HOTARARE Nr. 0
din 27 ianuarie 2009
în Cauza Daniel si Niculina
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 343 din 22 mai 2009
(Cererea nr. 2.367/04)
In Cauza Daniel şi Niculina Georgescu împotriva
României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6
ianuarie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 2.367/04)
îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul
Daniel Georgescu şi doamna Niculina Georgescu {reclamanţii), au sesizat
Curtea la data de 13 octombrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna L.
Poenaru, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat
de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe.
3. La data de 10 decembrie 2007, preşedintele Secţiei a
treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3
din Convenţie, acesta a decis, de asemenea, să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1974 şi,
respectiv, în anul 1950 şi locuiesc în Bucureşti.
5. In anul 1994, G.F. - tatăl reclamantului şi soţul
reclamantei - i-a vândut lui PM. un imobil pe care îl moştenise de la părinţii
săi în anul 1977 şi, respectiv, în anul 1993 şi care era compus dintr-o casă cu
4 camere şi un teren în suprafaţă de 290 m2, imobil situat în
Bucureşti, str. Comarnic nr. 53. G.F. a decedat în anul 1997, reclamanţii fiind
moştenitorii săi legali.
A. Procedura privind anularea contractului de
vânzare-cumpărare din anul 1994 şi recursul în anulare formulat de procurorul
general
6. La data de 17 februarie 1998, asistaţi de un
avocat, reclamanţii au introdus la judecătoria de sector din Bucureşti o
acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de
moştenitor eliberat în favoarea lui G.F. în anul 1993, precum şi a contractului
de vânzare-cumpărare încheiat de acesta în anul 1994. Aceştia invocau lipsa
totală de discernământ a lui G.F., care suferise de schizofrenie paranoică timp
de mai mulţi ani înainte de deces şi care fusese, de altfel, spitalizat în mai
multe rânduri.
7. Prin Sentinţa din data de 4 aprilie 2000,
confirmată în ultimă instanţă prin Decizia definitivă din 21 mai 2001 a Curţii
de Apel Bucureşti, judecătoria a admis parţial acţiunea reclamanţilor şi a
anulat contractul de vânzare-cumpărare din anul 1994. Intemeindu-se pe o
expertiză psihiatrică şi pe documentele din dosarul medical al lui G.F.,
instanţa a constatat lipsa de discernământ sancţionată prin nulitatea
contractului numai în ceea ce priveşte perioada în care a fost semnat acesta,
nu şi referitor la perioada anterioară.
8. Sesizată cu un recurs în anulare formulat de
procurorul general împotriva hotărârilor menţionate mai sus, prin Decizia din
data de 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul respectiv şi a
respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, contractul litigios nefiind
afectat de nulitate absolută. Aceasta a reţinut că, dacă în general lipsa de
discernământ şi, aşadar, de consimţământ, era sancţionată prin nulitatea
absolută, doctrina şi jurisprudenţa au nuanţat această soluţie de principiu,
aplicând în anumite cazuri nulitatea relativă. Aceasta era ipoteza contractului
încheiat de o persoană care, aşa cum este cazul în speţă, deşi lipsită de
discernământ, nu fusese pusă sub tutelă la cererea rudelor sale, conform
prevederilor Codului familiei, păstrându-şi aşadar capacitatea de exerciţiu. In
ceea ce priveşte nulitatea relativă aplicabilă în speţă, aceasta nu fusese
invocată de reclamanţi şi era în orice caz prescrisă ca urmare a expirării
termenului legal de 3 ani. Pe de altă parte, Curtea Supremă a înlăturat
afirmaţiile procurorului general şi a confirmat calitatea reclamanţilor de
moştenitori legali ai lui G.F.
B. Procedura incidenţă referitoare la ridicarea
interdicţiei de vânzare a imobilului litigios şi vânzarea ulterioară a
imobilului către terţi
9. In cursul procedurii menţionate mai sus, la data de
25 februarie 1998, reclamanţii au solicitatjudecătoriei de sector din Bucureşti
să înscrie în cartea funciară interdicţia de vânzare a imobilului în litigiu.
Din Adresa din data de 14 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti (paragraful
11 de mai jos) reiese că cererea respectivă a fost admisă prin consemnarea unei
„rezoluţii" a jnstanţei asupra cererii în cauză.
10. Prin Incheierea de şedinţă din data de 2 iulie
1998, care menţiona că „procedura a fost legal îndeplinită" şi că
hotărârea pronunţată putea fi atacată cu apel, instanţa a admis cererea lui
P.M. de a ridica interdicţia de vânzare, observând că acesta din urmă cunoştea
procedura de fond, aflată pe rol, şi că nu existau motive serioase pentru o
astfel de interdicţie. Pe baza acestei sentinţe şi a unui „certificat de
sarcini al imobilului" eliberat la data de 1 iulie 1998 de grefa
judecătoriei, la data de 3 iulie 1998, P.M. le-a vândut imobilul în cauză
soţilor T Conform afirmaţiilor reclamanţilor, ei nu au fost citaţi în această
procedură incidenţă şi nu au aflat decât mai târziu, la data de 17 noiembrie
1998, despre vânzarea imobilului către soţii T, încheierea de şedinţă existând
în dosarul de fond.
11. Reclamanţii s-au adresat autorităţilor
pentru a contesta modalitatea în care a fost ridicată interdicţia de vânzare.
Prin Adresa din data de 14 ianuarie 2002, N.C., judecător inspector de pe lângă
Curtea de Apel Bucureşti, Ie-a răspuns reclamanţilor că „rezoluţia" din 25
ianuarie 1998 nu avea un temei legal, că „certificatul de sarcini" din 1
iulie 1998 indica existenţa interdicţiei la data respectivă, că încheierea de
şedinţă din data de 2 iulie 1998 a fost pronunţată legal şi că părţile
interesate nu au introdus apel împotriva acestei sentinţe, conform art. 336 din
Codul de procedură civilă (CPC). Reclamanţii au sesizat parchetul cu o
plângere penală împotriva lui P.M., pentru fals, şi cu o altă plângere penală
cu constituire de parte civilă, pentru fals şi abuz în serviciu, împotriva
judecătorilor N.C. şi A.D., această din urmă judecătoare fiind cea care a
pronunţat încheierea de şedinţă din data de 2 iulie 1998. Reclamanţii nu au
informat Curtea despre soluţionarea primei plângeri penale; cea de-a doua a
fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale
dată la 14 decembrie 2002 de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
12. Intr-o altă procedură, iniţiată de reclamanţi la
data de 24 ianuarie 2002 în contradictoriu cu soţii T., prin Sentinţa din 5
septembrie 2003, Judecătoria Bucureşti a respins ca inadmisibilă acţiunea în
anulare a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu din data de
3 iulie 1998, cu motivarea că părţile interesate nu au introdus-o împotriva
tuturor părţilor la contractul respectiv. Din dosar rezultă că reclamanţii nu
au introdus apel împotriva acestei sentinţe.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
13. Prevederile legale relevante, în vigoare
la data evenimentelor, sunt descrise în hotărârea SC Maşinexportimport
Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie
2005).
14. Art. 331-339 din Codul de procedură civilă (CPC)
reglementează procedurile civile necontencioase, şi anume cele care nu urmăresc
să constate un drept împotriva unei persoane, ci care necesită intervenţia
instanţei în chestiuni legate de autorizaţii judiciare sau de măsuri legale de
supraveghere ori de protecţie. In cazul în care problema supusă instanţei este
legată de procedură contencioasă aflată pe rol, este competentă instanţa deja
sesizată cu cauza respectivă. Aceasta din urmă verifică dacă procedura are un
caracter necontencios şi pronunţă o încheiere de şedinţă, care poate fi atacată
cu apel; termenul de apel curge de la data pronunţării sau comunicării
hotărârii. Pe de altă parte, apelul poate fi introdus de orice persoană
interesată, chiar dacă cererea nu a fost îndreptată împotriva sa şi chiar dacă
ea nu a fost citată în procedură (art. 336). Apelul şi recursul împotriva
hotărârii respective sunt judecate în camera de consiliu.
CPC stabileşte termenul general de apel la 15 zile.
Art. 103 din CPC prevede ipoteza repunerii în termenul de recurs, în cazul în
care partea face dovada că a fost împiedicată „mai presus de voinţa ei" să
exercite calea de recurs în cauză.
15. In ceea ce priveşte problema valabilităţii
contractului de vânzare-cumpărare ulterior, referitor la un imobil după
anularea contractului de vânzare-cumpărare iniţial referitor la acelaşi imobil,
doctrina şi jurisprudenţa internă au considerat că principiul resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis, care ar conduce la anularea tuturor
contractelor consecutive primului, cunoaşte o excepţie, întemeiată pe motive de
echitate socială, în cazul în care terţul care a dobândit imobilul în mod
oneros a fost de bună-credinţă (vezi, printre altele, D. Chirica, Contracte
speciale, Lumina Lex, 1997, pp. 66-67, acest autor bazând această soluţie
pe principiul error communis facit jus). Dacă buna-credinţă a terţului
cumpărător este prezumată până la proba contrarie, există totuşi exemple de
jurisprudenţa internă în care, în funcţie de circumstanţele speciale ale
speţei, instanţele au anulat contracte de vânzare-cumpărare ulterioare din
cauza relei-credinţe a terţilor şi chiar au pus mai presus protecţia persoanei
lipsite de discernământ (şi pusă sub interdicţie) faţă de cea a terţului cumpărător
(deciziile definitive din 7 septembrie şi 15 octombrie 2001, pronunţate de
Curtea de Apel Cluj şi, respectiv, de Curtea de Apel Bucureşti).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie
16. Reclamanţii susţin că anularea sentinţei
definitive din data de 4 aprilie 2000 de către Curtea Supremă de Justiţie în
urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general a încălcat
principiul securităţii raporturilor juridice. Ei invocă art. 6 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)"
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu
este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte,
Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
18. Recunoscând că dreptul la un proces echitabil
presupune şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi că
această Curte a sancţionat deja reexaminarea de către Curtea Supremă de
Justiţie a unei decizii definitive în urma unui recurs în anulare (Brumărescu
împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul
subliniază că această cale de atac a fost abrogată în anul 2003.
19. Reclamanţii nu au comunicat observaţii pe fondul
acestui capăt de cerere.
20. Curtea a soluţionat în mai multe rânduri cauze
care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă, în care a constatat
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza rejudecării, în urma unui recurs
în anulare formulat de procurorul general, a soluţiei date în mod definitiv
unui litigiu (vezi, printre altele, Brumărescu, menţionată mai sus, §§
61, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, menţionată mai sus, § 32,
si Piaţa Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37.513/03, § 23, 4
octombrie 2007).
21. După ce a analizat cauza de faţă, Curtea consideră
că Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument convingător care să poată duce
la o altă concluzie. In mod special, ea constată că instanţa supremă, sesizată
de procurorul general, a reanalizat cauza şi, printr-o interpretare diferită a
principiilor de drept aplicabile în speţă, a anulat, la data de 5 mai 2003,
sentinţa pronunţată la data de 4 aprilie 2000 şi confirmată în ultimă instanţă
prin Decizia din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti. Sentinţa respectivă
constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994
între G.F. şi P.M.
22. Având în vedere cele de mai sus şi probele aflate
la dosar, Curtea constată că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a
hotărârilor menţionate mai sus a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice, aducând atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil.
23. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul
nr. 1
24. Reclamanţii susţin încălcarea dreptului acestora
la respectarea bunurilor, cu motivarea că admiterea recursului în anulare i-a
lipsit de dreptul lor la moştenirea lui G.F. şi, în mod special, a imobilului
în litigiu. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
25. Guvernul contestă că a avut loc o ingerinţă
disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.
26. Având în vedere legătura existentă între acest
capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie menţionat mai sus,
circumstanţele speţei, precum şi constatarea referitoare la încălcarea
dreptului reclamanţilor la securitatea drepturilor juridice (paragrafele 20-23
de mai sus), Curtea apreciază că trebuie să declare prezentul capăt de cerere
admisibil, dar că nu este necesar să analizeze separat dacă, în speţă, a avut
loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Stancu
împotriva României, nr. 30390/02, § 48, 29 aprilie 2008).
III. Asupra celorlalte pretinse încălcări
27. Reclamanţii se plâng de inechitatea
procedurii incidente referitoare la ridicarea interdicţiei de vânzare în
legătură cu imobilul în litigiu şi, în special, de lipsa citării în această
procedură, precum şi de încălcarea dreptului la egalitate între soţi, având în
vedere afirmaţiile Curţii Supreme referitoare la calitatea primului reclamant
de copil şi moştenitor al lui G.F. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 5
din Protocolul nr. 7.
28. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe
art. 6 § 1, presupunând chiar că acest articol se poate aplica în speţă
datorită importanţei procedurii incidente în discuţie asupra realizării
dreptului civil ce făcea obiectul procedurii pe fond aflate pe rol [vezi, mutatis
mutandis, Markass Car Hire Ltd. împotriva Ciprului (dec), nr. 51.591/99, 23
octombrie 2001], Curtea observă că reclamanţii, care erau asistaţi de un
avocat, nu au introdus apel împotriva încheierii de şedinţă din 2 iulie 1998
după ce au aflat de existenţa sa la data de 17 noiembrie 1998 şi nu au
solicitat să fie repuşi în termenul de apel (paragrafele 11 şi 14 de mai sus).
In ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere menţionat mai sus, acesta nu este
susţinut în niciun mod, motivarea Deciziei din data de 5 mai 2003 nefăcând să
reiasă nicio ingerinţă în dreptul respectiv.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca
inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs şi, respectiv, pentru lipsă
vădită de temeinicie, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
29. Conform art. 41 din Convenţie,
„Atunci când Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
30. Reclamanţii solicită suma de 500.000 euro (EUR)
pentru prejudiciul material pe care l-au suferit, sumă ce reprezintă valoarea
imobilului în litigiu estimată pe bază de anunţuri imobiliare. Pe de altă
parte, ei solicită şi suma de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat prin
suferinţele datorate în special admiterii de către Curtea Supremă a recursului
în anulare formulat de procurorul general.
31. Guvernul trimite un raport de expertiză ce
evaluează imobilul în litigiu la valoarea de 146.775 EUR. Considerând că nu
există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral pretins şi
încălcarea constatată, acesta apreciază, în orice caz, că suma solicitată cu
acest titlu este excesivă.
32. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea
consideră că reclamanţii nu au demonstrat că prejudiciul material pretins este
efectiv rezultatul încălcării art. 6 § 1 pe care a constatat-o în speţă.
33. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că, în caz
de încălcare a art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio in
integrum presupune ca reclamanţii să fie puşi, pe cât posibil, într-o
situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc
încălcarea cerinţelor acestei prevederi [Piersack împotriva Belgiei (art.
50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, § 12, seria A nr. 85].
34. într-o cauză similară în care a constatat numai
încălcarea art. 6 § 1 menţionat mai sus, Curtea a constatat că, prin calea de
atac a revizuirii prevăzute de art. 322 § 9 din CPC, dreptul român permite
restabilirea situaţiei existente înainte de survenirea încălcării constatate a
art. 6. Ţinând cont de rolul său subsidiar, Curtea a apreciat că reclamanta
trebuie mai întâi să sesizeze instanţele interne conform prevederilor
menţionate mai sus (Sfrijan împotriva României, nr. 20.366/04, § 48,22
noiembrie 2007). Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea consideră că în
cauza de faţă se impune aceeaşi abordare şi că cererea de daune materiale a
reclamanţilor trebuie respinsă.
35. In schimb, aceasta apreciază că reclamanţii au
suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării principiului securităţii
raporturilor juridice şi, prin aceasta, a dreptului lor la un proces echitabil.
Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi alocă fiecărui
reclamant suma de 3.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
36. Reclamanţii nu au formulat o cerere de rambursare
a cheltuielilor de judecată angajate în procedurile în faţa instanţelor interne
sau în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
37. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi pe art. 1 din
Protocolul nr. 1 referitoare la anularea Sentinţei definitive din data de 4
aprilie 2000 în urma unui recurs în anulare, şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul
de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească fiecărui reclamant,
în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), care va
fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data
plăţii, pentru daune morale, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu
de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 27 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier