HOTARARE Nr. 0
din 3 martie 2009
în Cauza Bacanu si
Societatea Comerciala „R" - S.A. împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 484 din 13 iulie 2009
(Cererea nr. 4.411/04)
In Cauza Băcanu şi Societatea Comercială „R" -
S.A. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Stanley
Naismith, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu
la data de 10 februarie 2009, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această
dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4.411/04)
îndreptată împotriva României, prin care două persoane resortisante ale acestui
stat, domnul Petre Mihai Băcanu şi Societatea Comercială „R" - S.A. (reclamanţii),
au sesizat Curtea la data de 22 ianuarie 2004 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Liliana
Poenaru, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat
de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe.
3. Reclamanţii au susţinut în special că refuzul
instanţelor de a le admite probele propuse a încălcat art. 6 din Convenţie. Din
perspectiva art. 10 din Convenţie, ei au apreciat condamnarea lor penală şi
civilă drept o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la libertatea de
exprimare.
4. La data de 14 septembrie 2007, preşedintele Secţiei
a treia a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum prevede
art. 29 § 3 din Convenţie, s-a hotărât să fie analizate în acelaşi timp
admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Primul reclamant,
domnul Petre Mihai Băcanu, este cetăţean român, născut în anul 1941, şi este
domiciliat în Bucureşti. Este redactor-şef la cotidianul naţional de informare
„România liberă", publicat de Societatea Comercială „R" - S.A., a
doua reclamantă.
A. Originea cauzei
6. Printr-un contract
încheiat la data de 24 mai 1999 cu un om de afaceri, domnul Sorin Ovidiu Vântu
(denumit în continuare S.O.V.), domnul Nicolae Văcăroiu (denumit în
continuare N.V.), vicepreşedintele Partidului Social Democrat (denumit
în continuare P.S.D.), fost prim-ministru, vicepreşedintele Senatului
la data evenimentelor şi ulterior preşedinte al Senatului, s-a obligat să facă
demersurile necesare pentru a obţine autorizaţia de funcţionare a unei noi
bănci, Banca de Investiţii şi Dezvoltare (denumită în continuare banca), al
cărei acţionar principal era S.O.V.
7. Contractul prevedea o remuneraţie „cu titlu
gratuit" în valoare de 10.800.000.000 lei vechi româneşti (ROL) în
beneficiul lui N.V., adică aproximativ 657.000 euro (EUR). Acesta făcea
parte şi din acţionarii minoritari ai băncii, cu o cotă-parte în valoare de
50.000.000 ROL, reprezentând 0,027% din capital.
8. La data de 31 ianuarie 2000, Banca Naţională a
României a autorizat funcţionarea noii bănci. N.V. a fost numit preşedintele
consiliului de administraţie, remuneraţia sa lunară fiind de circa 10.000
dolari americani (USD).
9. Infiinţarea băncii a făcut obiectul unei atenţii
deosebite din partea opiniei publice. Anumite mijloace de informare în masă au
avansat ipoteza că S.O.V. ar fi constituit capitalul băncii cu sume investite de
către depunători într-un fond de investiţii, F.N.I. Acest fond, administrat de
o societate înfiinţată de S.O.V, ar fi dat faliment în luna mai 2000, atrăgând
pierderea economiilor mai multor sute de mii de depunători.
10. In luna noiembrie 2000, în urma alegerilor
legislative, N.V. a fost ales preşedinte al Senatului. Cu toate acestea, el a
rămas director al băncii, iar plecarea sa din consiliul de administraţie nu a
fost înscrisă la registrul comerţului decât la data de 7 februarie 2001.
11. La data de 9 ianuarie 2002, N.V. şi-a cesionat
acţiunile unui alt membru al consiliului de administraţie al băncii.
12. La data de 29 martie 2002, Banca Naţională a
României a retras autorizaţia de funcţionare a băncii. Impotriva acesteia a
fost începută o procedură de lichidare judiciară, iar S.O.V. a fost cercetat
pentru infracţiunile de fals şi uz de fals în procesul de constituire a băncii.
B. Prima plângere penală pentru calomnie
1. Articolele incriminate
13. La data de 26
noiembrie 2001, primul reclamant a publicat un articol intitulat „Văcăroiu a
primit de la Vântu 10,8 miliarde cu titlu gratuit". O parte din acest
articol este reprodusă mai jos:
„Aşa cum am anunţat, astăzi declanşăm o altă operaţiune
de dezvăluire a legăturilor oculte dintre S.O.V. şi lumea politică. Prin
documentele pe care le vom reproduce dovedim că de fapt oameni politici
importanţi ai momentului sunt strâns legaţi de S.O.V. şi nu au niciun interes
să arate cu degetul spre adevăratul vinovat de escrocheria F.N.I., pentru că
alături de S.O.V. şi prin bunăvoinţa lui S.O.V. s-au înfruptat şi ei din cele
100 milioane de dolari «traşi» de la F.N.I. (...)
In 1999, prevăzând prăbuşirea F.N.I., S.O.V. a acţionat
extrem de rapid, constituindu-şi o nouă baterie de aliaţi, de această dată din
tabăra P.S.D.R. (Partidul Social Democrat), virtuali câştigători ai alegerilor
din 2000 (...) In strategia sa, S.O.V. a decis înfiinţarea Băncii de Investiţii
şi Dezvoltare, împânzită numai cu oameni ai P.S.D.R., în frunte cu Nicolae
Văcăroiu. Pentru a-l lega definitiv de numele său, S.O.V. i-a impus lui
Văcăroiu semnarea unui contract prin care vicepreşedintele P.S.D.R., senator şi
vicepreşedinte al Senatului, primea «cu titlu gratuit» astronomica sumă de 10,8
miliarde de lei, circa 700.000 de dolari, pentru a accepta funcţia de
preşedinte al băncii. Această sumă astronomică era un fel de primă de
instalare, pentru că salariul ce urma să-i fie oferit lui Văcăroiu era de
circa 10.000 USD (...).
Ce înseamnă «cu titlu gratuit»? Un act juridic prin
care o persoană se obligă la o anumită prestaţie în favoarea altei persoane,
fără a urmări să primească ceva în schimb. Oare Văcăroiu primea aproape trei
sferturi de milion de dolari în semn de prietenie, de iubire din partea
domnului S.O.V?
Mai degrabă credem că Văcăroiu primea gratis 10,8
miliarde de lei şi, tacit, lui S.O.V. i se garanta că nu va fi deranjat de
nimeni. «Donaţia» am putea s-o considerăm irevocabilă, dacă ne gândim că de
fapt banii provin de la F.N.I. Donatorul - din principiu - transmite altei
persoane un bun al său. Numai că în cazul nostru banii (...) nu îi aparţineau
lui S.O.V. ci F.N.I.-ştilor păcăliţi. La rândul său, Nicolae Văcăroiu,
vicepreşedinte al partidului şi senator a primit fără teamă «gratuitatea» de la
Vântu. Musiu Văcăroiu s-ar putea să-i zică în continuare «cadou», «dar»,
«donaţie», dar cel mai aproape de realitate este plocon pentru a obţine
favoruri. Mită în toată regula."
14. Articolul era însoţit de o reproducere a
contractului încheiat între S.O.V. şi N.V. la data de 24 mai 1999.
15. La data de 27 noiembrie 2001, ziarul a publicat,
sub semnătura unui alt ziarist, un nou articol referitor la bancă. Acesta era
intitulat „Văcăroiu afirmă că a muncit gratis pentru S.O.V." şi avea ca
subtitlu un citat al lui N.V. care s-a comparat cu un celebru jucător de
fotbal: „Salariul meu a fost foarte bun, dar nu la valoarea mea".
16. Articolul relata în principal desfăşurarea unei
conferinţe de presă pe care N.V. o ţinuse în ziua anterioară şi la care
participaseră ziarişti de la ziarul „România liberă".
17. N.V. recunoscuse că a lucrat pentru S.O.V, însă a
negat că ar fi încasat suma menţionată în contractul din 24 mai 1999. El
declarase că ar fi renunţat la ea la sfârşitul anului 2000 din cauza
suspiciunilor ce planau cu privire la implicarea lui S.O.V. în prăbuşirea
F.N.I.
18. La data de 3 decembrie 2001, primul reclamant a
publicat un amplu articol, ilustrat prin mai multe documente, intitulat „Trafic
de influenţă la nivel înalt". O parte din acest articol este reprodusă mai
jos:
„Documentele publicate de România liberă (care
atestă o stranie legătură între «veteranul» om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu şi
Nicolae Văcăroiu, cu adânci implicaţii în escrocheria F.N.I.) au stârnit un
deosebit interes. Pentru prima dată în presa românească era publicată o dovadă
scrisă şi de necontestat a legăturilor dintre un mafiot - «remarcabilul» om de
afaceri S.O.V. - şi un alt înalt demnitar al regimului Iliescu, de fapt al
doilea om în stat. Aşa cum ne aşteptam, reacţia oficială a Guvernului n-a
apărut nici până în acest moment. Clasa politică românească este tentată să îi
acorde circumstanţe atenuante lui nea' Nicu, conform principiului că mâine
poate fi în locul lui
(...).
Din păcate pentru Nicolae Văcăroiu, lucrurile sunt mult
mai clare. La 30 septembrie 2001 [el] a declarat că iniţiativa «spargerii»
acţionariatului băncii şi cooptarea S.I.F.-urilor [societăţi de investiţii
financiare aparţinând statului] îi aparţin. Nicolae Văcăroiu, preşedinte al
Senatului, vicepreşedinte P.S.D. [fostul P.S.D.R.], şi preşedinte demisionar al
băncii, dădea cu nonşalanţă specifică noii Puteri coordonatele traficului de
influenţă la nivel înalt. Motivul constă, pe de o parte, în contractul în baza
căruia el urma să primească 700.000 USD şi, pe de altă parte, în faptul
că el era acţionar al băncii, ceea ce demonstrează interesul său
direct în creşterea valorii acţiunilor sale. Cu alte cuvinte, N. Văcăroiu
demonstra un adevăr de netăgăduit: contractul 1416 [adică cel din 24 mai 1999]
este în vigoare. Se simte de fiecare dată dator să facă «totul» pentru banca sa
şi a lui S.O.V. (...)
Dacă n-ar fi luat banii de la S.O.V, ci doar semna
contractul fără nicio urmare (...) ce rost ar mai fi avut zbaterile
preşedintelui Senatului de a aduce cât mai mulţi bani în bancă. Cum
S.I.F.-urile sunt subordonate puterii politice, era greu de presupus că baronii
acestor rezervoare de bani nu-i vor da ascultare. Mai mult, subordonarea era
dublă, căci preşedintele S.I.F. Muntenia este vicepreşedintele P.S.D.
Bucureşti, iar preşedintele S.I.F. Transilvania este membru în Consiliul
Naţional al P.S.D. Consiliile de Administraţie ale tuturor S.I.F.-urilor
colcăie de oameni de-ai lui Văcăroiu, «specialişti» de marcă. într-o ţară
civilizată şi normală, Nicolae Văcăroiu ar fi fost astăzi un fost om politic,
care din decenţă s-ar fi retras din Senat şi ar fi trăit din dividendele de la
bancă. Dar «Cooperativa» P.S.D. este prea încăpăţânată ca să recunoască
evidenţa."
19. Sub titlul „Dovada! Trafic de influenţă (articolul
257 din Codul Penal)", ziarul a publicat în aceeaşi zi o serie de 6
documente în sprijinul acuzaţiilor de corupţie.
20. Primele două documente erau contractul din 24 mai
1999 şi autentificarea sa notarială din data de 9 iunie 1999. Acestea erau
însoţite de comentarii: „Contract I S.O.V. - Văcăroiu (24 mai 1999)" şi
„Onoarea lui Văcăroiu valorează 70 milioane (9 iunie 1999)".'
21. Al treilea document, publicat cu comentariul
„Conturi personale pentru echipa de specialişti", reproducea o notă scrisă
de mână ce purta semnătura lui S.O.V. şi dispunea transferul unor sume
importante de bani în conturile mai multor persoane, printre care si N.V, care
era menţionat cu suma de 9.850.000.000 ROL.
22. Al patrulea document, intitulat „Acţionarii B.I.D.:
S.O.V. + Văcăroiu + specialiştii", prezenta lista acţionarilor băncii,
N.V. figurând şi el cu o cotă de 0,0332%.
23. Ultimele două documente, reproduse sub titlul
„Văcăroiu declară că ideea ca S.I.F.-urile să bage banii în banca lui S.O.V. îi
aparţine." şi sub titlul „S.I.F Muntenia aruncă 9 miliarde ROL la ordinul
lui Văcăroiu", se refereau la investiţia din 27 august 2001, în valoare de
nouă miliarde ROL, făcută de S.I.F Muntenia în bancă.
24. Se reamintea, de asemenea, faptul că ideea acestei
investiţii îi aparţinuse lui N.V. şi că la data evenimentelor preşedintele
S.I.F. Muntenia era membru P.S.D. şi vicepreşedintele organizaţiei locale din
Bucureşti a acestui partid.
2. Procedura penală
25. La data de 4 decembrie 2001, considerând că
afirmaţiile din articolele din 26 noiembrie 2001 şi 3 decembrie 2001 erau
calomnioase şi contrare art. 206 din Codul penal, N.V. a formulat plângere
penală împotriva primului reclamant în faţa unei judecătorii din Bucureşti.
26. El s-a constituit şi parte civilă, solicitând de
la primul reclamant şi de la a doua reclamantă, Societatea Comercială „R",
suma de 10,8 miliarde ROL pentru prejudiciul moral suferit.
27. N.V. a arătat că acel contract încheiat cu S.O.V.
era perfect legal, remuneraţia prevăzută fiind compensaţia pentru munca depusă
în vederea constituirii băncii. In orice caz, el a arătat că nu a încasat
niciodată această sumă şi că renunţase la ea din cauza problemelor financiare
ale lui S.O.V.
28. La termenul de judecată din 24 ianuarie 2002, N.V.
şi primul reclamant au fost audiaţi de instanţă. Judecătorul a respins în jur
de 10 întrebări pe care avocata primului reclamant ar fi dorit să i le adreseze
lui N.V., considerând că nu erau relevante pentru soluţionarea cauzei. Instanţa
a respins şi cererea de citare a 8 martori, cererea de a depune la dosar
transcrierea înregistrărilor declaraţiilor a 2 martori, oameni de afaceri
apropiaţi ai lui S.O.V, precum şi cererea de a obţine informaţii de la mai
multe instituţii publice cu privire la contractul în discuţie şi cu privire la
cumulul de funcţii ale lui N.V. de preşedinte al Senatului şi de preşedinte al
băncii. Totuşi, instanţa i-a permis primului reclamant să depună la dosar probe
scrise în sprijinul afirmaţiilor sale.
29. La data de 16 mai 2002, N.V. a depus la dosar o
declaraţie a lui S.O.V. în care acesta confirma că în luna martie 2000 partea
vătămată renunţase la suma prevăzută în contractul din 24 mai 1999. Primul
reclamant a reiterat fără succes cererea de citare a lui S.O.V. La termenul de
judecată din 6 iunie 2002, o nouă cerere de citare a 3 martori a fost respinsă
de instanţă.
30. Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa
l-a achitat pe primul reclamant şi a respins cererea de despăgubire în ceea ce
priveşte latura civilă a cauzei.
31. Invocând jurisprudenţa Curţii, instanţa a statuat
că nimic nu dovedea faptul că afirmaţiile reclamantului erau cu totul false. In
orice caz, instanţa a apreciat că reclamantul nu avusese intenţia să calomnieze
partea vătămată, ci să informeze opinia publică cu privire la un subiect de
interes general, şi anume acţiunile oamenilor politici. N.V. a formulat recurs
în faţa Tribunalului Bucureşti, solicitând condamnarea reclamanţilor.
32. La termenul de judecată din 3 septembrie 2003,
avocatul primului reclamant a solicitat confirmarea sentinţei pronunţate în
primă instanţă, considerând că instanţa a stabilit în mod corect faptele şi a
hotărât să îl achite pe primul reclamant, vinovăţia sa nefiind nicidecum
dovedită, având în vedere probele administrate la dosar. Aceste argumente au
fost reluate în concluziile scrise depuse la dosar.
33. Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie
2003, tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la o amendă penală de 5
milioane ROL, aproximativ 130 EUR. Totuşi, el a fost scutit de executarea ei în
baza unei legi de graţiere date de Parlament.
34. Pe latura civilă, tribunalul l-a obligat, în
solidar cu cea de a doua reclamantă, la plata sumei de 50 milioane ROL,
aproximativ 1.300 EUR, cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat lui
N.V.
35. Instanţa a constatat următoarele:
„(...) Inculpatul, cu rea-credinţă, a urmărit să aducă
atingere onoarei şi demnităţii părţii vătămate, pe care a acuzat-o de fapte
ilicite, determinate, dar neadevărate, de natură să o expună pe aceasta
sancţiunilor penale, dar şi dispreţului public.
Inculpatul nu a respectat codul deontologic al
ziariştilor, nu a verificat dacă contractul din data de 24 mai 1999 a mai fost
pus în executare. Şi-a expus o părere personală, exprimând judecăţi de valoare
cu privire la vinovăţia părţii vătămate, în condiţiile în care numai organele
de cercetare penală şi de justiţie se puteau pronunţa cu privire la acest
aspect.
Astfel, prin afirmaţiile «de a fi primit mită» şi
«trafic de influenţă la nivel înalt», inculpatul nu a urmărit informarea
opiniei publice cu privire la o problemă de interes naţional, ci a urmărit
denigrarea părţii vătămate."
C. A doua plângere penală pentru calomnie
1. Articolul incriminat
36. Prin anunţuri inserate zilnic începând cu data de
19 septembrie 2002, ziarul „România liberă" şi-a informat cititorii că
urma să demonstreze că N.V. era un mincinos.
37. La data de 7 octombrie 2002, primul reclamant a
publicat un amplu articol intitulat „Enigma contului bancar al clientului 421.
Văcăroiu a primit mii de dolari de la B.I.D. şi după ce demisionase din funcţia
de preşedinte". Articolul era însoţit de reproducerea mai multor extrase
de cont, precum şi de o caricatură ce îl reprezenta pe N.V. în faţa a 3
teancuri de dolari.
38. Conform unui extras bancar al contului nr. 421 ce
îi aparţinea lui N.V, salariul lunar al acestuia, în calitate de director al
băncii, era în luna ianuarie 2001 de 265.130.450 ROL, aproximativ 10.600 EUR.
39. Celelalte extrase de cont arătau că, după ce a
părăsit funcţia de preşedinte, N.V. a continuat să primească cu regularitate
bani din partea noului preşedinte. Astfel, în lunile mai, iunie, iulie şi
noiembrie 2001, el primise de fiecare dată echivalentul a circa 3.000 USD, pe
care i-a retras imediat în numerar sau i-a schimbat în valută. In luna martie 2001,
contul său a fost din nou creditat, dintr-o sursă nedeclarată, cu 321 milioane
ROL, aproximativ 13.000 EUR.
40. In articolul său, primul reclamant considera că era
vorba de un salariu deghizat, pe care îl califica drept „taxă de
protecţie", „act de corupţie" şi „trafic de influenţă" în scopul
asigurării protecţiei băncii şi al aducerii de noi clienţi şi, în special, de
societăţi controlate de stat, în timp ce banca se afla în prag de faliment.
2. Procedura penală
41. La data de 10 octombrie 2002, considerând că
afirmaţiile cuprinse în articolul din 7 octombrie 2002 erau calomnioase şi
contrare art. 206 din Codul penal, N.V. a formulat plângere penală împotriva
primului reclamant în faţa judecătoriei de sector Bucureşti.
42. El susţinea că articolul făcea parte dintr-o
campanie de presă pe care ziarul „România liberă" o pornise împotriva lui
în scopul de a-l denigra şi că acesta conţinea acuzaţii lipsite de temei. In
acest sens, el a justificat viramentele din contul său prin rambursarea unui
împrumut personal pe care i-l acordase mai înainte vicepreşedintelui băncii,
care, după plecarea sa, devenise preşedinte.
43. S-a constituit şi parte civilă, solicitând primului
reclamant şi celei de-a doua reclamante suma de 20 miliarde ROL pentru
prejudiciul moral suferit.
44. La termenul de judecată din 12 decembrie 2002,
N.V. a fost audiat de instanţă. La şedinţă a asistat şi un consilier juridic al
celei de-a doua reclamante, deşi aceasta nu fusese citată să se prezinte.
45. Instanţa a respins în jur de 20 de întrebări pe
care avocatul primului reclamant ar fi dorit să i le adreseze lui N.V,
referitoare în special la suma împrumutată de N.V. succesorului său la
preşedinţia băncii şi la forma pe care convenţia lor de împrumut a îmbrăcat-o.
Instanţa a considerat că aceste întrebări nu erau relevante pentru soluţionarea
cauzei şi că părţile erau libere să încheie convenţia de împrumut în orice
formă dorită de acestea.
46. La termenul de judecată din 16 ianuarie 2003,
avocatul primului reclamant a depus la dosar mai multe probe şi a solicitat
convocarea a 8 martori, printre care şi S.O.V, şi preşedintele băncii. De
asemenea, a solicitat permisiunea de a efectua o expertiză contabilă a
extraselor de cont şi de a solicita din partea Ministerului Public,
Inspectoratului General de Poliţie, Băncii Naţionale a României, Administraţiei
Finanţelor Publice, Trezoreriei Statului, Senatului, Guvernului şi Preşedinţiei
informaţii cu privire la diverse aspecte ale activităţii băncii şi ale
veniturilor lui N.V.
47. Reprezentantul celei de-a doua reclamante a
solicitat audierea a 2 martori şi permisiunea de a depune mai multe probe la
dosar.
48. Instanţa a încuviinţat părţilor să depună la dosar
probe scrise, însă a respins toate celelalte cereri, apreciind că nu erau nici
utile, nici pertinente pentru soluţionarea litigiului.
49. La termenele de judecată din 6 martie şi din 27
martie 2003, primul reclamant a depus mai multe probe la dosar. De asemenea, el
a fost audiat de instanţă, care a respins o nouă cerere de audiere a 2 martori
noi.
50. Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa
a recunoscut că articolul incriminat se referea la un subiect de interes
general, însă a apreciat că primul reclamant nu respectase cerinţele profesiei
de ziarist deoarece calificase faptele descrise ca „trafic de influenţă"
şi „corupţie", deşi împotriva lui N.V. nu fusese începută nicio urmărire
penală.
51. Instanţa a statuat că aceste afirmaţii nu se
încadrau în doza de exagerare sau provocare recunoscută ziariştilor, ci că
reclamantul îl calomniase pe N.V. şi încălcase prezumţia de nevinovăţie în
privinţa sa.
52. Totuşi, având în vedere circumstanţele cauzei,
instanţa a apreciat că această faptă nu era suficient de gravă pentru a cădea
sub incidenţa legii penale. Prin urmare, i-a aplicat primului reclamant o
amendă administrativă de 3 milioane ROL, adică circa 80 EUR.
53. Instanţa a respins şi cererea de acordare a unei
despăgubiri pentru prejudiciul moral, considerând că, având în vedere
activitatea politică a lui N.V., ar trebui să dea dovadă de o mai mare
toleranţă la criticile presei şi ale opiniei publice.
54. Primul reclamant şi N.V. au formulat recurs
împotriva acestei sentinţe. Reclamantul se plângea de respingerea cererilor
sale de administrare de probe şi susţinea că prin condamnare se adusese
atingere libertăţii sale de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie.
Aceste critici au fost reluate în notele depuse la dosar de a doua reclamantă.
55. Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie
2003, Tribunalul Bucureşti a admis recursul lui N.V. şi l-a respins pe cel al
primului reclamant. L-a condamnat pe acesta din urmă la plata unei amenzi
penale în valoare de 20 milioane ROL, adică aproximativ 530 EUR. Pe latura
civilă, l-a obligat, în solidar cu a doua reclamantă, la plata sumei de 70
milioane ROL, adică aproximativ 1.850 EUR, cu titlu de reparaţie a
prejudiciului moral cauzat lui N.V.
56. Considerând că primul reclamant nu a dovedit
veridicitatea acuzaţiilor de corupţie, instanţa a statuat că acestea erau
suficient de grave pentru a atrage o condamnare penală din moment ce erau
susceptibile să îl expună pe reclamant oprobriului public dacă s-ar fi dovedit
a fi întemeiate. In ceea ce priveşte propunerile de administrare de probe,
instanţa a statuat că ele au fost în mod corect respinse deoarece nu aveau
legătură cu cauza.
57. In fine, instanţa a statuat că despăgubirile
acordate erau justificate deoarece acuzaţiile litigioase îi provocaseră părţii
vătămate un prejudiciu psihic din cauza unui curent de opinie defavorabil, creat
în rândul publicului şi al clasei politice.
58. In anul 2005, la finalul unei proceduri de
executare silită asupra bunurilor celei de-a doua reclamante, aceasta i-a
plătit lui N.V. despăgubirile, la care s-au adăugat cheltuielile de executare.
II. Dreptul intern pertinent
59. Prevederile
relevante din Codul penal, în vigoare la data evenimentelor, sunt următoarele:
Articolul 206 - Calomnia
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice
mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi
adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la un an, sau cu amendă..."
Articolul 207 - Proba verităţii
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este
admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui
interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu
constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §§ 1 şi 3 d)
din Convenţie
60. Reclamanţii se
plâng de refuzul instanţelor interne de a le permite să îi adreseze direct
întrebări părţii vătămate, de a avea posibilitatea de a propune probe, precum
audierea de martori, dispunerea unei expertize contabile, şi de a solicita
informaţii din partea diverselor instituţii publice cu privire la acţiunile
senatorului N.V. Ei susţin o încălcare a art. 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie,
care, sub acest aspect, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, (...), de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul (...)
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor
acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării (...)"
A. Asupra admisibilităţii
61. Curtea constată că
reclamanţii au invocat aceleaşi încălcări cu privire la ambele proceduri care
s-au finalizat cu condamnarea lor. Aceasta are datoria să analizeze faţă de
circumstanţele speţei dacă reclamanţii au epuizat căile de atac interne.
62. In acest sens,
Curtea reaminteşte că regula de epuizare a căilor de atac interne impune
formularea, cel puţin în substanţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de
dreptul intern, a pretenţiilor pe care reclamanţii înţeleg să le formuleze
ulterior în faţa Curţii; în plus, ea impune utilizarea mijloacelor procedurale
de natură a conduce la evitarea încălcării Convenţiei (Akdivar şi alţii
împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotărâri şi
decizii 1996-IV).
63. Curtea observă încă de la început că, potrivit
dreptului intern, tribunalul care analizează apelul introdus de o parte are
posibilitatea să pronunţe o nouă hotărâre pe fond. Acesta se bucură de
competenţă deplină, fiind sesizat cu soluţionarea cauzei în fapt şi în drept şi
analizând în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzaţilor.
64. In ceea ce priveşte prima procedură, Curtea observă
că primul reclamant a fost achitat în primă instanţă, pentru ca ulterior să fie
condamnat, în solidar cu a doua reclamantă, de către Tribunalul Bucureşti. De
asemenea, ea observă că în faţa acestui tribunal, reclamanţii nu s-au plâns de
respingerea probelor propuse de ei în primă instanţă şi că nu au reiterat
aceste cereri. Intr-adevăr, în timpul dezbaterilor, precum şi în concluziile
scrise, ei s-au limitat la a solicita confirmarea sentinţei pronunţate în primă
instanţă, considerând că această instanţă stabilise corect faptele şi aplicase
corect legea.
65. Or, având în vedere rolul Tribunalului Bucureşti şi
natura problemelor cu care a fost sesizat, trebuie constatat că reclamanţii,
omiţând să se plângă de respingerea cererilor în probaţiune sau să solicite din
nou administrarea lor, s-au expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări
întemeiate numai pe elementele aflate la dosarul primei instanţe (vezi, a
contrario, Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 23, 18 mai 2004).
66. Prin urmare, acest
capăt de cerere trebuie respins în partea sa referitoare la prima procedură,
pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.
67. In ceea ce priveşte a doua procedură, Curtea
observă că în timpul dezbaterilor, precum şi în concluziile scrise depuse la
dosar, reclamanţii s-au plâns de încălcarea de către judecătorie a drepturilor
lor la apărare.
68. Curtea constată că, invocând cel puţin în
substanţă vătămările în legătură cu art. 6 § 1 şi 3 d) din Convenţie,
reclamanţii au epuizat căile de atac interne, oferindu-i astfel posibilitatea
Tribunalului Bucureşti să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere în cadrul
analizei apelului introdus împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă.
69. In fine, Curtea constată că această parte a cererii
nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte,
ea constată că aceasta nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Aşadar, urmează să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
70. Reclamanţii susţin
că, prin respingerea sistematică şi fără motivare a majorităţii probelor
propuse, instanţele interne care au analizat a doua plângere penală a lui N.V.
l-au împiedicat pe primul reclamant să îşi dovedească nevinovăţia.
71. Guvernul combate teza reclamanţilor şi reaminteşte
încă de la început că nu intră în competenţa Curţii să ia act de erorile de
fapt sau de drept care se presupun a fi fost comise de o instanţă internă,
decât dacă şi în măsura în care ele ar fi putut să încalce drepturile şi
libertăţile apărate de Convenţie.
72. Or, Guvernul consideră că în procedura litigioasă
garanţiile unui proces echitabil au fost pe deplin respectate. Acesta
subliniază că procedura s-a desfăşurat în mod contradictoriu şi că reclamanţii
au avut posibilitatea să interogheze partea vătămată în şedinţă publică, câteva
întrebări fiind respinse din motivele expuse de către judecători. Acesta adaugă
că reclamanţii au avut posibilitatea să depună la dosar toate probele pe care
le considerau utile în apărarea lor.
73. In ceea ce priveşte celelalte cereri în
probaţiune, Guvernul arată că respingerea lor a fost întotdeauna motivată,
instanţele considerându-le inutile.
74. Curtea reaminteşte mai întâi că admisibilitatea
probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu,
le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate.
Misiunea conferită Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura
privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a
îmbrăcat un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea
din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, si De
Lorenzo împotriva Italiei (dec), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004).
75. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 6 § 3 d)
din Convenţie lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece
utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi
interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma „în
aceleaşi condiţii", obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a
armelor în materie. Totuşi, noţiunea de „egalitate a armelor" nu epuizează
conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele
sale aplicaţii. Intr-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că
„acuzatul" nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării; trebuie
ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară
pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu
dreptului la apărare (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13
aprilie 2006).
76. In speţă, Curtea observă că a avut loc o
confruntare directă, în şedinţă publică, între partea vătămată şi reclamanţi.
Ea arată că, dacă anumite întrebări au fost respinse de judecători, altele au
fost permise. Or, din încheierea de şedinţă nu reiese că respingerea
întrebărilor a fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul în aşa măsură
încât dreptul la apărare să fi fost încălcat.
77. Cu toate că acest aspect al capătului de cerere,
luat izolat, nu este susceptibil să constituie o încălcare a Convenţiei, în
aprecierea Curţii, analiza ansamblului actelor îndeplinite în cadrul procedurii
dezvăluie, în speţă, un dezechilibru ce a adus atingere exercitării dreptului
la apărare al reclamanţilor (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, menţionată
mai sus, § 57).
78. Intr-adevăr, Curtea
observă că reclamanţii nu au putut în niciun stadiu al procedurii să
interogheze sau să obţină interogarea anumitor martori, şi aceasta în ciuda
complexităţii cauzei ce ţinea de circumstanţele controversate ale înfiinţării
şi funcţionării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai
observă că toate celelalte cereri în probaţiune ale reclamanţilor au fost
respinse de instanţe.
79. In acest sens, Curtea este surprinsă nu numai de
numărul cererilor în probaţiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare
şi stereotipice pe care instanţele le-au oferit pentru a motiva acest refuz,
deşi de fiecare dată reclamanţii au avut grijă să detalieze motivele cererilor
şi utilitatea acestor probe.
80. Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat
că întreg ansamblul probatoriu avut în vedere de reclamanţi, care se baza în
principal pe audierea martorilor în contradictoriu şi în şedinţă publică, a
fost compromis (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, menţionată mai sus, §
58).
81. In aceste condiţii, Curtea consideră că nu ar
trebui să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor
sau al celorlalte cereri în probaţiune formulate de reclamanţi, din moment ce
apreciază că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanţele
speţei, la echilibrul şi la egalitatea ce trebuie să existe pe toată durata
procesului între acuzare şi apărare. Astfel, economia generală a procesului
impunea să le fie acordat reclamanţilor dreptul de a interoga sau de a obţine
interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor (vezi, mutatis
mutandis, Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, § 42, seria A nr.
166, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 45, 18 mai 2004).
82. In concluzie, având în vedere importanţa
respectării drepturilor la apărare în procesul penal, Curtea apreciază, ţinând
cont de circumstanţele deosebite ale speţei, că aceste drepturi au suferit
asemenea limitări încât reclamanţii nu au avut parte de un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din
Convenţie
83. Reclamanţii susţin
că prin condamnarea lor penală şi civilă pentru calomnie s-a încălcat dreptul
la libertatea de exprimare ca ziarist şi editor de presă. Ei invocă art. 10 din
Convenţie, conform căruia:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de
exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi
sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. (...)
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri
şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, (...) pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti."
A. Asupra admisibilităţii
84. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Aşadar, urmează a fi declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
85. Guvernul nu contestă faptul că prin condamnarea
reclamanţilor s-a produs o ingerinţă în libertatea lor de exprimare, însă
consideră că aceasta era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim al
protecţiei reputaţiei altora şi era necesară într-o societate democratică.
86. El consideră că afirmaţiile primului reclamant,
prin care îl acuza pe N.V. că ar fi comis mai multe infracţiuni grave, au fost
făcute cu rea-credinţă şi au depăşit doza de exagerare şi de provocare admisă
de art. 10 din Convenţie.
87. In ceea ce priveşte proporţionalitatea
sancţiunilor, Guvernul subliniază că reclamanţii au fost condamnaţi la plata
unor amenzi penale şi a unor despăgubiri modice. In final, el reaminteşte că
primul reclamant a fost exonerat de executarea unei amenzi penale.
88. Reclamanţii susţin că cele două condamnări penale
au determinat încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare.
2. Aprecierea Curţii
89. Curtea observă că nu s-a contestat faptul că
hotărârile de condamnare constituiau „o ingerinţă a unei autorităţi
publice" în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare, că ele erau
„prevăzute de lege" şi că urmăreau un scop legitim, „protecţia reputaţiei
altora". Aşadar, rămâne de analizat dacă ingerinţa era „necesară într-o
societate democratică".
90. In acest sens, Curtea înţelege să reamintească
principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa referitoare la
libertatea de exprimare (vezi, printre multe altele, Sabou şi Pircalab
împotriva României, nr. 46.572/99, §§ 33-36, 28 septembrie 2004, si Cumpănă
şi Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, §§ 88-91, CEDO 2004-XI).
91. Curtea constată încă de la început că articolele
incriminate se refereau la subiecte de interes general şi deosebit de actuale
pentru societatea românească, şi anume pretinsa corupţie în rândul înalţilor
responsabili politici.
92. Dacă uneori se dovedeşte a fi necesară protejarea
oamenilor politici de atacurile grave şi lipsite de orice fundament, este la
fel de adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa lor
decât în cazul unui simplu particular. Spre deosebire de acesta, omul politic
se expune inevitabil şi în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor
sale, atât de către ziarişti, cât şi de către cetăţeni şi, prin urmare, trebuie
să dea dovadă de o mai mare toleranţă (vezi, printre multe altele, Lingens
împotriva Austriei, 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, §42).
93. Aşadar, Curtea apreciază că prin divulgarea
faptelor capabile să intereseze publicul şi prin exprimarea unor opinii
referitoare la acestea, reclamanţii au exercitat rolul de „câine de pază"
ce îi revine presei într-o societate democratică, contribuind astfel la
transparenţa activităţilor autorităţilor publice {mutatis mutandis, Vides
AizsardzJbas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 42, 27 mai 2004).
94. Totuşi, Curtea reaminteşte că protecţia oferită
ziariştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei ca părţile
interesate să acţioneze de bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii demne
de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii
împotriva Franţei, nr. 53.984/00, § 37, Culegere 2004-II).
95. In ceea ce priveşte buna-credinţă, Curtea observă
că articolele incriminate nu se refereau deloc la aspecte ale vieţii private
ale lui N.V., ci la comportamentele şi atitudinile sale în calitate de înalt
responsabil politic (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC],
nr. 28.114/95, § 50, CEDO 1999-VI). In plus, ea observă că reclamanţii au avut
grijă să îşi susţină afirmaţiile şi că, ulterior, au dat dovadă de interes
pentru procesele lor în toate stadiile procedurii (vezi, a contrarie,
Cumpănă şi Mazăre, precitată, § 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva
României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, şi Ivanciuc
împotriva României (dec), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Prin urmare,
Curtea apreciază că nu există motive valabile care să permită a se pune la
îndoială buna lor credinţă.
96. Desigur, afirmaţiile lor erau grave în măsura în
care ele îl acuzau pe senatorul N.V. de corupţie. Cu toate acestea, indiferent
dacă ele reprezintă imputări de fapte sau judecăţi de valoare, Curtea constată
că ele aveau un temei faptic, şi anume rolul jucat de N.V. la înfiinţarea
băncii, materializat prin contractul din 24 mai 1999, şi plata unor importante
sume de bani în contul său, deşi el susţinea că ar fi rupt orice legătură cu
banca respectivă [a contrarie, Stângu împotriva României (dec), nr.
57.551/00, 9 noiembrie 2004; Ivanciuc, menţionată mai sus, si Tudor(nr.
2) împotriva României (dec), nr. 6.929/04, 15 iunie 2006]. ^
97. In acest context, cuvintele dure folosite cu
privire la senatorul N.V. nu pot trece în ochii Curţii ca afirmaţii în mod
deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce
include şi eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de
provocare (mutatis mutandis, Dalban, menţionată mai sus, § 50 şi Vides
AizsardzJbas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 46, 27 mai 2004).
98. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii ca să
statueze că soluţia de condamnare a reclamanţilor era disproporţionată faţă de
scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive
pertinente şi suficiente pentru a o justifica.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10.
III. Asupra celorlalte pretinse încălcări
99. Din perspectiva
art. 6 din Convenţie, reclamanţii susţin mai multe încălcări ale dreptului la
un proces echitabil.
100. Aceştia consideră
că practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci
de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară
garanţiilor prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie.
101. Curtea constată
că numeroase state membre din Consiliul Europei cunosc de multă vreme, pe lângă
citirea în şedinţă publică, şi alte mijloace de a face publice hotărârile
instanţelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile
publicului.
102. In speţă, presupunând
că hotărârile litigioase nu au fost pronunţate în şedinţă publică, Curtea
reaminteşte că ea a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1, şi anume
asigurarea controlului puterii judiciare de către public, nu era realizat
într-o mai mică măsură printr-o depunere la grefă decât prin citirea în şedinţă
publică a unei hotărâri (vezi, Pretto şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea
din 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, § 27; Axen împotriva Germaniei, Hotărârea
din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, § 30 şi Ernst şi alţii împotriva
Belgiei, nr. 33.400/96, § 69, 15 iulie 2003). Aceeaşi concluzie se impune
în cauza de faţă.
103. Reclamanţii
susţin că din cauza subordonării judecătorilor ministrului justiţiei, care este
un om politic, aceştia sunt lipsiţi de independenţă şi de imparţialitate.
104. Curtea observă că
reclamanţii nu oferă niciun indiciu concret capabil să pună la îndoială
independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. In ceea ce priveşte pretinsa lor
subordonare, Curtea constată că legea organizării judiciare şi Constituţia
oferă garanţii de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor, în special în
ceea ce priveşte modalitatea de numire, inamovibilitatea şi stabilitatea.
105. In final, primul
reclamant consideră că citându-l să se prezinte ca „inculpat" autorităţile
interne i-au încălcat prezumţia de nevinovăţie.
106. Curtea constată că
citarea ca „inculpat" nu are legătură cu temeinicia acuzaţiei în discuţie,
ci indică pur şi simplu că împotriva persoanei în cauză este în curs de desfăşurare
o procedură judiciară.
107. Rezultă că
aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse în
aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
108. Conform art. 41
din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
109. Reclamanţii
solicită cu titlu de pagube materiale rambursarea despăgubirilor civile plătite
lui N.V. şi a amenzilor penale. Cu titlu de daune morale, primul reclamant
solicită suma de 500.000 euro (EUR). Ei arată că în anul 2005, în urma
unei proceduri de executare silită, a doua reclamantă i-a plătit părţii
vătămate despăgubirile civile şi cheltuielile de executare.
110. Guvernul
consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a acoperi
prejudiciul material şi moral al reclamanţilor. In subsidiar, nu se opune să li
se aloce reclamanţilor despăgubirile şi celelalte sume plătite lui N.V. In ceea
ce priveşte amenzile penale, Guvernul arată că primul reclamant a fost scutit
de plata primei amenzi în baza unei legi de graţiere şi că termenul de
prescripţie pentru executarea celei de-a doua amenzi s-a împlinit până în
prezent.
111. Curtea constată că
există o legătură de cauzalitate între încălcarea art. 10 şi obligaţia impusă
reclamanţilor de a plăti în solidar 120 de milioane de lei vechi româneşti (ROL),
adică circa 3.150 EUR, ca reparaţie a prejudiciului suferit de senatorul
N.V. Aşadar, Curtea Ie-o acordă reclamanţilor.
112. In ceea ce
priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un
prejudiciu moral incontestabil din cauza condamnării lor penale. Ţinând cont de
circumstanţele cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, Curtea
le acordă împreună reclamanţilor, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma
de 5.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
113. Reclamanţii
solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi în
cadrul procedurilor interne, precum şi cheltuielile aferente procedurii de
executare silită.
114. Guvernul roagă
Curtea să respingă aceste pretenţii, cu motivarea că reclamanţii nu au plătit
cheltuielile datorate Trezoreriei Statului şi că termenul de prescripţie pentru
recuperarea lor s-a împlinit până în prezent. De asemenea, consideră că
reclamanţii nu se pot prevala de reaua lor credinţă în executarea hotărârilor
definitive pentru a solicita rambursarea cheltuielilor create prin această
întârziere.
115. Conform
jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil.
116. In speţă, Curtea
constată că reclamanţii nu şi-au susţinut cererea, deoarece nu au demonstrat că
au plătit cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi, nici nu şi-au
cuantificat cheltuielile cu procedura de executare silită a căror rambursare o
solicită.
117. In orice caz,
Curtea observă că executorul judecătoresc împuternicit de N.V. pentru
recuperarea despăgubirilor Ie-a solicitat cheltuieli suplimentare deoarece
reclamanţilor le-au trebuit 2 ani ca să execute cele două hotărâri definitive.
118. Prin urmare,
Curtea hotărăşte să nu le aloce nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
119. Curtea hotărăşte
să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru
facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §§ 1 şi 3 d) referitor la cea de-a doua
procedură şi pe art. 10 referitor la cele două proceduri şi inadmisibilă în
rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 şi 3
d) din Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 10 din
Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le plătească împreună
reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8.150 EUR (opt mii una
sută cincizeci euro), ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de
schimb valabil la data plăţii, cu titlu de daune materiale şi morale, plus
orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă
simplă, având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 3 martie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct