HOTARARE Nr.
12221 din 12 octombrie 2010
definitiva,
in Cauza Stoian impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 797 din 29 noiembrie 2010
(Cererea nr. 12.221/06)
In Cauza Stoian împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unui comitet format din: Elisabet Fura, preşedinte, Bostjan
M. Zupancic, Ineta Ziemele, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21
septembrie 2010,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 12.221/06) îndreptată
împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Theodor
Stoian (reclamantul), a
sesizat Curtea la data de 17 martie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este
reprezentat de domnul Ionel Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul
Afacerilor Externe.
3. La data de 5 martie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să
îi comunice cererea Guvernului. Aşa cum permitea art. 29 § 3 din Convenţie,
acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul
cauzei. In aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui
comitet.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a
născut în anul 1934 şi locuieşte în Bucureşti.
5. Reclamantul, S.D.G., S.M., B.E., N.l. şi S.E. sunt coproprietari,
cu cote-părţi diferite, ai unui bun imobiliar situat în Bucureşti, din str.
Virgil Pleşoianu nr. 120. Reclamantul şi familia sa locuiau în imobil din anul
1954.
6. La data de 30 noiembrie 1992, S.D.G. şi S.M. au sesizat Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune îndreptată împotriva reclamantului, a lui
B.E., N.I. şi S.E., în vederea ieşirii din indiviziune cu privire la imobilul
menţionat mai sus. Prin Sentinţa din data de 23 martie 1995, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti le-a atribuit imobilul lui S.D.G. şi lui S.M., cu
condiţia plăţii unei sulte fiecăruia dintre pârâţi, printre care se număra şi
reclamantul.
7. Apelul reclamantului
a fost admis de Tribunalul Bucureşti prin Decizia din data de 20 decembrie
1996, care i-a atribuit astfel imobilul şi l-a obligat să le plătească o sultă
celorlalte părţi. Decizia a rămas definitivă la data de 11 noiembrie 1997,
printr-o decizie pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti care a respins recursul
formulat de S.D.G. şi S.M.
8. La o dată neprecizată, B.E. i-a donat partea sa de imobil lui
S.D.G. La data de 19 decembrie 1997, reclamantul a plătit sultele stabilite
prin Decizia din 20 decembrie 1996 în favoarea lui S.D.G. şi S.M. S.E. şi N.I.
i-au cedat drepturile lor reclamantului.
9. La data de 15
decembrie 1997, S.D.G. a sesizat Tribunalul Bucureşti
cu o cerere de revizuire a Deciziei din data de 11 noiembrie 1997. Prin Decizia
din data de 2 martie 1998, tribunalul
i-a respins cererea pe motivul că documentul invocat de S.D.G. nu constituia
„un act nou" în sensul prevederilor legale pentru
a putea justifica o cerere de revizuire.
10. S.D.G. a formulat
recurs în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
11. La data de 3 mai
1999, reclamantul a solicitat strămutarea cauzei. Cauza a fost strămutată la
Curtea de Apel Piteşti, care a admis cererea de revizuire introdusă de S.D.G.
prin Hotărârea rămasă definitivă din data de 29 octombrie 1999. După ce a
apreciat că cererea de revizuire era justificată, Curtea de Apel Piteşti a
analizat fondul cauzei, a anulat Decizia din 11 noiembrie 1997 şi a menţinut
Hotărârea din 28 martie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin care
imobilul le era atribuit lui S.D.G. şi lui S.M.
12. La data de 19
decembrie 2000, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Piteşti cu o contestaţie
în anulare împotriva Deciziei definitive pronunţate de aceeaşi instanţă la data
de 29 octombrie 1999.
13. Prin Decizia rămasă
definitivă din data de 16 iulie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis
contestaţia în anulare şi, pe fond, a respins recursul lui S.D.G. împotriva
Deciziei din 2 martie 1998 a Tribunalului Bucureşti. Decizia Curţii de Apel
Bucureşti din 11 noiembrie 1997, prin care imobilul îi era atribuit
reclamantului, a fost menţinută.
14. La o dată
neprecizată, S.D.G. a decedat, iar S.L. şi S.M. au fost recunoscute ca fiind
moştenitoarele sale.
15. S.L. a formulat o
contestaţie în anulare împotriva deciziei din data de 16 iulie 2001. Sesizată
cu cauza, Curtea de Apel Piteşti a constatat că dosarul cauzei dispăruse. Prin
Incheierea de şedinţă din data de 18 aprilie 2002, curtea de apel a amânat
judecarea cauzei până la reconstituirea integrală a dosarului.
16. La data de 16 iulie
2002, procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a formulat un
recurs în anulare împotriva Deciziei din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel
Piteşti.
17. Prin Decizia din
data de 20 septembrie 2005, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte
Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare formulat de procurorul general
şi a anulat Decizia din data de 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti pentru
aplicarea greşită a legii.
18. Reclamantul locuieşte încă în imobilul aflat în litigiu, împotriva
sa fiind în derulare o procedură de evacuare forţată.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
19. Prevederile legale
şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII) şi
Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, 1 decembrie 2005, §
22).
20. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 195/2004, au fost abrogate art. 330-3304 din Codul de procedură civilă ce reglementau recursul în anulare.
In virtutea prevederilor tranzitorii, hotărârile judecătoreşti pronunţate până
ia data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă erau supuse căilor de atac
existente la data la care au fost pronunţate hotărârile respective.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
21. Reclamantul se
plânge de faptul că anularea deciziei rămase definitivă a Curţii de Apel
Piteşti din 16 iulie 2001 prin Decizia din 20 septembrie 2005 a Inaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
Acesta se plânge şi de durata procedurii, pe care o consideră exagerată. El
invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,
în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
(...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)."
A. Asupra
admisibilităţii
22. Curtea constată că
aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, aceasta constată că acestea nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ele trebuie declarate
admisibile.
B. Asupra fondului
1. Asupra securităţii raporturilor
juridice
23. Citând jurisprudenţa Curţii în materie, reclamantul consideră că
prin admiterea recursului în anulare, cale extraordinară de atac, şi anularea
unei hotărâri interne definitive, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
24. Guvernul admite că faptul de a repune în discuţie, pe calea unui
recurs extraordinar aflat la dispoziţia procurorului general, o hotărâre
judecătorească definitivă, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor
juridice, însă atrage atenţia asupra faptului că această cale de atac a fost
abrogată între timp.
25. Curtea a avut de-a
face în mai multe rânduri cu cauze ce ridică probleme similare cu cea de faţă,
în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza repunerii în
discuţie, ca urmare a unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a
soluţiei date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele, Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 61- 65, Societatea
Comercială Maşinexportimport Industrial Group - S.A.,
menţionată mai sus, § 32, şi Societatea
Comercială Editura Orizonturi- S.R.L. împotriva
României, nr. 15.872/03, §§59-63, 13 mai 2008).
26. După ce a analizat cauza de faţă, Curtea consideră că Guvernul nu a
furnizat niciun argument convingător care să poată conduce la o concluzie
diferită (vezi şi Mureşan împotriva României, nr. 8.015/05, § 19, 26 mai
2009).' Prin urmare, Curtea apreciază că, aplicând astfel prevederile art. 330
din Codul de procedură civilă ce reglementează recursul în anulare, Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prin Decizia sa din 20 septembrie 2005
principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul
reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
27. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de
vedere.
2. Asupra duratei procedurii civile
28. Reclamantul susţine
că durata procedurii care a început la data de 30 noiembrie 1992 a încălcat
principiul „termenului rezonabil",
astfel cum este acesta prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie. Conform
afirmaţiilor sale, procedura s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005, durând
astfel 11 ani, ţinând cont de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa
României. Acesta consideră că atât perioada care a precedat admiterea
recursului în anulare, cât şi perioadele în care cauza nu s-a aflat pe rolul
unei instanţe de judecată trebuie luate în considerare, având în vedere că
această cauză ar fi trebuit să fie analizată, în ansamblul său, într-un termen
rezonabil, ţinând cont de toate fazele sale procedurale şi de căile de atac
aflate la dispoziţia reclamantului.
29. Reclamantul consideră că durata procedurii, al cărei obiect este de
o complexitate redusă, le este imputabilă integral autorităţilor. El
menţionează că de mai multe ori cauza a fost amânată din cauza neîndeplinirii
procedurii de citare a părţilor şi pentru analizarea unei cereri de strămutare.
Acesta subliniază că Curtea de Apel Piteşti a amânat judecarea cauzei pentru a
permite reconstituirea dosarului pierdut din cauza neglijenţei autorităţilor.
La acest lucru se adaugă întârzierile înregistrate în trimiterea dosarului de
la o instanţă la alta, în special cu ocazia recursului
în anulare.
30. Guvernul se opune
acestui argument. Acesta admite că procedura a început la data de 30 noiembrie
1992 şi că s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005. Totuşi, el consideră că
trebuie dedusă perioada scursă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în
privinţa României, precum şi perioada anterioară admiterii recursului în
anulare în care cauza nu s-a aflat efectiv pe rol pe fond în faţa unei instanţe
naţionale.
31. Guvernul consideră că această cauză are o anumită complexitate, că
nu au existat perioade lungi de inactivitate imputabile autorităţilor şi că
reclamantul, care a făcut uz de toate căile de atac disponibile la nivel
intern, a contribuit şi el la prelungirea duratei procedurii.
a) Perioada de luat în considerare
32. Curtea reaminteşte că, pentru calcularea duratei procedurii, trebuie luate
în considerare toate căile de atac, inclusiv cele cu caracter extraordinar, în
măsura în care procedura începută după introducerea lor era hotărâtoare pentru
drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale
reclamantului (a se vedea Poiss împotriva Austriei, 23 aprilie 1987,
seria A nr. 117, § 50, si Zwierzyiîski împotriva Poloniei, nr.
34.049/96, § 39, CEDO 2001-VI).
33. Cu toate acestea,
numai perioadele în care cauza s-a aflat efectiv pe rolul
instanţelor vor fi luate în considerare, excluzând aşadar perioadele dintre
adoptarea unei hotărâri definitive şi anularea sa ca urmare a unui recurs
extraordinar (Seregina împotriva Rusiei, nr. 12.793/02, § 92, 30 noiembrie 2006, si Cerăceanu împotriva României (nr.
1), nr. 31.250/02, §47, 4 martie 2008).
34. Prin urmare, Curtea observă că perioada ce urmează a fi avută în
vedere a început la data de 20 iunie 1994, prin intrarea în vigoare a
Convenţiei în privinţa României. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al
perioadelor scurse începând cu această dată, trebuie ţinut cont de stadiul în
care se afla cauza în acel moment, şi anume în faţa Judecătoriei Sectorului 1
Bucureşti, sesizată cu acţiunea în primă instanţă.
35. Prima perioadă ce urmează a fi avută în vedere s-a încheiat la data
de 11 noiembrie 1997, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti.
Această parte a procedurii s-a derulat, aşadar, pe parcursul a 3 ani, 4 luni şi
22 de zile, pentru 3 grade de jurisdicţie.
36. Ulterior, părţile au formulat o cerere de revizuire şi o
contestaţie în anulare, căi de atac extraordinare. Ele au dus la hotărâri
pronunţate după analizarea fondului cauzei (paragrafele 11 in fine şi 13 de mai sus). Intrucât în
urma recursului în anulare formulat împotriva Deciziei definitive din data de
16 iulie 2001 procedura a fost redeschisă, cu urmări importante asupra drepturilor civile ale reclamantului,
trebuie considerat că ea s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005, prin
decizia definitivă a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost
admis recursul în anulare.
37. Curtea observă
totuşi că perioadele care s-au scurs între cererea de revizuire şi contestaţia
în anulare, pe de o parte, şi admiterea lor de către instanţele naţionale, pe
de altă parte, nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul că fondul cauzei
nu a fost repus în discuţie înainte de admiterea cererilor menţionate mai sus (mutatis
mutandis Cerăceanu împotriva României (nr. 1) menţionată mai sus, § 51). In mod similar, perioada scursă de la
data de 16 iulie 2002, când procurorul general a solicitat redeschiderea
procedurii prin intermediul unui recurs în anulare, până la data de 20
septembrie 2005, data la care a fost admis recursul în anulare, nu poate fi
nici ea luată în considerare, din aceleaşi motive, în calcularea duratei totale
a procedurii. Curtea constată în acest sens că cele 3 recursuri extraordinare
menţionate mai sus au fost admise de fiecare dată prin decizii care, în acelaşi
timp, au admis recursurile şi au soluţionat acţiunea pe fond în aşa fel încât
perioada avută în vedere nu a fost prelungită decât cu o zi pentru fiecare
dintre recursurile în cauză.
38. Prin urmare, durata ce trebuie analizată este de 3 ani, 4 luni şi
25 de zile.
b) Caracterul rezonabil al procedurii
39. Curtea reaminteşte că pentru aprecierea caracterului rezonabil al
duratei unei proceduri trebuie ţinut cont de circumstanţele cauzei şi de
criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei,
de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente, precum
şi de miza litigiului pentru părţile interesate (a se vedea, printre multe
altele, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr.
30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). De asemenea, Curtea
reaminteşte că numai întârzierile imputabile statului pot duce la concluzia
nerespectării „termenului rezonabil" (Proszak
împotriva Poloniei, 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII,
§ 40).
40. După ce a analizat
toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa
în materie, Curtea apreciază că, faţă de circumstanţele speciale ale cauzei,
durata procedurii descrise mai sus nu este excesivă.
41. Prin urmare, nu a
avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de
vedere.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
42. Reclamantul se
plânge de faptul că Decizia din 20 septembrie 2005 a Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor
sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care
prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
43. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Aceasta constată că el nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
44. Reclamantul
consideră că, admiţând recursul în anulare introdus de procurorul general,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia sa din 20 septembrie 2005,
l-a privat de imobilul ce îi fusese atribuit printr-o hotărâre judecătorească
definitivă. Această ingerinţă în dreptul său de proprietate este, după părerea sa, arbitrară şi nu asigură
un just echilibru între interesele în cauză.
45. Guvernul consideră
că Decizia din 20 septembrie 2005 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu
constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului asupra
imobilului în cauză, în măsura în care decizia contestată nu a modificat
cotele-părţi ale moştenitorilor, ci a vizat doar atribuirea bunului. In
subsidiar, presupunând că decizia în cauză constituie o ingerinţă în dreptul de
proprietate al reclamantului, Guvernul consideră că ea era prevăzută de lege şi
urmărea un interes legitim, şi anume respectarea prevederilor legale în
vigoare.
46. Curtea reaminteşte că prin Hotărârea definitivă din 16 iulie 2001
Curtea de Apel Piteşti a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului
asupra imobilului în cauză în schimbul unei sulte şi constată că dreptul astfel
recunoscut nu era revocabil. Reclamantul avea, aşadar, un bun în sensul art. 1
din Protocolul nr. 1 (Savu împotriva României, nr. 19.982/04, § 22, 4 noiembrie 2008).
47. Curtea a analizat în
mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare
cu cea din cauza de faţă, în care a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul
nr. 1, din cauza repunerii în discuţie a soluţiei date în mod definitiv unui
litigiu şi din cauza privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, în urma unui recurs în
anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 61, 77 şi 80, Societatea Comercială
Maşinexportimport Industrial Group - S.A., menţionată mai sus, §§ 32 şi 46-47, şi Piaţa Bazar Dorobanţi - S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23 şi 33, 4 octombrie 2007).
48. După ce a analizat cauza de faţă, Curtea consideră că Guvernul nu a
furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o
concluzie diferită. Prin urmare, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de
apreciere de care dispune statul în materie, pretinsa eroare în aplicarea legii
nu poate fi de ajuns pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal
în urma unui litigiu civil soluţionat definitiv (a se vedea hotărârile Blidaru împotriva României, nr.
8.695/02, § 55, 8 noiembrie 2007 şi Societatea Comercială Maşinexportimport
Industrial Group - S.A., menţionată mai sus, § 46).
49. Prin urmare, a avut
loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
50. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a
Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Inaltelor Părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
51. Reclamantul
solicită, depunând un raport de expertiză, suma de 477.000 euro (EUR) pentru
prejudiciul material reprezentând valoarea imobilului în cauză. De asemenea, el
solicită suma de 15.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a
suferit.
52. Guvernul observă că reclamantul nu a fost privat de dreptul său de
proprietate asupra părţii sale de imobil. Acesta furnizează un raport de
expertiză întocmit în luna decembrie 2008, conform căruia valoarea imobilului
în litigiu este de 326.334 EUR. El consideră că legătura de cauzalitate dintre
pretinsele încălcări ale Convenţiei şi prejudiciul moral invocat nu a fost
dovedită şi că suma solicitată în acest sens este excesivă în raport cu
jurisprudenţa Curţii în materie.
53. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia o
hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia
juridică faţă de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura
consecinţele astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară
acesteia. Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele
pe care le vor utiliza pentru a se conforma unei hotărâri care constată o
încălcare, pronunţată într-o cauză în care ele au fost parte. In cazul în care natura încălcării permite
o restitutio in integrum, statului pârât îi revine obligaţia de a o realiza. Dacă însă
dreptul naţional nu permite sau nu permite decât o înlăturare parţială a
consecinţelor încălcării, art. 41 permite Curţii să îi acorde părţii lezate,
dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră potrivită (Brumărescu
împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-l).
54. Curtea consideră că singura bază ce trebuie reţinută pentru
acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în constatarea încălcării
art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării, la
data de 20 septembrie 2005, a Deciziei definitive din 16 iulie 2001 a Curţii de
Apel Piteşti. Această decizie confirmase partajul imobilului în litigiu astfel
cum fusese stabilit prin Decizia definitivă din 11 noiembrie 1997, şi anume
atribuindu-i reclamantului imobilul, cu condiţia să le plătească sulte
celorlalte părţi din litigiu. Făcând trimitere la Hotărârea definitivă din 16
iulie 2001, Curtea apreciază că autorităţilor le revine obligaţia de a lua
măsurile necesare pentru a-l pune pe reclamant într-o situaţie echivalentă cu
cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din
Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate din cauza pronunţării de către Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei date în urma recursului în anulare (Savu, menţionată mai sus, § 30).
Curtea mai observă că reclamantul locuieşte încă în imobilul în discuţie.
55. De altfel, Curtea
consideră că anularea Deciziei definitive din 16 iulie 2001 de către Inalta
Curte de Casaţie si Justiţie a determinat o gravă încălcare a dreptului reclamantului la un proces
echitabil conform principiului securităţii raporturilor juridice şi la
respectarea bunurilor sale, încălcare ce constituie un prejudiciu moral. Ţinând
cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate,
aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantului 5.000 EUR
pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
56. Reclamantul
solicită, cu documente justificative, suma de 7.000 EUR pentru cheltuielile de
judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
57. Guvernul consideră
că reclamantul ar fi avut posibilitatea să îşi recupereze cheltuielile angajate
în procedurile interne în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, acesta
observă că contractele de asistenţă judiciară prezentate nu sunt detaliate şi
că numai o parte din documentele justificative conţine elemente suficiente
pentru a stabili într-un mod cert legătura cu cauza de faţă.
58. Ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa
sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 4.000 EUR pentru toate cheltuielile şi
i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
59. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, ca urmare a admiterii de către Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului în anulare;
3. hotărăşte că nu a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, sub aspectul duratei procedurii;
4. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotărăşte:
a) ca statul pârât să ia, în cel mult 3 luni, măsurile
necesare pentru a-l repune pe reclamant într-o situaţie echivalentă cu cea în
care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost anulată Decizia definitivă din 16 iulie
2001 a Curţii de Apel Piteşti;
b) ca statul pârât să îi
plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume, ce vor
fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data
plăţii:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro),
plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune morale;
(ii) 4.000 EUR (patru mii euro)
pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu
titlu de impozit de către reclamant;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
6. respinge cererea de
reparaţie echitabilă în rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 12 octombrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Elisabeth Fura,
Preşedinte
Santiago Quesada,
grefier