a
se afla pe teritoriul României încetase la data la care fusese adoptata
ordonanta sus-mentionata.
6. La data de 10 martie 2003, Directia pentru Straini
l-a informat pe reclamant ca fusese declarat indezirabil si ca trebuia sa
paraseasca imediat teritoriul României.
7. In aceeasi zi, Parchetul de pe lânga Curtea de Apel
Bucuresti a dispus, în temeiul art. 93 din OUG nr. 194/2002, plasarea
reclamantului pe o durata de 30 de zile la Centrul de primire, tranzit si
gazduire Otopeni (denumit în continuare centrul de tranzit), în vederea
îndepartarii sale de pe teritoriul României. Partile relevante ale ordonantei
respective prevad urmatoarele:
„Procurorul CP. al Parchetului de pe lânga Curtea de
Apel Bucuresti (...) Constata:
Prin Ordonanta din 7 martie 2003, s-a dispus, în baza
art. 83 alin. 3 din OUG 194/2002 declararea ca indezirabil a reclamantului
pentru motive de siguranta nationala.
Având în vedere faptul ca la data de 10 martie 2003
cetateanului strain i s-a adus la cunostinta aceasta masura si ca acesta nu
poate fi îndepartat de pe teritoriul României, urmeaza sa fie dispusa luarea
acestuia în custodie publica (...)."
8. Prin Adresa din data de 10 martie 2003, seful
Oficiului National pentru Refugiati a informat Directia pentru Straini despre
procedura de acordare a statutului de refugiat politic reclamantului, care era
pendinte si care nu permitea îndepartarea acestuia de pe teritoriu din cauza
dreptului sau de sedere în România pâna la expirarea unui termen de 15 zile de
la pronuntarea unei decizii definitive care sa statueze asupra cererii sale de
acordare a statutului de refugiat politic. Oficiul National pentru Refugiati
mentiona Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul
refugiatilor în România*) ca temei legal.
1. Procedura de plasare a reclamantului în centrul de
tranzit
9. La data de 10 martie 2003, cu ocazia admiterii
reclamantului în centrul de tranzit, acestuia i s-a înmânat regulamentul intern
al centrului si ordonanta parchetului din data de 10 martie 2003 si a fost
informat despre faptul ca putea face plângere împotriva acestei decizii, fara
ca o astfel de plângere sa fie suspensiva de executare. Ordonanta parchetului
mentiona ca motiv unic pentru plasarea sa în centru faptul ca a fost declarat
persoana indezirabila si ca nu a parasit teritoriul în termenul prevazut de
lege.
10. La data de 2 aprilie 2003, Ministerul de Interne a
solicitat presedintelui Curtii de Apel Bucuresti prelungirea masurii de plasare
a reclamantului în centrul de tranzit, motivând ca autoritatile competente nu
fusesera în masura sa execute masura îndepartarii de pe teritoriul României,
reclamantul neaflându-se în posesia unui document de transport valabil.
11. Prin Sentinta din data de 7 aprilie 2003, Curtea de
Apel Bucuresti a admis aceasta cerere si a prelungit masura plasarii
reclamantului pâna la data de 8 iulie 2003. Curtea de apel a statuat, pe de o
parte, ca Ordonanta din 10 martie 2003 era înca valabila, nefiind desfiintata
prin nicio hotarâre judecatoreasca, si, pe de alta parte, ca reclamantul nu
avea document de calatorie si facea obiectul unei proceduri de acordare a
statutului de refugiat. Aceasta hotarâre a ramas definitiva la data de 12
februarie 2004, prin respingerea recursului formulat de reclamant împotriva
deciziei mentionate mai sus a curtii de apel.
*) Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 a fost abrogata
prin art. 152 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România,
publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006.
2. Contestarea ordonantei de îndepartare de pe
teritoriul României
12. La data de 17 martie 2003, reclamantul a contestat
Ordonanta din 7 martie 2003 prin care parchetul îl declarase persoana
indezirabila si a dispus sa paraseasca teritoriul României. El arata ca este
perfect integrat în societatea româneasca: locuia în România de 21 de ani, unde
venise pentru a studia arhitectura; se casatorise cu o femeie de nationalitate
româna (de care divortase de curând) si era administratorul unei societati
comerciale înregistrate în România. De asemenea, el a aratat ca, daca ar fi
fost trimis înapoi în tara sa de origine dupa studii, ar fi fost obligat,
conform legii irakiene, sa efectueze un stagiu militar obligatoriu; or, el se
opunea vehement politicii militare a guvernului irakian, în special a presedintelui
de la acea data. Reclamantul s-a declarat consternat de concluzia parchetului
conform careia el reprezenta un pericol pentru siguranta nationala a României
si a solicitat instantei sa verifice informatiile ce au stat la baza acestei
constatari a parchetului si la baza deciziei prin care era declarat
indezirabil, pe care o considera injusta.
13. Prin Sentinta din data de 20 martie 2003, Curtea de
Apel Bucuresti i-a respins contestatia. Aceasta a retinut ca masura litigioasa
fusese luata de parchet în temeiul OUG nr. 194/2002 si ca datele si
informatiile ce au stat la baza deciziei parchetului nu puteau în niciun caz sa
fie aduse la cunostinta persoanei declarate indezirabile, având în vedere
caracterul lor de secret de stat, conform OUG nr. 194/2002 si Legii nr. 51/1991
privind siguranta nationala a României, coroborate.
14. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei
sentinte, aratând ca prima instanta nu analizase temeinicia contestatiei sale
deoarece omisese sa îi solicite parchetului informatiile ce statusera la baza
deciziei prin care a fost declarat indezirabil, ceea ce i-arfi permis sa
exercite un control al motivelor pe care s-a întemeiat aceasta decizie. Pe de
alta parte, el a aratat ca în fata judecatorilor nu fusese adusa nicio proba în
sprijinul tezei parchetului si ca singurul document depus la dosar era
Ordonanta parchetului din 7 martie 2003; or, acest document era lapidar si nu
continea indicii sau informatii care sa le permita judecatorilor sa verifice
daca comisese sau nu fapte de natura sa puna în pericol siguranta statului.
15. Conform afirmatiilor Guvernului, la data de 26 iunie
2003, o noua cerere de prelungire a masurii de luare în custodie a
reclamantului a fost admisa prin Sentinta din data de 2 iulie 2003 a Curtii de
Apel Bucuresti, dispunându-se prelungirea acestei masuri pâna la data de 8
septembrie 2003. La dosar nu au fost depuse copii ale acestor hotarâri
judecatoresti.
16. Prin Decizia din data de 1 octombrie 2003, Curtea
Suprema de Justitie a respins recursul reclamantului, pe care l-a considerat
inadmisibil. Aceasta a retinut ca sentinta Curtii de Apel Bucuresti era
definitiva si nu putea face obiectul niciunei cai de atac.
3. Demersuri în vederea obtinerii unui titlu de
calatorie
17. Din dosar reiese ca, la o data neprecizata, titlul
de calatorie al reclamantului nu mai era valabil. La data de 9 aprilie 2003,
acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la Bucuresti un titlu de
calatorie temporar, valabil pâna la data de 9 mai 2003. Acest titlu nu a mai
fost prelungit de Ambasada Irakului.
18. Autoritatile române i-au eliberat reclamantului un
nou titlu de calatorie valabil pâna la data de 25 iulie 2003, prelungit
ulterior pâna la data de 4 septembrie 2003. Aceleasi autoritati au solicitat
Ambasadei Iordanului si Ambasadei Turciei eliberarea unei vize de tranzit, însa
au fost refuzate.
4. Procedura având ca obiect obtinerea statutului de
refugiat si îndepartarea reclamantului de pe teritoriu
19. Prin Sentinta din 21 aprilie 2003, Judecatoria
Sectorului 5 Bucuresti a respins plângerea formulata de reclamant împotriva
unei decizii a Oficiului National pentru Refugiati, prin care acestuia i s-a
refuzat statutul de persoana refugiata pe teritoriul României. Instanta a
statuat ca simplul refuz al reclamantului de a se înrola în armata irakiana din
cauza ca se considera o persoana pacifista si ca nu era de acord cu politica
militara irakiana nu era un motiv suficient pentru a i se acorda statutul de
refugiat. Aceasta sentinta a ramas definitiva dupa ce a fost confirmata în
recurs prin Decizia din data de 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucuresti.
20. Reclamantul a parasit teritoriul României la data de
26 septembrie 2003. Conform informatiilor furnizate de avocata sa, el se afla
în prezent în Irak, unde are „o situatie dramatica". Nu a mai fost oferita
nicio alta precizare pentru a sustine aceasta afirmatie.
II. Dreptul si practica interna pertinente
A. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002
privind regimul strainilor din România (publicata în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002)
21. Prevederile relevante sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 81
„(1) Aducerea la cunostinta strainului a dispozitiei de
parasire a teritoriului României se realizeaza de catre Autoritatea pentru
straini ori de formatiunile sale teritoriale.
(2) Dispozitia de parasire a teritoriului se redacteaza
în doua exemplare, în limba româna si într-o limba de circulatie
internationala.
(3) Atunci când strainul este prezent, un exemplar al
dispozitiei de parasire a teritoriului se înmâneaza acestuia, sub semnatura
(...)
(4) Daca strainul nu este prezent, comunicarea se
realizeaza astfel:
a) prin posta, cu confirmare de primire, la adresa la
care strainul a declarat ca locuieste;
b) prin afisare la sediul Autoritatii pentru straini si
al formatiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaste adresa la care
locuieste strainul."
ARTICOLUL 83
„(1) Declararea ca indezirabil constituie o masura
administrativa de autoritate, dispusa împotriva unui strain care a desfasurat,
desfasoara ori exista indicii temeinice ca intentioneaza sa desfasoare
activitati de natura sa puna în pericol siguranta nationala sau ordinea
publica.
(2) Masura prevazuta la alin. (1) se dispune de catre
procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Bucuresti,
la propunerea Autoritatii pentru straini sau a altor institutii cu competente
în domeniul ordinii publice si sigurantei nationale care detin date sau indicii
temeinice în sensul celor prevazute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunta, prin ordonanta motivata, în
termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în conditiile alin. (2)
si, în cazul aprobarii acesteia, transmite ordonanta de declarare ca
indezirabil la Autoritatea pentru straini pentru a fi pusa în executare. Atunci
când declararea strainului ca indezirabil se întemeiaza pe ratiuni de siguranta
nationala, în continutul ordonantei nu vor fi mentionate motivele care stau la
baza acestei decizii.
(4) Dreptul de sedere al strainului înceteaza de drept
de la data emiterii ordonantei de declarare ca indezirabil.
(5) Perioada pentru care un strain poate fi declarat
indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)"
ARTICOLUL 84
„(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil se aduce la
cunostinta strainului de catre Autoritatea pentru straini, în conditiile
prevazute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor si informatiilor care constituie
motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru ratiuni
de siguranta nationala se poate face numai în conditiile stabilite si catre
destinatarii în mod expres prevazuti de actele normative care reglementeaza
regimul activitatilor referitoare la siguranta nationala si protejarea
informatiilor clasificate. Asemenea date si informatii nu pot fi, sub nicio
forma, direct sau indirect, aduse la cunostinta strainului declarat
indezirabil."
ARTICOLUL 85
„(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil poate fi
atacata de strainul împotriva caruia a fost dispusa, în termen de 5 zile lucratoare
de la data comunicarii, la Curtea de Apel Bucuresti (...) Hotarârea este
definitiva si irevocabila.
(2) Exercitarea caii de atac prevazute la alin. (1) nu
are efect suspensiv de executare a ordonantei de declarare ca indezirabil a
strainului (...)"
ARTICOLUL 93
Luarea în custodie publica a strainilor
„(1) Luarea în custodie publica este o masura de
restrângere a libertatii de miscare dispusa de magistrat împotriva strainului
care nu a putut fi returnat în termenul prevazut de prezenta ordonanta de
urgenta, precum si împotriva strainului care a fost declarat indezirabil sau cu
privire la care instanta a dispus expulzarea (...)
(4) Luarea în custodie publica a strainilor declarati
indezirabili se dispune de catre procurorul care a dispus masura declararii ca
indezirabil, prin ordonanta prevazuta la art. 83 alin. (3) (...)
(6) Perioada maxima de luare în custodie publica a
strainilor împotriva carora s-a dispus masura returnarii nu poate depasi 6 luni
(...)
(8) Strainii împotriva carora s-a dispus masura
returnarii pot depune (...) plângere împotriva masurii luarii în custodie
publica, dispusa de procuror în conditiile prevazute de alin. (2), la Curtea de
Apel Bucuresti, care este obligata sa o rezolve în termen de 3 zile de la data
primirii. Introducerea plângerii nu suspenda executarea masurii luarii în
custodie publica (...)"
ARTICOLUL 95
Drepturile si obligatiile strainilor cazati în centre
„(3) Strainii cazati în centre au dreptul de a fi
informati imediat dupa aducerea lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc
sau într-o limba înteleasa, despre motivele principale care au condus la luarea
masurii, drepturile si obligatiile pe care le au în timpul sederii în aceste
centre. Motivul luarii în custodie publica, precum si drepturile si obligatiile
strainilor cazati în centre le vor fi comunicate în scris de catre persoanele
desemnate sa conduca aceste centre."
B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curtii
Constitutionale
22. într-o cauza similara cu cea a reclamantului, Curtea
Constitutionala s-a pronuntat asupra compatibilitatii art. 84 § 2 din OUG nr.
194/2002 cu principiile constitutionale ale nediscriminarii, dreptului de acces
la o instanta si dreptului la un proces echitabil. Exceptia de neconstitutionalitate
fusese ridicata de un strain în cadrul contestatiei împotriva ordonantei
parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motivul ca „existau
informatii suficiente si întemeiate conform carora desfasura activitati de
natura sa puna în pericol siguranta nationala".
23. Curtea Constitutionala a considerat ca
articolul sus-mentionat era conform cu Constitutia si cu Conventia, din
urmatoarele motive:
„Situatia strainilor declarati indezirabili în scopul
apararii sigurantei nationale si protejarii informatiilor clasificate este
diferita de cea a celorlalti straini, ceea ce poate determina legiuitorul sa
stabileasca drepturi diferite pentru aceste doua categorii de cetateni straini,
fara ca aceasta sa încalce principiul egalitatii. Diferenta reala ce rezulta
din aceste doua situatii justifica existenta unor reguli distincte.
Totodata Curtea constata ca interdictia stabilita de
legiuitor pentru cetatenii straini declarati indezirabili, de a nu li se aduce
la cunostinta datele si informatiile pe baza carora s-a luat o astfel de
decizie, este în concordanta cu dispozitiile constitutionale ale art. 31 alin.
3, potrivit carora «Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze [...]
siguranta nationala».
Dispozitiile art. 84 alin. 2 din ordonanta de urgenta a
Guvernului nu încalca principiul accesului liber la justitie, consacrat de art.
21 din Constitutie, deoarece, conform art. 85 alin. 1 [din ordonanta
sus-mentionata], împotriva masurii dispuse de procuror de declarare ca
indezirabil este deschisa calea actiunii în justitie (...)
Curtea nu poate retine nici [critica] referitoare la
independenta judecatorilor, deoarece acestia trebuie sa respecte legea care da
prioritate intereselor privind siguranta nationala a României. Instanta urmeaza
sa solutioneze contestatia în conformitate cu prevederile OUG nr. 194/2002,
verificând legalitatea si temeinicia ordonantei în conditiile si în limitele
acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Conventia pentru
apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 6 pct. 1),
(...) Curtea retine ca textul legal criticat nu opreste partile interesate de a
apela la instantele judecatoresti, de a fi aparate si de a se prevala de toate
garantiile procesuale care conditioneaza într-o societate democratica procesul
echitabil. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat (prin
Hotarârea din 5 octombrie 2000, pronuntata în Cauza Maaouia contra Frantei) ca
«deciziile privind intrarea, sederea si expulzarea strainilor nu privesc
drepturile si obligatiile civile ale reclamantului si nici acuzatii de natura
penala, în sensul art. 6 pct. 1 din Conventie.»"
C. Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul
si regimul refugiatilor în România (publicata în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000)
24. Prevederile relevante sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 13
„Pâna la solutionarea cererii sale prin hotarâre
definitiva si irevocabila strainul care solicita acordarea statutului de
refugiat are urmatoarele drepturi si obligatii:
a) dreptul de sedere în România, pâna la expirarea unui
termen de 15 zile de la ramânerea definitiva si irevocabila a hotarârii
pronuntate asupra cererii de acordare a statutului de refugiat, cu exceptia
cererilor respinse ca evident nefondate în urma solutionarii acestora în cadrul
procedurilor accelerate;
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 5 § 1 din
Conventie
25. Reclamantul se plânge de faptul ca a fost luat în
custodie publica, în vederea înlaturarii sale de pe teritoriu, în centrul de
tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod ilegal de libertate. El
invoca art. 5 § 1 din Conventie, care, în partea relevanta, prevede
urmatoarele:
„1. Orice persoana are dreptul la libertate si la
siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor
cazuri si potrivit cailor legale:
(...)
f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala
a unei persoane (...) împotriva careia se afla în curs o procedura de expulzare
ori de extradare."
26. Guvernul arata ca reclamantul nu a epuizat caile de
atac interne, având în vedere posibilitatea pe care i-o oferea dreptul intern
de a contesta masura de îndepartare de pe teritoriu din data de 10 martie 2003.
In acest sens, Guvernul a depus la dosar copiile a 5 hotarâri judecatoresti în
sprijinul argumentului sau. Pe de alta parte, acesta nu contesta ca luarea în
custodie publica a reclamantului în centrul de tranzit a însemnat o privare de
libertate, însa afirma ca aceasta privare tinea de situatiile prevazute limitativ
la art. 5 din Conventie. Conform afirmatiilor Guvernului, privarea de libertate
era prevazuta de lege, si anume de OUG nr. 194/2002, si nu era o masura
arbitrara deoarece a fost luata de autoritatile statului pentru a lupta
împotriva migratiei ilegale. In fine, acesta adauga ca prelungirea masurii de
luare în custodie publica în centrul de tranzit a fost justificata de lipsa
unui titlu de calatorie si a unei vize pentru a realiza expulzarea sa.
27. Reclamantul afirma ca a contestat, fara succes,
Ordonanta din 7 martie 2003, care prevedea si luarea sa în custodie publica în
centrul special. Autoritatile au refuzat sa îi aduca la cunostinta informatiile
care se aflau la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informatii cu
caracter de secret de stat. Conform afirmatiilor sale, calea de atac invocata
de Guvernul pârât nu este eficienta. El adauga ca durata luarii sale în
custodie publica în centrul de tranzit a fost excesiva si ca motivele luarii
sale în custodie, care i-au ramas necunoscute, nu justifica o astfel de
restrictie a libertatii.
28. Curtea reaminteste ca art. 5 § 1 din Conventie
prevede lista exhaustiva a situatiilor în care indivizii pot fi privati de
libertate în mod legal, întelegându-se bineînteles ca acestor situatii trebuie
sa li se dea o interpretare restrictiva, având în vedere ca este vorba de
exceptii de la o garantie fundamentala a libertatii individuale (Quinn
împotriva Frantei, Hotarârea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, §
42).
29. In speta, nimeni nu contesta faptul ca timp de mai
mult de 6 luni reclamantul a fost detinut în asteptarea unei expulzari, în
sensul art. 5 § 1 f) din Conventie. Aceasta prevedere impune doar ca „o
procedura de expulzare [sa fie] în curs"; prin urmare, nu este cazul sa se
verifice daca decizia de expulzare initiala se justifica sau nu din perspectiva
legislatiei interne sau a Conventiei. In acest sens, art. 5 § 1 f) din
Conventie nu prevede aceeasi protectie ca si art. 5 § 1 c) din Conventie (Chahal
împotriva Regatului Unit, Hotarârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de
hotarâri si decizii 1996-V, p. 1862-1863, § 112; Mohd împotriva Greciei,
nr. 11.919/03, § 19, 27 aprilie 2006; Kaya, sus-mentionata, § 17).
30. Termenii „legala" si „conform legii" ce
figureaza în art. 5 § 1 din Conventie fac trimitere în principal la legislatia
nationala si consfintesc obligatia de a respecta normele de fond si de
procedura ale acesteia. Pe lânga aceasta, Conventia prevede conformitatea
oricarei privari de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului
împotriva arbitrarului (a se vedea, printre multe altele, Dougoz împotriva
Greciei, nr. 40.907/98, § 54, CEDO 2001-11; Mohd, mentionata mai
sus, § 20).
31. In speta, art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevedea ca,
pâna la punerea în executare a masurii de îndepartare, strainii declarati
indezirabili sa fie gazduiti în centre special amenajate în vederea expulzarii
lor, pentru o perioada ce nu poate depasi 6 luni. Curtea poate accepta ca
masura respectiva avea un temei în dreptul intern. Ramâne de stabilit daca
dreptul intern respecta cerintele de accesibilitate si de previzibilitate
necesare pentru a-l proteja pe cel în cauza de o privare arbitrara de
libertate.
32. In ceea ce priveste accesibilitatea, legea
mentionata mai sus a fost publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Prin urmare, acest text respecta criteriul accesibilitatii.
33. In ceea ce priveste previzibilitatea, Curtea
reaminteste ca, desigur, în contextul special al masurilor ce tin de siguranta
nationala, cerinta de previzibilitate nu poate fi aceeasi ca în alte domenii (Leander
împotriva Suediei, 26 martie 1987, § 51, seria A nr. 116, si Al-Nashif
împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002). Totusi, nicio
persoana ce face obiectul unei masuri bazate pe motive de siguranta nationala
nu trebuie sa fie lipsita de garantiile împotriva arbitrarului. Astfel, dreptul
intern trebuie sa ofere o protectie împotriva încalcarilor arbitrare de catre
puterea publica ale drepturilor garantate prin Conventie. Intr-adevar,
existenta unor garantii adecvate si suficiente împotriva abuzurilor, printre
care un loc special îl ocupa garantia procedurilor de control eficient de catre
puterea judiciara, este cu atât mai necesara cu cât, sub pretextul apararii
democratiei, astfel de masuri risca sa o submineze, ba chiar sa o distruga (a
se vedea, mutatis mutandis, Rotaru împotriva României [MC], nr.
28.341/95, §§ 55 si 59, CEDO 2000-V).
34. In cauza, privarea de libertate a reclamantului a
fost prelungita întrucât fusese declarat indezirabil si reprezenta, în opinia
autoritatilor, un pericol pentru siguranta nationala (paragrafele 15 si 16 de
mai sus). Insa, asa cum rezulta din dosar, împotriva reclamantului nu a fost
începuta urmarirea penala pentru ca ar fi participat la comiterea vreunei
infractiuni în România sau într-o alta tara. Este suficient sa se constate ca,
în afara motivului general mentionat mai sus, autoritatile, referindu-se în
special la OUG nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu
privire la faptele ce îi erau imputate si care se aflau la baza privarii sale
de libertate.
35. In ceea ce priveste obligatia autoritatilor de a
comunica motivele aflate la baza luarii în custodie publica a strainilor aflati
în centrele de tranzit, daca art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o
astfel de comunicare, art. 95 din aceeasi ordonanta, ce reglementeaza
drepturile persoanelor astfel detinute, contine obligatia ca autoritatile sa îi
informeze pe strainii plasati în aceste centre despre motivele acestei masuri
(conform § 21 de mai sus).
36. In cauza, desi reclamantului i s-a facut o
comunicare în ziua plasarii sale în centru, aceasta cuprindea trimiterile
referitoare la Ordonanta initiala din 7 martie 2003, care îl declara pe
reclamant persoana indezirabila pe teritoriul României, fara nicio referire la
faptele imputate (conform § 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fara
succes, Ordonanta din 7 martie 2003, invocând aceleasi motive (conform §§ 12-14
de mai sus).
37. Curtea este de parere ca o a doua contestatie având
ca obiect aceleasi motive formale ca si cele invocate în Ordonanta initiala din
7 martie 2003, respinsa de instantele interne din cauza caracterului secret al
informatiilor, era sortita esecului si, prin urmare, nu constituia în speta o
cale de atac efectiva, susceptibila sa remedieze situatia denuntata. In acest
sens, hotarârile interne prezentate de Guvern nu sunt de natura sa confirme
existenta unei jurisprudente bine stabilite asupra eficientei acestor cai de
atac.
38. Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în fata
autoritatilor administrative, nici în fata instantelor nationale de gradul
minim de protectie împotriva riscului de arbitrar al autoritatilor, Curtea
apreciaza ca nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu
avea un temei legal suficient în dreptul intern, în masura în care ea nu era
prevazuta de „o lege" care sa corespunda cerintelor Conventiei. La aceasta
se adauga si termenul de mai mult de 6 luni în care reclamantul a fost detinut
în centrul de tranzit, contrar legislatiei interne în vigoare la data
evenimentelor, în special alin. (6) al art. 93 din OUG nr. 194/2002.
39. In ceea ce priveste dificultatile, invocate de
Guvernul român, referitoare la eliberarea unui nou titlu de calatorie pe numele
reclamantului, Curtea retine ca aceasta situatie, în circumstantele spetei, nu
îi poate fi imputabila reclamantului si nu poate justifica, având în vedere
concluzia prevazuta în § 38 de mai sus, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni
în centrul de tranzit.
40. In lumina celor de mai sus, Curtea constata ca
privarea de libertate neîntrerupta a reclamantului timp de mai mult de 6 luni
nu corespundea cerintelor art. 5 § 1 din Conventie.
Prin urmare, a avut loc încalcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încalcari a art. 1 din
Protocolul nr. 7
41. Reclamantul se plânge în esenta de faptul ca
parchetul nu a comunicat nici avocatului sau, nici instantelor sesizate cu
contestatia sa împotriva ordonantei prin care se dispunea ca acesta sa
paraseasca teritoriul României motivele care au justificat opinia acestuia
conform careia el reprezenta un pericol pentru siguranta nationala. Art. 1 din
Protocolul nr. 7 la Conventie prevede urmatoarele:
„1. Un strain care îsi are resedinta în mod legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executarii unei
hotarâri luate conform legii si el trebuie sa poata:
a) sa prezinte motivele care pledeaza împotriva
expulzarii sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau; si
c) sa ceara sa fie reprezentat în acest scop în fata
autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de
catre aceasta autoritate.
2. Un strain poate fi expulzat înainte de exercitarea
drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) si c) al acestui articol, atunci
când expulzarea este necesara în interesul ordinii publice sau se întemeiaza pe
motive de securitate nationala."
A. Asupra admisibilitatii
42. Guvernul contesta aplicabilitatea în speta a art. 1
din Protocolul nr. 7 si arata ca reclamantul nu detinea un titlu de sedere valabil
pe teritoriul României.
43. Reclamantul se opune argumentului Guvernului si
invoca procedura acordarii statutului de refugiat în România, aflata pe rol,
care îi conferea, în temeiul art. 13 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000, un
drept de sedere pe teritoriul României timp de 15 zile de la pronuntarea unei
decizii definitive ce statueaza asupra cererii sale de acordare a acestui
statut.
44. Curtea constata de la început ca, în caz de
expulzare, în afara de protectia ce le este oferita în special prin art. 3 si 8
din Conventie coroborate cu art. 13, strainii beneficiaza de garantiile
specifice prevazute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis
mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 132, 20 iunie
2002).
45. Pe de alta parte, garantiile sus-mentionate nu se
aplica decât în cazul strainului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce
a ratificat acest protocol [conform Sejdovic si Sulejmanovic împotriva
Italiei (dec), nr. 57.575/00, 14 martie 2002].
46. In speta, reclamantul a facut obiectul mai multor
proceduri interne si, în temeiul uneia dintre aceste proceduri, el a obtinut un
drept de sedere pe teritoriul României (conform § 24 de mai sus). In aceste
circumstante, Curtea considera ca reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul
României. Prin urmare, exceptia Guvernului trebuie respinsa.
47. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este
vadit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea
constata ca el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin
urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
48. Guvernul afirma ca expulzarea reclamantului a
avut loc numai dupa respingerea contestatiei reclamantului împotriva Ordonantei
din 7 martie 2003. Acesta mai adauga ca, în fata Curtii de Apel Bucuresti, cu
ocazia judecarii contestatiei sale, reclamantul a beneficiat de garantiile de
ordin procedural, fiind în plus reprezentat de un avocat.
49. Reclamantul contesta argumentul Guvernului si invoca
necomunicarea motivelor ce au stat la baza Ordonantei din 7 martie 2003 si
nerespectarea garantiilor procedurale.
50. In speta, Curtea observa ca reclamantul locuia în
mod legal pe teritoriul României în momentul expulzarii. Prin urmare, desi a
fost expulzat din motive de siguranta nationala, situatie prevazuta de
paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul sa se prevaleze de
garantiile enuntate în paragraful 1 (a se vedea raportul explicativ ce
însoteste Protocolul nr. 7).
51. Curtea constata ca prima garantie acordata
persoanelor vizate de acest articol prevede ca acestea nu pot fi expulzate
decât „în executarea unei decizii adoptate conform legii".
52. Deoarece cuvântul „lege" desemneaza legea
nationala, trimiterea la aceasta se refera, dupa exemplul tuturor prevederilor
Conventiei, nu numai la existenta unei baze în dreptul intern, ci are legatura
si cu calitatea legii: el impune accesibilitatea si previzibilitatea acesteia,
precum si o anumita protectie împotriva încalcarilor arbitrare de catre puterea
publica ale drepturilor garantate prin Conventie.
53. Curtea observa ca în cauzele Kaya împotriva
României (nr. 33.970/05, § 59, 12 octombrie 2006) si Lupsa împotriva
României (nr. 10.337/04, § 59, 8 iunie 2006) a constatat încalcarea art. 1
din Protocolul nr. 7 la Conventie, deoarece autoritatile nu le dadusera
reclamantilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau
imputate, iar, pe de alta parte, parchetul nu le comunicase ordonantele date
împotriva lor în timp util. In speta, printr-o ordonanta a parchetului,
reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, interzis în
teritoriu si expulzat pe motivul ca Serviciul Român de Informatii detinea
„informatii suficiente si serioase conform carora el desfasura activitati de
natura sa puna în pericol siguranta nationala". Spre deosebire de cele
doua cauze mentionate mai sus, reclamantul a primit o copie a ordonantei
parchetului în ziua plasarii sale în centrul de tranzit. Cu toate acestea, ca
în cele doua cauze mentionate mai sus, Curtea observa lipsa unei trimiteri la
faptele imputate în comunicarea facuta reclamantului, aceasta având un caracter
pur formal (conform § 8 de mai sus).
54. In lipsa oricarui indiciu privitor la faptele
imputate reclamantului, Curtea observa ca situatia din speta este similara cu
cea a reclamantilor din cauzele Lupsa si Kaya, mentionate mai sus. In
aceste doua cauze, Curtea mai constatase si ca temeiul legal al expulzarii
reclamantilor nu oferea garantiile minimale împotriva arbitrarului
autoritatilor (conform Lupsa, precitata, § 56, Kaya, precitata, §
56).
55. In speta, Curtea reitereaza constatarea în materie
de previzibilitate a legislatiei interne (conform § 38 de mai sus) si conchide
ca reclamantul nu a avut posibilitatea sa îsi exercite drepturile prevazute la
paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie.
56. Prin urmare, a avut loc încalcarea art. 1 din
Protocolul nr. 7.
III. Pretinsa încalcare a art. 5 §§ 2 si 4 din
Conventie
57. Invocând art. 5 § 2 din Conventie, reclamantul se
plânge de faptul ca nu a fost informat, în cel mai scurt timp, despre motivele
plasarii sale în centrul special. Invocând în esenta art. 5 § 4 din Conventie,
el se plânge de imposibilitatea de a formula un recurs împotriva masurii de
plasare în centrul special, din cauza necomunicarii motivelor acestei masuri.
58. Având în vedere concluziile sale prevazute în
paragrafele 35-39 de mai sus, Curtea apreciaza ca nu este cazul sa statueze
asupra admisibilitatii si temeiniciei acestor capete de cerere (a se vedea, mutatis
mutandis si, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr.
33.158/96, § 25, CEDO 1999-1, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie
1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica Catolica din Chania împotriva
Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere 1997-VIII si Denes si
altii împotriva României, nr. 25.862/03, § 59, 3 martie 2009).
IV. Asupra celorlalte pretinse încalcari
59. In ceea ce priveste celelalte capete de cerere
formulate de reclamant în cererea sa, tinând cont de toate elementele aflate în
posesia sa si în masura în care este competenta sa fie sesizata cu sustinerile
formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenta de încalcare a drepturilor si
libertatilor garantate de articolele Conventiei, drept care trebuie respinse ca
vadit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 din Conventie.
V. Asupra aplicarii
art. 41 din Conventie
60. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a
Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti
contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei
încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie
echitabila."
A. Prejudiciu
61. Reclamantul solicita suma de 25.000 euro (EUR) pentru
prejudiciul moral pe care sustine ca l-a suferit din cauza plasarii sale în
centrul special si a îndepartarii sale din teritoriu. De asemenea, acesta
mentioneaza situatia dificila în care se afla de la îndepartarea sa din
teritoriu, fiind obligat sa îsi vânda bunurile detinute în România, sa asiste
la falimentul societatii sale, sa îsi stabileasca resedinta într-o alta tara si
sa lucreze ca muncitor pentru a-si întretine familia.
62. Guvernul se opune cererii formulate de reclamant si
afirma ca pentru prejudiciul invocat nu se prezinta niciun document
justificativ. Guvernul considera ca o parte din aceste prejudicii sunt de ordin
material si ca nu au nicio legatura de cauzalitate cu încalcarile invocate. In
subsidiar, Guvernul considera ca cererea reclamantului este excesiva si ca o
eventuala hotarâre de condamnare ar putea constitui o reparatie suficienta a
prejudiciului moral pretins.
63. Curtea constata ca nu exista nicio legatura de
cauzalitate între încalcarile stabilite si prejudiciul material pretins.
Totusi, Curtea apreciaza ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral
incontestabil din cauza încalcarilor constatate. Tinând seama de toate
elementele aflate în posesia sa si statuând în echitate, asa cum prevede art.
41 din Conventie, aceasta hotaraste sa îi acorde reclamantului suma de 8.000
EUR în acest sens.
B. Cheltuieli de judecata
64. Reclamantul nu solicita nicio suma drept cheltuieli
de judecata.
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea considera potrivit ca rata dobânzii moratorii
sa se bazeze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Bancii
Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste
capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Conventie si art. 1 din
Protocolul nr. 7 la Conventie si inadmisibila în rest;
2. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 5 § 1 din
Conventie;
3. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 1 din
Protocolul nr. 7 la Conventie;
4. hotaraste ca nu este cazul sa analizeze capetele de
cerere întemeiate pe art. 5 §§ 2 si 4 din Conventie;
5. hotaraste:
a) ca statul pârât sa îi plateasca reclamantului, în cel
mult 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, conform art.
44 § 2 din Conventie, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru daune morale;
b) ca suma în discutie sa fie convertita în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data platii, la care sa fie
adaugata orice suma ce ar putea fi datorata ca impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai
sus si pâna la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobânda
simpla având o rata egala cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Bancii
Centrale Europene valabila în aceasta perioada, majorata cu 3 puncte
procentuale;
6. respinge cererea de reparatie echitabila în rest.
Redactata în limba franceza, apoi comunicata în scris la
data de 13 iulie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier