HOTARARE Nr. 0
din 24 februarie 2009
în Cauza Tarau împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 37 din 18 ianuarie 2010
(Cererea nr. 3.584/02)
In Cauza Tarău împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi
Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 3 februarie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
3.584/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
al acestui stat, doamna Daniela Tarău (reclamanta), a sesizat
Curtea la data de 24 decembrie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale [Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de
domnul D. Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 17 noiembrie 2006, preşedintele Secţiei
a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. De asemenea,
astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât
să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul
cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1972 şi
locuieşte în Bucureşti.
A. Inceperea urmăririi penale împotriva
reclamantei
5. La o dată neprecizată din anul 2000 a fost
declanşată o anchetă penală sub acuzaţia de
înşelăciune împotriva conducerii şi a salariaţilor
societăţii D., care pretindea că este o societate
autorizată să funcţioneze ca intermediar pentru obţinerea
de contracte de muncă în străinătate. Reclamanta lucrase pentru
societatea D. începând din luna iunie 2000, înainte de a fi internată în
spital pentru perioada 3 iulie- 1 august 2000. La data de 28 august 2000, cu
ocazia audierii sale ca martor de către Poliţia Bucureşti,
victima V.G. a declarat că în luna iulie 2000 persoanele acuzate în
această cauză îi ceruseră să le plătească bani în
schimbul obţinerii unei vize de lucru. Potrivit afirmaţiilor lui
V.G., reclamanta participase la discuţiile în cadrul cărora
reprezentanţii societăţii i-au promis că aceasta îi va
obţine o viză Schengen într-un termen foarte scurt, In plus,
reclamanta i-ar fi dat o chitanţă pentru o parte din suma
plătită cu aceste ocazii.
6. La data de 15 decembrie 2000, Poliţia
Bucureşti a citat-o pe reclamantă pentru a putea fi audiată ca
martor în cadrul anchetei mai sus menţionate. Dosarul nu conţine
nicio dovadă de comunicare a citaţiei, nici procesul-verbal de
înmanare care să permită să se constate dacă citaţia a
fost sau nu înmânată personal, fapt pe care partea interesată îl
contestă. Potrivit afirmaţiilor părţii interesate, aceasta
a mers de bunăvoie la poliţie imediat ce a aflat, în luna februarie
2001, despre necesitatea audierii sale ca martor.
7. La data de 21 februarie 2001, agenţii de
poliţie au audiat-o pe reclamantă. In aceeaşi zi a fost
începută urmărirea penală împotriva sa. Conform
procesului-verbal întocmit cu această ocazie, reclamanta era
bănuită că ar fi înşelat-o pe V.G., promiţându-i
obţinerea unei vize Schengen în schimbul sumei de 1.000 USD, şi
că i-ar fi ajutat pe ceilalţi învinuiţi să înşele mai
multe persoane, promiţându-le obţinerea unor contracte de muncă
în străinătate în schimbul unor sume de bani, fapte ce întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi
de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, pedepsite de
art. 215 alin. 1 şi 3 şi, respectiv, de art. 323 din Codul penal.
B. Luarea şi menţinerea măsurii
arestării preventive a reclamantei
8. Prin Ordonanţa din 21 februarie 2001,
poliţia a dispus reţinerea reclamantei pentru o perioadă de 24
de ore.
9. Prin Ordonanţa din 22 februarie 2001,
procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti
a dispus arestarea preventivă a reclamantei până la data de 26
februarie 2001, în temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură
penală (CPP), astfel cum era în vigoare la data respectivă.
Reclamanta fiind pusă sub acuzare, la data de 26 februarie 2001 procurorul
a dispus prelungirea arestării sale preventive de la 27 februarie
până la 23 martie 2001, în temeiul art. 148 lit. c), g) şi h) din
CPP. Procurorul a justificat necesitatea acestei măsuri arătând
că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea în
cauză era mai mare de 2 ani de închisoare, că lăsarea în
libertate a acesteia prezenta un pericol pentru ordinea publică şi
că partea interesată s-a sustras urmăririi penale îndreptate
împotriva sa.
10. Reclamanta a formulat plângere împotriva
Ordonanţei procurorului din 26 februarie 2001, solicitând punerea sa în
libertate sau înlocuirea măsurii dispuse cu obligarea de a nu
părăsi localitatea [art. 136 lit. b) din CPP]. Ea a arătat
că nu avea niciun antecedent penal, că avea un copil minor şi
că avea o problemă de sănătate, că fusese, de altfel,
internată în spital în luna iulie 2000, în momentul în care au avut loc
faptele incriminate. Prin Decizia din data de 13 aprilie 2001, pronunţată
în ultimă instanţă, Tribunalul Municipiului Bucureşti a
respins ca neîntemeiată plângerea reclamantei. Acesta a statuat în special
că, în temeiul art. 1401 din CPP, instanţa verifică
numai legalitatea măsurii dispuse de procuror şi nu motivele pe care
s-a fondat ori necesitatea de a o lua, astfel încât luarea în considerare a
bolilor de care suferea reclamanta nu era relevantă.
11. Prin încheierile de şedinţă din 16
martie şi 24 mai 2001, judecătoria a prelungit arestarea
preventivă a reclamantei şi a celorlalţi 3 coinculpaţi cu
30 de zile. Guvernul nu a furnizat hotărârea prin care s-a prelungit
arestarea reclamantei în luna aprilie 2001, deşi grefa i-a solicitat-o. In
încheierile menţionate mai sus, fără a răspunde
părţii interesate care solicitase aplicarea art. 136 lit. b) din CPP
şi fără a face vreo distincţie între coinculpaţi,
instanţa a statuat, într-un singur paragraf, că motivele care au
justificat luarea măsurii arestării preventive subzistau şi a
reţinut, cu privire la pericolul pentru „ordinea publică"
prevăzut de art. 148 lit. h) din CPP, „modalitatea concretă în care
au fost comise faptele şi gradul crescut de pericol social".
Menţinând prima încheiere menţionată mai sus, prin Decizia din
13 aprilie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a reţinut
acuzaţiile împotriva părţii interesate şi a observat
că parchetul avea în vedere să efectueze o serie de acte de
urmărire penală; instanţa a constatat - fără mai multe
detalii - că erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 148
lit. h) şi art. 155 din CPP. In fine, în cea de-a doua încheiere
menţionată mai sus, instanţa a menţionat, fără
niciun alt detaliu, riscul ca inculpaţii să influenţeze
victimele pe care parchetul dorea să le reaudieze.
12. La data de 20 iunie 2001, procurorul a solicitat
prelungirea arestării preventive a reclamantei de la 27 iunie până la
26 iulie 2001. Termenul a fost stabilit pentru data de 25 iunie, judecata fiind
apoi amânată pentru 26 iunie 2001. La acest termen, la care reclamanta a
fost asistată de M.A., avocata unui coinculpat, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti a pronunţat în jurul orei 15,30, la
sfârşitul programului instanţelor, o încheiere de
şedinţă prin care a respins cererea procurorului şi a
dispus punerea în libertate a părţii interesate. Analizând în mod
distinct cazul reclamantei, instanţa a reţinut că din probele
administrate nu rezultau indicii suficiente de vinovăţie şi
că, având în vedere personalitatea sa, punerea în libertate a
părţii interesate nu constituia un pericol pentru ordinea
publică.
13. Astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit în
aceeaşi zi, la sfârşitul şedinţei, la ora 16,40, procurorul
a formulat un recurs împotriva Incheierii de şedinţă din 26
iunie 2001. Potrivit afirmaţiilor reclamantei, recursul fusese formulat
după încheierea şedinţei. Conform procesului-verbal, partea interesată,
care fusese dusă înapoi la spitalul închisorii Jilava unde era
deţinută la momentul respectiv, fusese citată prin telefon la
ora 17,45 şi nu fusese adusă la şedinţa tribunalului;
funcţionarul care primise apelul grefei precizase că nu mai era nimeni
la acel serviciu care să fie competent să preia mesajul telefonic sau
să o conducă pe reclamantă la tribunal. Fiind vorba de ultima zi
de arest acoperită de încheierea precedentă din 24 mai 2001, dosarul
cauzei a fost trimis la ora 18,25 la tribunal pentru judecarea recursului.
14. Astfel cum reiese dintr-o notă de informare a
parchetului întocmită a doua zi, a fost constituit un complet de
judecată al Tribunalului Municipiului Bucureşti în seara zilei de 26
iunie 2001; spre ora 19,00, după ce l-a ascultat pe procuror,
instanţa a admis recursul parchetului. Instanţa a statuat,
ţinând cont de stadiul cercetării şi de circumstanţele
concrete în care au fost comise faptele, că punerea în libertate a
coinculpaţilor prezenta pericol pentru ordinea publică; ea a
adăugat că aceştia trebuiau să se limiteze la a supune
dezbaterii problema menţinerii sub arest preventiv, fără să
abordeze alte probleme precum înlocuirea arestului preventiv cu obligaţia
prevăzută de art. 136 lit. b) din CPP. Aşa cum reiese din decizia
sa, tribunalul a desemnat un avocat din oficiu (G.S.) care să o reprezinte
pe reclamantă la şedinţa de judecată. Delegaţia
întocmită în acest scop şi semnată de vicedecanul Baroului
Bucureşti este datată la 27 iunie 2001. Potrivit afirmaţiilor
reclamantei, avocatul nu a participat la şedinţă.
15. Prin încheierile de şedinţă din 25
iulie, 20 august, 5 septembrie, 17 octombrie, 21 noiembrie şi 12 decembrie
2001, care se refereau în mod global la toţi coinculpaţii,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a prelungit de fiecare dată
cu câte 30 de zile arestarea preventivă a reclamantei. La data de 27
august 2001, instanţa a respins cererea de punere în libertate a
părţii interesate. In cursul acestor proceduri, aceasta a
susţinut, printre altele, că instanţa putea să aleagă
o altă măsură mai puţin constrângătoare decât
arestarea preventivă (art. 136 din CPP) şi că nu mai existau
motive pentru menţinerea arestării preventive. Pentru a justifica
necesitatea menţinerii arestării părţii interesate,
instanţa a reprodus în esenţă cele două condiţii
prevăzute de art. 148 lit. h) din CPP.
16. In deciziile din 22 august, 7 şi 26 septembrie
şi din 23 noiembrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins
ca neîntemeiate recursurile formulate de reclamantă împotriva încheierilor
de şedinţă menţionate mai sus. In prima decizie, tribunalul
municipal a reţinut că, în calitate de „patroană" a
societăţii D., reclamanta înşelase mai mult de 100 de persoane,
că prejudiciul nu era acoperit şi că punerea sa în libertate
putea duce la comiterea altor fapte similare. In a doua decizie, referindu-se
în mod global la reclamantă şi la un alt coinculpat, tribunalul a
justificat arestarea preventivă prin faptul că „mai trebuiau
administrate probe", că „prezenţa lor era necesară"
şi că punerea în libertate ar putea dăuna
desfăşurării anchetei judiciare şi ar putea prezenta un
pericol pentru ordinea publică, In fine, în ultimele două decizii,
tribunalul a justificat menţinerea sub arest prin faptul că ancheta
nu se încheiase încă.
C. Procedura penală pe fond îndreptată
împotriva reclamantei
17. In timpul anchetei, V.G., precum şi celelalte
părţi vătămate de către societatea D. au fost audiate
de parchet. In declaraţiile sale din august 2000 şi din ianuarie
2001, V.G. a prezentat faptele astfel cum au fost reţinute ulterior de
către parchet şi nu a făcut nicio menţiune cu privire la
C.G. (paragraful 18 de mai jos). Alte două părţi
vătămate, A.M. şi B.G., au declarat că reclamanta le spusese
în iulie sau la data de 1 august 2000, la sediul societăţii D.,
că le putea obţine o viză Schengen.
18. La 22 şi 26 februarie 2001 procurorul a
interogat-o pe reclamantă în prezenţa unui avocat din oficiu.
Reclamanta a negat că ar avea cunoştinţă de
activităţile ilegale ale societăţii D., pledând că nu
lucrase pentru aceasta decât începând cu luna iunie 2000 şi că fusese
internată în spital de la data de 3 iulie până la 1 august 2000. In
ceea ce priveşte contactele sale cu V.G., reclamanta a declarat că
i-a propus să o ajute să obţină o viză Schengen prin
intermediul unui terţ, C.G., şi a precizat că i-a pus în
legătură pe V.G. şi C.G.; ulterior, ea a furnizat poliţiei
datele de contact ale acestuia. De asemenea, aceasta a recunoscut că a
primit bani de la V.G., pe care ulterior i-ar fi plătit lui C.G., şi
că ar fi semnat o chitanţă la spital în iulie 2000, recunoscând
o datorie în acest sens faţă de V.G. Ea nu a formulat nicio cerere de
audiere de martori.
19. In luna martie 2001, un terţ faţă de
procedură, S.C, i-a cerut procurorului să fie audiat ca martor al apărării,
în special referitor la o conversaţie telefonică pe care o avusese la
sfârşitul lunii februarie 2001 cu C.G. La data de 16 mai 2001, constatând
că această audiere a fost solicitată şi de reclamantă,
procurorul a admis cererea şi l-a informat pe S.C prin Scrisoarea din 25
mai 2001. Reclamanta susţine că această scrisoare nu i-a
parvenit lui S.C deoarece parchetul a trimis-o la o altă adresă. S.C
nu a fost audiat de procuror.
20. In luna mai 2001, parchetul a dispus o
expertiză grafoscopică prin care s-a constatat că reclamanta
completase două documente la sediul societăţii D. pentru
două dintre părţile vătămate (V.N. şi I.C.).
21. La data de 19 iunie 2001, reclamanta a luat
cunoştinţă de probele din dosarul de urmărire penală
şi a declarat că nu doreşte să mai solicite şi
administrarea altor probe în apărare. Procesul-verbal redactat cu
această ocazie este semnat de avocatul din oficiu desemnat să o
asiste pe reclamantă. La data de 28 iunie 2001, S.G., acţionând ca
mandatar al reclamantei, i-a cerut procurorului confruntarea părţii
interesate cu V.G. şi audierea mai multor martori ai apărării,
printre care el însuşi, mama reclamantei şi C.G. El pretindea că
aceştia puteau confirma versiunea reclamantei. Acesta a adăugat
că avusese şi înregistrase în luna februarie 2001 o conversaţie
telefonică cu C.G., care îi confirma că obţinuse o viză
pentru V.G., care părăsise ţara în ianuarie 2001; el a furnizat
datele de contact ale lui C.G., care locuise la mama sa.
22. In paralel, prin Ordonanţa din 12 iunie 2001,
autorităţile de urmărire penală au hotărât, în
interesul unei bune şi rapide administrări a justiţiei, să
deschidă un alt dosar de urmărire penală cu privire la C.G., pe
motivul că identificarea şi audierea acestuia nu fuseseră
posibile.
23. Prin Rechizitoriul din 20 iulie 2001, procurorul a
trimis-o pe reclamantă în judecată în faţa Judecătoriei
Sectorului 1 Bucureşti, sub acuzaţia de înşelăciune în
formă agravantă, faptă prevăzută de art. 215 alin. 1
şi 3 din Codul penal, şi a hotărât să înceteze cercetările
referitoare la infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de
infracţiuni.
24. La termenele din 15 august şi 3 octombrie
2001, reclamanta a constatat că martorii apărării pe care îi
propusese nu fuseseră audiaţi şi a reiterat cererea sa
referitoare la confruntarea cu V.G., precum şi cea referitoare la audierea
mamei sale, a lui S.C, a lui C.G. şi a lui M.N., la domiciliul căreia
fusese citată V.G. să se prezinte. Conform afirmaţiilor
părţii interesate, aceşti martori ar fi putut să
dovedească faptul că ea nu era, în cel mai rău caz, decât
complicea lui C.G., şi nu autoarea faptei de înşelăciune de care
se plângea V.G. Din probele aflate la dosar nu reiese că instanţa
s-ar fi pronunţat asupra acestor cereri şi nici că martorii
respectivi ar fi fost audiaţi. Instanţa a continuat să o citeze
pe V.G., fără rezultat, în calitatea sa de parte civilă.
25. La data de 12 septembrie 2001, instanţa a
audiat-o, printre altele, pe partea civilă A.M., care şi-a
menţinut declaraţia dată în cursul urmăririi penale. Reclamanta
l-a acuzat pe A.M. de fals în declaraţii, amintind că ea fusese
spitalizată de la data de 3 iulie până la 1 august 2000 şi
că după aceea fusese în convalescenţă la domiciliul
său; aceasta a solicitat audierea mamei sale ca martor. Dosarul nu permite
să distingem dacă partea civilă B.G. a fost şi ea
audiată de instanţă.
26. La data de 16 ianuarie 2002, imediat ce s-a
încheiat cercetarea judecătorească, procurorul a solicitat schimbarea
încadrării juridice a faptelor imputate reclamantei drept înşelăciune
în formă agravată în forma prevăzută de art. 215 alin. 2
şi 3 din Codul penal. Avocatul reclamantei a solicitat achitarea acesteia,
deoarece clienta sa contestase că ar fi comis faptele de care era
acuzată.
27. Prin Sentinţa din data de 21 ianuarie 2002,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declarat-o pe reclamantă
vinovată de înşelăciune în formă agravată şi a
condamnat-o la pedeapsa de 3 ani de închisoare. Instanţa a constatat
că reclamanta fusese văzută de mai multe părţi civile
(în special V.G., A.M. şi B.G.) şi de 2 martori la sediul
societăţii D. şi că, în cadrul discuţiilor cu ei,
aceasta, în numele societăţii, furnizase informaţii şi
completase anumite documente referitoare la aceştia, ceea ce reieşea
şi din concluziile expertizelor dispuse de parchet (paragraful 20 de mai
sus). Pe de altă parte, instanţa a reţinut că reclamanta
primise de la V.G., în numele societăţii D., sume de bani în schimbul
obţinerii unei vize Schengen şi că i-a dat o chitanţă
pentru ultima sumă primită.
28. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei
sentinţe, reiterându-şi cererile de audiere a martorilor
apărării şi de confruntare cu V.G. La termenul din 10 mai 2002,
ea a cerut audierea a 6 persoane: 4 martori ai apărării, printre care
S.C, cu privire la relaţiile dintre V.G. şi C.G., şi cele
două părţi vătămate pentru care ea nega că ar fi
redactat documente la sediul societăţii D. (paragraful 20 de mai
sus). Tribunalul municipal a respins această cerere cu motivarea că
probele nu erau relevante şi utile în speţă.
29. Pe de altă parte, sesizată cu o cerere a
mandatarului reclamantei, S.C, Poliţia Bucureşti a informat-o la data
de 21 iunie 2002 că, potrivit unei declaraţii a mamei lui C.G., V.G.
locuise temporar la C.G.; acesta nu putuse să fie audiat pentru
alte fapte de înşelăciune deoarece se mutase la o adresă
necunoscută.
30. La termenul din 7 februarie 2003, reclamanta a
reiterat cererea sa de probe: cererile de audiere a lui C.G., V.G.
şi a celor 4 martori ai apărării menţionaţi mai sus
şi de confruntare cu ceilalţi coinculpaţi; cerere de
expertiză grafologică şi de supliment de declaraţie din
partea sa; cereri de audiere a lui S.C ca martor al apărării şi
de depunere de probe la dosar. Prin Incheierea de şedinţă din 7
februarie 2003, Tribunalul Municipiului Bucureşti, raportându-se la
obiectul dosarului şi la probele deja administrate, a respins cererile de
probe ale reclamantei pentru lipsă de relevanţă, pentru
următoarele motive: prima categorie de probe fusese administrată de
instanţa pe fond, astfel încât ele trebuiau reexaminate în apel; a doua
categorie era lipsită de relevanţă. Instanţa a depus la
dosar documentele prezentate. Aceasta nu a răspuns la cererea de audiere a
lui S.C
31. Prin Decizia din 21 februarie 2003
pronunţată pe fond, Tribunalul Municipiului Bucureşti a
confirmat în apel condamnarea reclamantei, însă a dispus suspendarea
condiţionată a executării pedepsei.
32. La data de 28 februarie 2003, reclamanta a formulat
recurs împotriva deciziei pronunţate în apel. La data de 15 iulie 2003,
S.C a depus la grefa Curţii de Apei Bucureşti un memoriu („motive de
recurs") ce fusese semnat şi de reclamantă. Intocmit pe 14
pagini, acest memoriu conţinea cuvinte virulente la adresa magistraţilor
care au judecat cauza. Fără să se refere la motivele de recurs
prevăzute de CPP, reclamanta a arătat, pe 3 pagini, că nu
beneficiase de probe în apărare şi mai ales că niciunul dintre
martorii pe care îi propusese nu a fost audiat nici de procuror, nici de
instanţe, contrar afirmaţiilor din Incheierea de
şedinţă din 7 februarie 2003.
33. In Decizia sa din data de 2 decembrie 2003, Curtea
de Apel Bucureşti s-a exprimat cu privire la recursul reclamantei în felul
următor:
„[Reclamanta] nu şi-a motivat recursul în scris
şi nu s-a prezentat la termen pentru a-l susţine. Au fost depuse la
dosar mai multe documente de către mandatarul său, dintre care unul
poartă menţiunea «motive de recurs» (...), care, după o
analiză sumară a conţinutului său, dezvăluie aspecte
ce nu au legătură cu cauza şi care conţine aprecieri de
ordin personal ale autorului, unele injurioase, altele chiar tendenţioase,
referitoare la măsurile dispuse de instanţe."
34. Curtea de apel s-a ocupat totuşi de aceste
chestiuni, dispunând o analiză din oficiu, şi, făcând referire la
probele administrate în cadrul procesului, a reţinut că instanţa
de fond şi instanţa de apel au stabilit corect atât faptele
speţei, cât şi imputabilitatea lor persoanelor cercetate.
D. Plângerile penale împotriva unor terţi
35. La data de 10 iulie 2001, reclamanta a introdus
plângeri penale împotriva lui V.G., pe care o acuza de corupţie
activă şi de denunţare calomnioasă, şi împotriva a
două dintre părţile civile, A.M. şi B.G., pe care le acuza
de mărturie mincinoasă. Reclamanta a solicitat în mai multe rânduri
conexarea cauzelor, fiind vorba de procedura penală îndreptată
împotriva sa şi de cele referitoare la persoanele menţionate mai sus,
însă cererile sale au fost respinse. Reclamanta nu precizează care a
fost urmarea plângerilor sale.
E. Pretinsul obstacol în faţa dreptului de
recurs individual
36. La data de 28 iulie 2004, reclamanta a solicitat
grefei Curţii de Apel Bucureşti un certificat care să
menţioneze data redactării Deciziei din data de 2 decembrie 2003,
document ce îi fusese cerut de grefa Curţii Europene. Conform
afirmaţiilor reclamantei, grefiera îl informase pe preşedintele
secţiei penale despre prezenţa sa cu următoarele cuvinte:
„Aşteaptă doamna aceea cu tâmpenia de la Strasbourg !". Preşedintele
i-a solicitat în scris reclamantei precizări cu privire la obiectul
cererii sale. La data de 29 septembrie 2004, grefa Curţii de Apel
Bucureşti a eliberat certificatul solicitat.
II. Dreptul şi practica internă pertinente
37. In ceea ce priveşte luarea măsurii
arestării preventive şi prelungirea acestei măsuri, prevederile
relevante din CPP, astfel cum erau redactate la data respectivă, precum
şi esenţa practicii interne referitoare la noţiunea de „pericol
pentru ordinea publică", prevăzută de art. 148 lit. h) din
CPP, sunt descrise în Cauza Mujea împotriva României [(dec), nr.
44.696/98, 10 septembrie 2002] şi în Hotărârea Calmanovici
împotriva României (nr. 42.250/02, §§ 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie
menţionat că art. 148 din CPP prevedea că arestarea
preventivă nu poate fi dispusă de un procuror decât dacă erau
întrunite, cumulativ, condiţiile art. 143 din CPP (probe sau indicii
concludente referitoare la comiterea unei infracţiuni) şi unul dintre
cazurile prevăzute de articolul respectiv, dintre care în special: inculpatul
a fugit ori s-a sustras urmăririi penale îndreptate împotriva sa [148 c)],
există una dintre circumstanţele agravante [148 g)], inculpatul a
comis o faptă pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai
mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar constitui un pericol pentru
ordinea publică [148 h)]. Arestarea preventivă putea fi
prelungită în caz de necesitate, cu condiţia ca prelungirea să
fie motivată (art. 155 din CPP).
38. Art. 159 din CPP, astfel cum era redactat la data
respectivă, înainte de modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, prevedea
procedura de prelungire a arestării preventive. Dosarul relevant era depus
de procuror pentru consultare cu două zile înainte de termenul de
judecată, iar inculpatul deţinut era adus în faţa instanţei,
cu excepţia cazurilor de imposibilitate - în special din motive de
sănătate -, şi era în toate cazurile asistat de un avocat.
Hotărârea pronunţată de instanţă era susceptibilă
de recurs. Inculpatul nu era adus pentru judecarea recursului decât dacă
instanţa de control judiciar considera că acest lucru este necesar.
De la intrarea în vigoare a legii menţionate mai sus, la data de 1 iulie
2003, autorităţile trebuie să îl aducă pe inculpatul
deţinut la judecarea recursului său împotriva sentinţei de
prelungire a arestării sale preventive.
39. Art. 215 din Codul penal în vigoare la data
evenimentelor prevedea următoarele:
„Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea
ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Inşelăciunea comisă prin folosire de
nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. (...)
Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane
cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
săvârşită în aşa fel încât, fără această
eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în
condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo
arătate. (...)"
IN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3
din Convenţie
40. Reclamanta susţine că durata
arestării sale preventive a depăşit limita rezonabilă,
având în vedere faptele care îi erau imputate. In plus, ea se plânge de faptul
că instanţele interne nu au justificat necesitatea prelungirii
acestei măsuri în perioada în cauză. Ea invocă art. 5 § 3 din
Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau
deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate
fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere."
41. Guvernul combate aceste susţineri.
A. Asupra admisibilităţii
42. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, ea constată că acesta nu este afectat de
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
43. Guvernul arată că perioada care trebuie
luată în considerare, şi anume cea până la condamnarea
reclamantei în primă instanţă, a fost de mai puţin de un an
şi face trimitere la alte cauze în care Curtea a constatat încălcarea
articolului în discuţie pentru durate mai lungi. In ceea ce priveşte
sentinţele prin care s-a prelungit arestarea preventivă a
reclamantei, Guvernul susţine că instanţele au oferit motive
care luau în calcul argumentele părţii interesate.
44. Considerând că trebuie apreciată
respectarea art. 5 § 3 în lumina circumstanţelor fiecărei speţe,
reclamanta combate argumentele Guvernului. In mod special, făcând
trimitere la hotărârile în cauză, reclamanta susţine că
instanţele interne au folosit formule generale şi stereotipe, care nu
au ţinut cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie
şi de caracterul excepţional al arestului preventiv, şi că
ele nu au oferit motive pentru a justifica concret şi în mod individual
necesitatea menţinerii sale sub arest.
45. Curtea face trimitere la principiile generale care
se desprind din jurisprudenţa sa în materie (vezi^ printre altele, Calmanovici,
menţionată mai sus, §§ 90-94). In mod special, ea
reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat
ca şi cum ar autoriza o arestare preventivă în mod
necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită
durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar
şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată
într-un mod convingător de către autorităţi [vezi, printre
altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I
(extrase), şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6
noiembrie 2007]. In acest sens, ea reaminteşte că numai precizând
motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control
public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr.
37.801/97, § 37,' 1 iulie 2003); în plus, argumentele pro şi contra
repunerii în libertate nu trebuie să fie „generale şi abstracte"
[Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 si 48.183/99, § 63, CEDO
2003-IX (extrase)].
46. In speţă, Curtea observă că
trebuie analizat dacă arestarea preventivă a reclamantei de la data
de 21 februarie 2001 până la 21 ianuarie 2002, adică până la
condamnarea sa pe fond în primă instanţă, a respectat
cerinţele descrise mai sus ale art. 5 § 3 din Convenţie.
47. Curtea reaminteşte că, în Cauza Calmanovici
menţionată mai sus, a constatat că autorităţile nu
au furnizat motive „relevante şi suficiente" pentru a justifica
necesitatea de a menţine reclamantul sub arest preventiv pe o
perioadă de circa 3 luni şi jumătate, având în vedere că
ele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun în
caz de punere în libertate a părţii interesate, că nu au
analizat situaţia individuală a acestuia şi că nu au
ţinut cont de posibilitatea de a aplica măsuri alternative
arestării (Calmanovici, menţionată mai sus, § 101).
48. După analizarea faptelor relevante, Curtea
consideră că Guvernul nu a prezentat elemente care să îi
permită să ajungă la o altă concluzie în speţă.
49. Intr-adevăr, Curtea observă că,
exceptând Ordonanţa procurorului din 26 februarie 2001, întemeiată pe
art. 148 lit. c), g) şi h) din CPP, toate celelalte hotărâri care au
dus la menţinerea reclamantei sub arest preventiv au fost fondate
esenţialmente pe art. 148 lit. h) din CPP. Mai mult, în ceea ce
priveşte ordonanţa menţionată mai sus, Curtea constată
că ea este motivată de riscul unei tentative a părţii
interesate de a se sustrage cercetării, deşi aceasta nu fusese
citată decât ca martor până la această dată (paragrafele 6
şi 9 in fine de mai sus).
50. Curtea constată mai ales că din
hotărârile relevante reiese că, la fel ca în cauza
menţionată mai sus, instanţele interne nu au precizat motive
concrete în sprijinul argumentului privind „pericolul pentru ordinea
publică" şi care să justifice, pe baza art. 148 lit. h) din
CPP, necesitatea de a menţine reclamanta în stare de arest, deşi
jurisprudenţa internă indicase totuşi criterii şi elemente
de luat în calcul într-o astfel de analiză şi deşi art. 155 din
CPP impunea ca instanţele să precizeze motive în acest sens. In esenţă,
instanţele s-au limitat la a reproduce textul acestui articol într-un mod
stereotip {Calmanovici, menţionată mai sus, § 97). Mai mult,
menţinând arestarea preventivă în temeiul art. 148 lit. h), ele au
invocat mai multe motive de alt ordin, fără a prezenta vreo
probă faptică referitoare la riscurile invocate (Becciev împotriva
Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005): riscul de recidivă,
chiar dacă partea interesată nu avea antecedente penale şi cel
de obstacol în calea bunei desfăşurări a anchetei (paragrafele
11 in fine şi 16 de mai sus).
51. In fine, Curtea constată că
instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de
partea interesată cu privire la profilul său personal şi la
situaţia sa familială, că de cele mai multe ori ele nu i-au
analizat situaţia în mod individual şi că în niciun moment ele
nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative
prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 prevede ca
autorităţile să ia în considerare astfel de măsuri în cazul
în care situaţia se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă
garanţii referitoare la prezentarea sa la proces (paragrafele 10-11
şi 15-16 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, menţionată
mai sus, § 62, şi Calmanovici, menţionată mai sus, §§ 98
şi 100).
52. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii
pentru a constata că, în speţă, a avut loc încălcarea art.
5 § 3 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 §
4 din Convenţie
53. Invocând art. 5 § 4 şi art. 6 § 3 lit. c) din
Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că procedura de prelungire
a arestării sale preventive de către tribunalul municipal la data de
26 iunie 2001 nu a fost contradictorie şi că i-a încălcat
drepturile la apărare. De asemenea, ea acuză lipsa de celeritate
şi de efectivitate a procedurilor referitoare la controlul judiciar al
menţinerii sale în arest.
54. In măsura în care capetele de cerere ale
reclamantei au legătură cu procedurile privind menţinerea sub
arest preventiv, Curtea le va analiza din perspectiva art. 5 § 4 din
Convenţie (Lapusan împotriva României, nr. 29.723/03, § 36, 3 iunie
2008), care prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin
arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună
eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."
A. Asupra admisibilităţii
55. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, aceasta constată că nu este afectat de niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
56. Guvernul susţine că, spre deosebire de
cauzele Mamedova împotriva Rusiei (nr. 7.064/05, 1 iunie 2006) şi Wloch
împotriva Poloniei (nr. 27.785/95, CEDO 2000-XI), în speţă,
instanţele nu au analizat pentru prima oară la data de 26 iunie 2001
menţinerea sub arest preventiv a reclamantei şi că interesele
acesteia au fost apărate de un avocat din oficiu, în condiţii de
egalitate de arme cu procurorul. Guvernul combate şi celelalte argumente
ale reclamantei.
57. In ceea ce priveşte procedura din 26 iunie
2001, reclamanta se plânge de faptul că parchetul a încălcat termenul
de depunere a dosarului la judecătorie şi că ea nu a fost
adusă în faţa tribunalului municipal şi nici nu a fost
reprezentată de un avocat din oficiu. Aceasta îşi susţine
afirmaţiile cu delegaţia datată a doua zi, 27 iunie 2001,
şi argumentează că, presupunând chiar că un astfel de avocat
ar fi asistat la şedinţa respectivă, acesta nu i-ar fi putut
asigura o apărare reală, dosarul voluminos fiind transferat la
tribunalul municipal numai cu 30 de minute înainte ca această
instanţă să îşi pronunţe hotărârea. In plus,
partea interesată face trimitere la observaţiile sale referitoare la
lipsa de motivare a hotărârilor de prelungire a arestării sale
preventive şi consideră că, pentru unele dintre acestea,
condiţia controlului într-un „termen scurt" nu a fost
respectată.
58. Curtea reaminteşte în primul rând că,
potrivit art. 5 § 4, persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o
analiză a respectării cerinţelor de procedură şi de
fond necesare „legalităţii", în sensul art. 5 § 1, a
privării lor de libertate (Wloch, menţionată mai sus, §
125). Deşi procedura ce intră sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie
să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice cu cele
prevăzute de art. 6 § 1, pentru persoanele deţinute în
condiţiile enunţate la art. 5 § 1 lit. c) este necesară o
audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 13 iulie 1995,
§47, seria A nr. 318-B).în mod special, un proces având ca obiect un recurs
formulat împotriva unei detenţii sau prelungirii sale trebuie să
garanteze egalitatea armelor între părţi, procuror si deţinut (Nikolova
împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, §58, CEDO 1999-II, şi Wloch,
menţionată mai sus, § 126).
59. In speţă, Curtea observă că
după ce tribunalul municipal a dispus la data de 26 iunie 2001 punerea în
libertate a reclamantei în prezenţa acesteia şi a unui avocat care o
asista, procedura de judecare a recursului formulat de parchet împotriva
acestei încheieri s-a derulat în faţa tribunalului municipal în
aceeaşi seară, în lipsa părţii interesate, care a fost
citată să se prezinte, însă nu a fost adusă la şedinţa
de judecată din cauza unei lipse de personal (paragrafele 12-14 de mai
sus). Sub acest aspect, Curtea constată că autorităţile
interne însele au considerat, cel puţin în primă fază, că
prezenţa părţii interesate era necesară, deşi la data
respectivă prezentarea unui inculpat nu era obligatorie în dreptul intern
la analizarea recursului (paragraful 38 de mai sus şi, mutatis
mutandis, Lapusan, menţionată mai sus, § 52).
60. Curtea reiterează că un stat care dispune
de un recurs împotriva hotărârilor referitoare la arestarea
preventivă trebuie să le acorde părţilor interesate
aceleaşi garanţii în recurs ca şi în primă
instanţă. Ea reaminteşte şi că prezenţa
reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţă în
primă instanţă nu poate scuti statul de obligaţia de a
asigura şi prezenţa lor personală în faţa instanţei de
recurs sau, dacă este nevoie, a reprezentanţilor lor, pentru a
asigura egalitatea armelor cu procurorul care a cerut menţinerea
arestării (vezi Samoila şi Cionca împotriva României, nr.
33.065/03, §§ 73-74, 4 martie 2008, şi, mutatis mutandis, Kampanis, menţionată
mai sus, § 47). In speţă, respectarea acestei obligaţii avea o
importanţă specială, având în vedere că era vorba de
cererea de a desfiinţa o hotărâre ce dispunea punerea în libertate.
61. Observând că delegaţia avocatului G.S.
data din 27 iunie 2001, Curtea nu consideră necesar să statueze
asupra faptului controversat între părţi cu privire la prezenţa
acestui avocat din oficiu la analiza recursului parchetului din seara de 26
iunie 2001 în faţa tribunalului municipal. Presupunând chiar că acest
avocat ar fi participat la şedinţa în discuţie, Curtea
constată că acesta a fost desemnat pe loc şi că nu
cunoştea nici dosarul, nici pe clienta sa. Astfel, trebuie subliniat
că, spre deosebire de procuror, avocatul nu a avut la dispoziţie
decât câteva minute pentru a-şi pregăti apărarea, deoarece
dosarul fusese trimis la tribunalul municipal în jurul orei 18,25, iar acest
tribunal şi-a pronunţat hotărârea spre ora 19,00.
62. Având în vedere aceste circumstanţe şi
fără a se pronunţa asupra modalităţii concrete în care
avocatul din oficiu şi-a îndeplinit obligaţiile, Curtea constată
că autorităţile nu i-au asigurat reclamantei o participare
adecvată şi o apărare efectivă în procedura
desfăşurată la data de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului
municipal şi că egalitatea de arme cu procurorul nu a fost
păstrată (vezi, mutatis mutandis, Samoila şi Cionca, menţionată
mai sus, §§ 75-76, şi Goddi împotriva Italiei, Hotărârea din 9
aprilie 1984, § 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a avut loc încălcarea
art. 5 § 4 din Convenţie în această privinţă.
63. Ţinând cont de observaţiile de mai sus
şi de constatarea încălcării art. 5 §§ 3 şi 4 referitoare
la arestarea preventivă a reclamantei, Curtea consideră că nu
este necesar să analizeze pe fond şi celelalte aspecte ale
capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din Convenţie.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §
3 lit. d) din Convenţie
64. In cererea sa introductivă, reclamanta se
plânge în principal de refuzul autorităţilor de urmărire
penală de a admite cererea sa de a fi confruntată cu V.G. şi de
a audia mai mulţi martori ai apărării. Ea invocă art. 6 § 3
lit. d) din Convenţie, care prevede următoarele:
„3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)
d) să întrebe sau să solicite audierea
martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca
şi martorii acuzării."
65. Guvernul combate acest argument.
A. Asupra admisibilităţii
66. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, ea constată că acesta nu este lovit de niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
67. Guvernul observă că acest capăt de
cerere al reclamantei se referă la etapa urmăririi penale. Acesta
argumentează că, în dreptul român, această etapă a
procesului nu este contradictorie, deoarece părţile au dreptul
să formuleze în faţa instanţelor cereri de probe, inclusiv de
aducere de martori, şi să participe la administrarea acestora.
Referitor la etapa judecării cauzei şi la inegalitatea pretinsă
de partea interesată cu privire la audierea martorilor acuzării
şi ai apărării, Guvernul susţine că, în
speţă, condamnarea nu s-a întemeiat exclusiv pe declaraţiile
martorilor şi că este de datoria instanţelor să aprecieze
relevanţa martorilor apărării solicitaţi de acuzat. El face
trimitere la motivele precizate de Tribunalul Municipiului Bucureşti cu
privire la cererea de probe (paragraful 30 de mai sus).
68. Reclamanta arată că Guvernul admite
că ea a solicitat în permanenţă, fără rezultat,
confruntarea sa cu victima V.G. şi audierea mai multor martori ai
apărării. Ea precizează că prin intermediul acestor probe
dorea să demonstreze, pe de o parte, că nu o indusese în eroare pe V.G.,
deoarece C.G. îi obţinuse în mod efectiv o viză, iar V.G. plecase în
străinătate, şi că, pe de altă parte, din cauza
spitalizării şi a convalescenţei sale, ea nu s-a deplasat la
sediul societăţii D. în perioada în care aceasta a
desfăşurat activităţi ilicite. Pe de altă parte, ea
reaminteşte că a susţinut chiar în faţa curţii de apel
că niciuna dintre probele pe care le propusese nu fusese admisă
şi administrată.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile generale aplicabile
69. Curtea reaminteşte în primul rând că
admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern
şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine
obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea
încredinţată Curţii prin Convenţie nu constă în a se
pronunţa dacă depoziţiile martorilor au fost admise ca probe în
mod corect, ci în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul
său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un
caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea
din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III,
şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec), nr. 69.264/01, 12 februarie
2004). Astfel, ea reiterează că cerinţele paragrafului 3 de la
art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil
garantat de paragraful 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei
[MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).
70. In continuare, Curtea reaminteşte că
elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în
faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei
dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii,
însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor
apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 şi 3 lit.
d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii
adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării
şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai
târziu (Ludi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15'iunie 1992,
§ 49, seria A nr. 238, şi Van Mechelen şi alţii, menţionată
mai sus, § 51). Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (vezi,
printre altele, Isgro împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie
1991, § 34, seria A nr. 194-A, şi Ludi menţionată mai
sus, § 47), în anumite circumstanţe poate fi necesar ca
autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce
datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o
ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste
depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior,
utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d).
Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o
măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană
pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure
interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor,
rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod
incompatibil cu garanţiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr.
37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, si Saîdi împotriva Franţei, Hotărârea
din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).
71. In fine, Curtea reaminteşte că art. 6 § 3
lit. d) din Convenţie lasă instanţelor interne, tot în
principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest
articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al
apărării: astfel cum indică cuvintele „în aceleaşi
condiţii", el are ca scop esenţial o deplină egalitate de
arme în materie. Noţiunea de „egalitate de arme" nu epuizează
totuşi conţinutul paragrafului 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al
paragrafului 1, a cărui aplicare o reprezintă prezentul alineat,
printre multe altele. Intr-adevăr, nu este suficient să se
demonstreze că „acuzatul" nu a putut interoga un anumit martor al
apărării; mai este nevoie şi ca partea interesată să
facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în
căutarea adevărului şi ca refuzul de a-l interoga să fi
cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva
Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite
circumstanţe excepţionale pot determina Curtea să constate
incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont
împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158,
si Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 41, 18 mai 2004).
b) Aplicarea principiilor generale în cauza de
faţă
72. In ceea ce priveşte lipsa de confruntare cu
V.G., Curtea constată în primul rând că instanţele
naţionale au luat în considerare declaraţiile date de V.G. în
faţa parchetului, întrucât s-au raportat în principal la ele în
hotărârile lor. In orice caz, declaraţiile în discuţie nu
constituiau singurul element de probă pe care judecătorii au
întemeiat condamnarea reclamantei. Aceştia s-au bazat într-adevăr -
pe lângă alte probe considerate capabile să demonstreze faptele
calificate ca înşelăciune a căror victimă a fost V.G.,
printre care în special chitanţa dată de partea interesată, - pe
un mănunchi de indicii ce nu se refereau la V.G., ci la alte victime:
declaraţiile părţilor civile A.M. şi B.G., dintre care cel
puţin primul a fost audiat de judecătorie, şi cele două
documente întocmite, conform expertizei gra'foscopice, de reclamantă în
cadrul activităţilor societăţii D. Se pare, aşadar,
că instanţele interne nu şi-au întemeiat constatarea
vinovăţiei numai pe declaraţiile lui V.G., pe care reclamanta le
contesta.
73. Dacă acest aspect al capătului de cerere,
luat izolat, nu este susceptibil să determine o încălcare a
Convenţiei, nu este mai puţin adevărat că, în opinia
Curţii, analiza tuturor actelor îndeplinite în cadrul procedurii privite
în ansamblul său dezvăluie, în speţă, un dezechilibru, care
a fost prejudiciabil pentru exercitarea drepturilor de apărare ale
reclamantei (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, menţionată mai
sus, § 57).
74. Intr-adevăr, din dosar nu reiese că,
exceptând pe A.M., reclamanta ar fi putut să îi interogheze, într-un
stadiu oarecare al procedurii, pe principalii martori ai acuzării în ceea
ce o privea, In această privinţă, Guvernul nu a furnizat elemente
cu privire la audierea de către instanţe a lui B.G. şi a
celorlalte două părţi vătămate (V.N. şi LC),
referitor la care cererea părţii interesate în acest sens a fost
respinsă la data de 10 mai 2002. Or, un element important al unui proces
echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii
decisivi în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimă
instanţă, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner
şi alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 74, 27 septembrie
2007). Guvernul nu a furnizat nici informaţii referitoare la diligenta
instanţelor de a o aduce pe V.G., principalul martor al acuzării,
împotriva reclamantei. Desigur, instanţele au citat-o pe V.G., însă
la o adresă la care ea locuise în timpul cercetării penale (cea a lui
M.N.). Totuşi, din dosar rezultă că partea interesată
declarase că V.G. părăsise ţara în ianuarie 2001. Dacă
Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară
din partea autorităţilor unei ţări să facă o
anchetă pentru a găsi şi a aduce în faţa loro persoană
ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, §
59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuşi în considerare, din perspectiva
acestui articol, dacă autorităţile au făcut sau nu
demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor
important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, menţionată
mai sus, §§ 58 si 61, si Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44,
8 iunie 2006). In speţă, trebuie menţionat că
instanţele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia pe M.N. sau pe
mama lui C.G., la care V.G. ar fi locuit, de asemenea, chiar înainte de
plecarea sa, şi că ele nu au făcut niciun demers cu
excepţia celui de a o cita pe V.G., fără rezultat, la adresa pe
care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.
75. Mai cu seamă, Curtea observă că
niciun martor al apărării propus de reclamantă pentru a confirma
versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanţe, care, în
plus, au furnizat motive lapidare şi contradictorii pentru a
respinge cererile părţii interesate. In acest sens, este suficient
să menţionăm că cererea de audiere a lui C.G., a lui V.G.
şi a celor 4 martori ai apărării, precum şi cererea de
confruntare cu ceilalţi coinculpaţi au fost respinse la data de 7
februarie 2003 de Tribunalul Municipiului Bucureşti, pe motivul că
aceste probe fuseseră deja administrate în primă instanţă
şi că ele trebuiau doar reexaminate (paragraful 30 de mai sus). Or,
din dosarul furnizat de părţi rezultă că niciuna dintre
aceste probe nu fusese administrată şi că reclamanta a
evidenţiat această omisiune în motivele sale de recurs, însă
fără rezultat. In plus, în ciuda admiterii cererii de audiere a lui
S.C de către parchet la data de 25 mai 2001, S.C nu a fost audiat,
deşi reclamanta îşi reiterase cererea în acest sens.
76. Având în vedere cele de mai sus, Curtea
consideră că reclamanta nu a putut să îi interogheze în
contradictoriu, în faţa instanţelor însărcinate cu
soluţionarea dosarului său, pe majoritatea martorilor acuzării
şi că nu a putut să obţină audierea niciunui martor al
apărării propus, şi aceasta fără ca instanţele
să fi furnizat motive coerente în acest sens. In aceste condiţii,
având în vedere că orice sistem de apărare adoptat de reclamantă
a fost compromis, Curtea nu consideră că trebuie să speculeze cu
privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de
reclamantă, în măsura în care ea consideră că, în orice
caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanţele cauzei, la echilibrul
şi egalitatea ce trebuie să primeze pe tot parcursul procesului între
acuzare şi apărare. Economia generală a procesului impunea
astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura
interogarea unui martor propus de ea. In final, reclamanta nu a avut o ocazie
potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util
drepturile sale de apărare (Vaturi, menţionată mai sus, §
58, şi, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem, menţionată
mai sus, şi Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A
nr. 166),
77. In concluzie, având în vedere importanţa
deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul
penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces
echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce priveşte
condiţiile de convocare şi de interogare a martorilor, un anumit
echilibru între acuzare şi apărare. Prin urmare, a avut loc
încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.
IV Asupra pretinsei încălcări a art. 13
din Convenţie coroborat cu art. 5 §§ 3 şi 4 şi art. 6 § 3 lit.
d)
78. Invocând art. 13 din Convenţie, reclamanta
susţine că nu dispune în dreptul intern de un recurs efectiv
referitor la încălcări ale art. 5 §§ 3 şi 4 şi ale art. 6 §
3 lit. d) din Convenţie.
79. Curtea face trimitere la concluziile sale
referitoare la încălcările art. 5 §§ 3 şi 4 şi art. 6 § 3
lit. d) din Convenţie, inclusiv la observaţiile sale referitoare la
modalitatea în care autorităţile au respectat garanţiile de
procedură prevăzute de aceste articole. Ţinând cont de faptul
că, faţă de art. 13 din Convenţie, prevederile
menţionate mai sus ale art. 6 şi 5 constituie lex specialis, nu
se ridică nicio chestiune distinctă sub incidenţa art. 13 în
circumstanţele cauzei prezente (vezi, mutatis mutandis, Smatana
împotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, § 145, 27 septembrie 2007; Khamila
Isayeva împotriva Rusiei, nr. 6.846/02, § 167, 15 noiembrie 2007; Nikolova,
menţionată mai sus, § 69, şi Loncke împotriva Belgiei, nr.
20.656/03, § 53, 25 septembrie 2007).
V Asupra celorlalte pretinse încălcări
80. Pe de altă parte, reclamanta susţine
următoarele: că arestarea sa preventivă în luna februarie 2001
şi detenţia sa din data de 23 martie 2001 au fost lipsite de „temei
legal" şi contrare art. 5 § 1 din Convenţie; că informarea
sa cu privire la motivele arestării sale şi la acuzaţiile aduse
împotriva sa a fost incompletă şi greşită (art. 5 § 2);
că nu a fost adusă timp de 32 de zile de la arestarea sa în faţa
unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare (art. 5 § 3);
că nu a fost informată în detaliu despre natura şi cauza
acuzaţiilor aduse împotriva sa [(art. 6 § 3 lit. a)]; că nu a fost
asistată de un avocat la audierea sa ca martor şi în momentul
prezentării probelor din dosarul anchetei, nici de un avocat ales atunci
când a dat prima sa declaraţie în calitate de învinuit [(art. 6 § 3 lit.
b) şi c)]; că soluţia de condamnare a sa în penal a fost
determinată de calitatea sa de membru al unei grupări de
opoziţie care a manifestat împotriva partidului la putere în luna iunie
1990 (art. 11); că a suferit o condamnare în penal din unicul motiv
că nu a fost în măsură să ramburseze suma datorată de
C.G. lui V.G. (art. 1 din Protocolul nr. 4); că nu a dispus de o cale de
atac efectivă în faţa instanţelor naţionale pentru a
denunţa încălcările menţionate mai sus (art. 13 coroborat
cu articolele menţionate mai sus); şi că a suferit un obstacol
în calea dreptului său de recurs individual din cauza refuzului
iniţial al preşedintelui secţiei penale a Curţii de Apel
Bucureşti de a-i elibera certificatul pe care l-a solicitat la data de 28
iulie 2004 şi a cuvintelor proferate de grefieră cu această
ocazie (art. 34 din Convenţie).
81. Ţinând cont de toate elementele aflate în
posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie
sesizată cu alegaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio
aparenţă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultă
că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi
trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
VI. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
82. Potrivit dispoziţiilor art. 41 din
Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut
loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite
decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
83. Reclamanta solicită suma de 200.000 euro (EUR)
cu titlu de prejudiciu moral pe care consideră că l-a suferit în
special din cauza aspectelor prezentate din perspectiva art. 5 § 3 din
Convenţie. Ea arată că a fost în final condamnată pe fond
la pedeapsa închisorii cu suspendare, astfel că singura perioadă de
privare de libertate a fost cea de arest preventiv, înainte de condamnarea sa.
84. Făcând trimitere la jurisprudenţa
Curţii în materie, Guvernul consideră că suma solicitată
este excesivă si că o eventuală constatare a
încălcării ar reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă
suficientă.
85. Ţinând cont de violările constatate în
speţă şi de cererea reclamantei, Curtea, statuând în echitate,
conform art. 41, consideră că este potrivit să îi acorde
părţii interesate 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
86. Reclamanta solicită suma de 14.670 EUR pentru
cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne
şi în faţa Curţii, din care 14.470 EUR pentru onorarii
avocaţiale (sumă constituită în principal din 12.360 EUR
reprezentând onorarii de 120 EUR/oră) şi 200 EUR pentru diverse
cheltuieli (taxe judiciare, telefon, faxuri etc). Ea prezintă o
convenţie ce cuprinde acordul său pentru ca plata sumei precizate cu
acest titlu de Curte să se facă direct către avocatul său
şi depune o notă referitoare la numărul de ore facturate şi
la activităţile desfăşurate de acesta în faţa
Curţii.
87. Făcând trimitere, în acest sens, la tariful
practicat de anumiţi avocaţi în cauze bulgare în faţa
Curţii, Guvernul consideră că tariful orar menţionat mai
sus de 120 EUR este excesiv.
88. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil. In speţă, Curtea observă că
reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile diverse
menţionate mai sus şi pentru cele referitoare la procedurile interne.
Ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile
menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 4.000
EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordă
reclamantei. In baza convenţiei reclamantei cu avocatul său, ea
hotărăşte ca suma menţionată mai sus să îi fie
plătită direct avocatului.
C. Dobânzi moratorii
89. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenţie
şi referitor la menţinerea reclamantei în stare de arest preventiv
până la data de 21 ianuarie 2002 şi în ceea ce priveşte capetele
de cerere întemeiate pe art. 5 § 4 şi art. 6 § 3 lit. d) din
Convenţie şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie în ceea ce priveşte
procedura de recurs împotriva măsurii arestării preventive a
reclamantei, derulată în faţa Tribunalului Municipiului
Bucureşti la data de 26 iunie 2001;
4. hotărăşte că nu este necesar
să analizeze celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 4 din
Convenţie;
5. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;
6. hotărăşte că capătul de
cerere al reclamantei întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 5 §§ 3 şi 4
şi cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie nu ridică nicio chestiune
distinctă;
7. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi
convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data
plăţii:
(i) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce
ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale,
sumă ce va fi plătită reclamantei;
(ii) 4.000 EUR (patru mii euro), pentru cheltuieli de
judecată, sumă ce va fi plătită direct avocatului
reclamantei;
b) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu
3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de reparaţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi
comunicată în scris la data de 24 februarie 2009, în conformitate cu art.
77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier