HOTARARE Nr. 0
din 14 aprilie 2009
în Cauza Didu împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 740 din 30 octombrie 2009
(Cererea nr. 34.814/02)
In Cauza Didu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 24
martie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
34.814/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, domnul Ion Didu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 10
septembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de
domnul Ionel Gruia, avocat din Craiova. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. La data de 15 martie 2007, preşedintele Secţiei a
treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum
permite art. 29 paragraful 3 din Convenţie, acesta a hotărât să fie analizate
în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1953 şi
locuieşte la Craiova.
5. La data de 3 aprilie 1995, împotriva sa a fost
începută urmărirea penală.
6. In urma unui rechizitoriu din data de 20 octombrie
1995, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Craiova de
către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj. In aceeaşi zi, parchetul l-a
arestat preventiv, rămânând arestat până la data de 19 decembrie 1996. Acesta
era acuzat de fals în înscrisuri, uz de fals şi lovire şi alte violenţe.
Intr-adevăr, el era bănuit că ar fi falsificat şi apoi ar fi folosit
procese-verbale întocmite cu ocazia unei vânzări la licitaţie în anul 1992 şi
că l-ar fi lovit pe PM. în anul 1994 cu ocazia unei altercaţii apărute în
legătură cu această vânzare.
7. La data de 22 februarie 1996, la cererea
reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza spre judecare în faţa
Judecătoriei Drăgăşani. La rândul său, aceasta s-a desesizatîn favoarea
Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în urma unei cereri de recuzare a judecătorului,
introdusă de reclamant. Această din urmă instanţă, considerându-se necompetentă
ratione materiae, a trimis cauza spre judecare la Tribunalul Vâlcea.
8. La data de 25 februarie 1998, Tribunalul Vâlcea
şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
9. La data de 7 aprilie 1998, în urma conflictului
negativ de competenţă apărut între Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul
Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti a stabilit, printr-o decizie definitivă,
competenţa de a judeca această cauză în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
10. Prin Sentinţa din data de 1 septembrie 1999, după
audierea martorilor propuşi şi după ce a dispus o expertiză medico-legală,
Judecătoria Râmnicu Vâlcea l-a achitat pe reclamant.
11. La data de 26 aprilie 2000, în urma apelului
formulat de parchet şi de P.M., Tribunalul Vâlcea, statuând că schimbarea de
încadrare juridică solicitată de parchet şi acţiunea civilă introdusă de P.M.
nu fuseseră examinate, a casat sentinţa anterioară şi a trimis cauza spre
rejudecare în faţa Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
12. La data de 14 iunie 2000, Judecătoria Râmnicu
Vâlcea a confirmat achitarea reclamantului, statuând că falsul în înscrisuri şi
uzul de fals care îi erau reproşate nu existau şi că lovirea şi vătămarea nu
fuseseră comise de el.
13. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2000,
Tribunalul Vâlcea a admis apelul parchetului şi al lui P.M., a schimbat
încadrarea juridică a faptelor şi temeiul achitării şi l-a condamnat pe
reclamant la plata cheltuielilor de judecată către stat si către P.M.
14. La data de 24 mai 2001, Curtea de Apel Piteşti a
admis recursul parchetului şi pe cel al reclamantului şi a casat cu trimitere
spre rejudecare Decizia din data de 7 noiembrie 2000. Ea a statuat că
tribunalul nu pusese în discuţie recalificarea juridică a faptelor şi că, în
acest fel, nu îi dăduse reclamantului posibilitatea de a-şi pregăti apărarea
sau de a formula noi cereri.
15. După retrimiterea cauzei spre rejudecare, apelul
parchetului împotriva Sentinţei din data de 14 iunie 2000 a fost admis de
Tribunalul Vâlcea, care, prin Decizia din 14 noiembrie 2001, a schimbat
temeiul achitării. Atât parchetul, cât şi reclamantul au introdus recurs în
faţa Curţii de Apel Piteşti.
16. La data de 5 martie 2002, în faţa curţii de apel a
avut loc o şedinţă de judecată. Procurorul a solicitat constatarea vinovăţiei
reclamantului, dar şi încetarea procesului penal, din cauza prescripţiei
răspunderii penale a reclamantului. Acesta a cerut ca Sentinţa din 14 iunie
2000 să fie confirmată. Curtea de Apel nu a administrat nicio probă, iar
pronunţarea a fost amânată.
17. Prin Decizia rămasă definitivă din data de 12
martie 2002, Curtea de Apel a admis recursul parchetului, a casat hotărârile
pronunţate la data de 14 iunie 2000 şi 14 noiembrie 2001 şi, după ce a
reexaminat cauza, a statuat că instanţele au interpretat greşit faptele, că
reclamantul era vinovat de fals în înscrisuri şi de lovire şi vătămare şi că ar
fi trebuit atrasă răspunderea sa penală. Pentru a constata vinovăţia reclamantului,
curtea s-a întemeiat pe declaraţiile luate în anul 1998 de Judecătoria Râmnicu
Vâlcea, printre care şi cea a martorului V.H. Reclamantul nu a fost audiat, iar
Curtea de Apel nu a administrat nicio probă. Curtea a statuat „că rezulta în
mod sigur" din probele deja administrate că nu avusese loc o vânzare la
licitaţie şi că reclamantul comisese într-adevăr infracţiunea de lovire şi
vătămare. Dispozitivul conţinea următoarele:
„Admite (...) recursul formulat de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Vâlcea (...).
Casează hotărârea, precum şi Sentinţa penală nr. 917
din 14 iunie 2000, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, şi înlătură
achitarea inculpatului Didu Ion.
In temeiul art. 10 lit. g) din Codul de procedură
penală, încetează procesul penal pentru infracţiunile prevăzute la art. 288
alin. 1, art. 291 şi 181 din Codul penal, infracţiuni pentru care inculpatul a
fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 630/P/95 al Parchetului de pe
lângă Tribunalul Judeţean Dolj, şi constată că răspunderea penală este
prescrisă. (...)"
18. Recursul reclamantului a fost respins şi acesta a
fost obligat să plătească 10.000.000 de lei româneşti către stat, drept
cheltuieli de judecată.
19. La o dată neprecizată, procurorul general a
formulat recurs în anulare în faţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
împotriva Deciziei rămase definitivă din data de 12 martie 2002, pe motivul că
instanţa de apel omisese să examineze latura civilă a cauzei.
20. Prin Decizia din data de 9 decembrie 2003, Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare, a casat Decizia din
12 martie 2002 pe latura sa civilă şi a anulat procesele-verbale ale vânzării
la licitaţie din anul 1992. Inalta instanţă a considerat că, chiar dacă partea
lezată nu se constituise parte civilă în cadrul procesului penal, instanţele ar
fi trebuit, din oficiu, pentru aplicarea art. 348 din Codul de procedură
penală, să anuleze înscrisul care făcuse obiectul infracţiunii de fals.
II. Dreptul intern
pertinent
A. Constituţia
21. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt
următoarele:
„ARTICOLUL 23
Libertatea individuală
(...)
8. Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."
B. Codul de procedură penală
22. Articolele relevante în speţă din Codul de
procedură penală, astfel cum erau în vigoare la data evenimentelor şi până la
modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, prevăd următoarele:
„ARTICOLUL 10
Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale este împiedicată
Acţiunea penală (...) nu mai poate fi exercitată dacă:
(...)
g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul
făptuitorului."
„ARTICOLUL 66
Prezumţia de nevinovăţie
Invinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze
nevinovăţia sa.
In cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau
inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie."
„ARTICOLUL 192
Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte
cazuri
In caz de achitare sau de încetare a procesului penal
în faţa instanţei de judecată, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt
suportate după cum urmează:
1. In caz de achitare, de către: (...)
c) inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost totuşi
obligat la repararea pagubei.
(...)
3. In caz de amnistie, prescripţie sau retragere a
plângerii, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile
judiciare sunt suportate de către:
(...)
b) inculpat, atunci când în cauză se face aplicaţia
art. 13 alin. 3.
In cazul declarării apelului ori recursului sau al
introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de
către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau
cererea.
(...)"
„ARTICOLUL 38515
Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din
următoarele soluţii (...):
2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi (...)
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs
(...)"
„ARTICOLUL 38516
(1) Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine
cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se
pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând
termen pentru rejudecare (...)."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 paragraful 1 din Convenţie
23. Reclamantul susţine că durata procedurii a
încălcat principiul „termenului rezonabil" prevăzut de art. 6 paragraful 1
din Convenţie. Fragmentele relevante în speţă din această prevedere sunt
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa."
24. Guvernul se opune acestui argument. El consideră
că această cauză avea o complexitate specială şi că reclamantul contribuise la
prelungirea duratei procedurii, printre altele, prin cererile sale de amânare
în vederea pregătirii apărării sale, angajării unui avocat, administrării
probelor, recuzării judecătorilor sau strămutării cauzei.
25. Curtea observă că perioada ce trebuie luată în
considerare a început cel târziu la data de 20 octombrie 1995 şi s-a încheiat
la data de 12 martie 2002. Prin urmare, ea a durat aproximativ 6 ani şi 5 luni,
pentru 3 grade de competenţă judiciară.
A. Asupra admisibilităţii
26. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit
neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea
constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare,
trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
27. Curtea reaminteşte încă de la început că
rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de
circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa
Curţii, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi
de cel al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi
Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
28. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce
ridicau probleme similare cu cea din cazul de faţă, în care a constatat
încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Pelissier şi Sassi, menţionată
mai sus).
29. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau
argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. In mod
special, ea observă că procedura a fost prelungită fie din cauza necompetenţei
materiale a instanţelor şi a termenului necesar rezolvării conflictului negativ
de competenţă, fie prin jocul celor două casări cu trimitere spre rejudecare,
până la constatarea prescripţiei răspunderii penale. Or, nu este exagerat să
considerăm că aceste probleme legate de competenţa instanţelor şi casările cu
trimitere spre rejudecare au cauzat întârzieri ce nu i-ar putea fi imputate
reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr.
41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi SC Concept Ltd SRL şi Manole
împotriva României, nr. 42.907/02, § 51, 22 noiembrie 2007).
30. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând cont de
jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că durata procedurii litigioase
este excesivă şi nu respectă cerinţa „termenului rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1
din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 paragraful 2 din Convenţie
31. Reclamantul se plânge de faptul că
vinovăţia sa a fost stabilită de Curtea de Apel Piteşti pe baza unor probe ce
nu figurau în dosar şi care se întemeiau pe o greşită interpretare a
declaraţiilor martorilor luate de instanţele inferioare, declaraţii în baza
cărora el a fost mai înainte achitat. Reclamantul vede în acest lucru o
încălcare a art. 6 paragraful 2 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită."
A. Asupra
admisibilităţii
32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu
este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Pe de altă
parte, constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
33. Pentru Guvern, situaţia în speţă este
diferită de cea reţinută de Curte în cauzele Minelli împotriva Elveţiei (25
martie 1983, seria A nr. 62), Lutz împotriva Germaniei (25 august 1987,
seria A nr. 123), Nolkenbockhoff împotriva Germaniei (25 august 1987,
seria A nr. 123) şi Englert împotriva Germaniei (25 august 1987, seria A
nr. 123). In acest sens, el arată că prescripţia împiedică răspunderea penală,
dar că ea nu înlătură caracterul penal al faptelor.
34. In ceea ce priveşte omisiunea Curţii de Apel de a
audia din nou martorii, Guvernul subliniază că aceştia fuseseră deja audiaţi în
timpul procedurii. Admiţând că V.H. nu a fost interogat ca martor în faţa
instanţelor, acesta susţine că menţionarea lui V.H. ca martor nu este decât o
simplă eroare materială. El adaugă că reclamantul a putut să îşi administreze
toate probele pe care le considera relevante în faţa instanţelor inferioare şi
că analiza instanţelor nu lasă să se întrevadă o idee preconcepută a
judecătorilor cu privire la vinovăţia reclamantului.
35. In ceea ce priveşte obligaţia de a plăti
cheltuieli de judecată, Guvernul afirmă că aceasta nu constituie o sancţiune
sau o măsură asimilabilă, prin efectele sale, unei pedepse şi că îşi avea
temeiul în art. 192 alin. 1 pct. 3 lit. b) şi alin. 2 din Codul de procedură
penală (CPP).
36. Reclamantul nu a prezentat observaţiile sale în
termenul stabilit de Curte.
37. Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie
consacrată de art. 6 paragraful 2 se numără printre elementele noţiunii de
proces echitabil în materie penală impus de paragraful 1 (Deweer împotriva
Belgiei, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) şi trebuie interpretată
în lumina jurisprudenţei Curţii în materie. Curtea a analizat deja cereri din
perspectiva celor două paragrafe coroborate (Bernard împotriva Franţei, 23
aprilie 1998, § 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-11, şi Janosevic
împotriva Suediei, nr. 34.619/97, § 96, CEDO 2002-VII, şi a statuat că art.
6 paragraful 2 reglementa întreaga procedură penală, independent de rezultatul
urmăririi penale, nu numai examinarea temeiniciei acuzaţiei (Pandy împotriva
Belgiei, nr. 13.583/02, § 41, 21 septembrie 2006).
38. Apoi, Curtea reaminteşte că trebuie făcută o
distincţie între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este
vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele
încalcă prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte au fost de mai multe ori
considerate conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie (vezi, printre altele, Leutscher
împotriva Olandei, 26 martie 1996, § 31, Culegere 1996-11).
39. Curtea reiterează şi că prezumţia de nevinovăţie
este încălcată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a vinovăţiei unui învinuit
şi, în special, fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile
apărării, o hotărâre judecătorească dată în privinţa sa reflectă sentimentul că
el este vinovat. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatări formale;
este suficientă o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră că
partea interesată este vinovată [vezi, printre multe altele, Minelli, menţionată
mai sus, § 37, şi McHugo împotriva Elveţiei (dec), nr. 55.705/00, 12 mai
2005].
40. In speţă, Curtea constată că după ce a casat
hotărârile instanţelor inferioare, instanţei de recurs îi revenea să judece, în
temeiul art. 38516 din CPP, circumstanţele cauzei în fapt şi în
drept şi a fost determinată să studieze în ansamblul său problema vinovăţiei
sau nevinovăţiei. Pe de altă parte, aceasta a procedat la o nouă analiză a
probelor ce stăteau la baza acuzaţiei, fără a audia încă o dată martorii şi
fără a îl interoga pe reclamant. Aspectele pe care curtea a trebuit să le
analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovăţia
reclamantului şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic: era vorba,
într-adevăr, să aprecieze dacă reclamantul a comis infracţiunile de fals şi uz
de fals şi dacă l-a agresat pe RM.
41. Curtea de Apel constatase prescripţia răspunderii
penale în temeiul art. 10 alin. 1 lit. g) din CPP după o nouă analiză a
probelor. Făcând trimitere la probele ce fuseseră administrate mai înainte şi
în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, curtea a statuat în ceea ce
priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals „că rezulta în mod sigur" din
probele deja administrate că nu avusese loc o vânzare la licitaţie. In ceea ce
priveşte capătul de acuzare referitor la lovire şi vătămare, Curtea a apreciat
că tot din probele administrate rezulta că reclamantul comisese infracţiunea
respectivă. In continuare, ea a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de
prescripţie a răspunderii penale. In viziunea Curţii, această motivare ar putea
da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în
judecată (Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, § 38, seria A nr.
49). Extrasul menţionat mai sus nu se limita la a descrie o „stare de
suspiciune" sau un pronostic, el prezenta ca stabilite anumite fapte
enunţate în rechizitoriu fără să se fi stabilit un nou termen de judecată şi
fără ca instanţa de apel să se fi pronunţat cu privire la probele ce trebuiau
administrate. Rezultă că, prin închiderea procedurii, Curtea de Apel a pus sub
semnul întrebării nevinovăţia reclamantului, pronunţându-se asupra vinovăţiei
sale în virtutea Codului penal (vezi, a contrario, McHugo, menţionată
mai sus).
42. Mai mult chiar, făcând acest lucru, Curtea de Apel
a dispus ca reclamantul să plătească cheltuielile de judecată în temeiul art.
192 alin. 2 din CPP, conform căruia cheltuielile ar trebui suportate de partea
al cărei recurs a fost respins. In opinia Curţii, cele două aspecte ale
hotărârii se dovedesc a fi nedisociabile (Minelli, menţionată mai sus, §
38). Intr-adevăr, dacă reclamantul ar fi fost achitat, el nu ar fi putut fi
obligat să plătească cheltuielile de judecată decât în cazul în care ar fi fost
obligat să repare prejudiciul [art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c) din CPP].
Sprijinindu-se pe argumentul Guvernului, conform căruia prescripţia înlătură răspunderea
penală, dar nu înlătură caracterul penal al faptelor, Curtea constată că
hotărârea cuprinde cu atât mai mult o constatare de vinovăţie cu cât motivarea
a determinat Curtea să constate că infracţiunile au fost într-adevăr comise,
dar că a intervenit prescripţia răspunderii civile (vezi, a contrario,
Nolkenbockhoff, menţionată mai sus, §§ 39-40, Englert, menţionată
mai sus, §§ 39-40, şi Adolf, menţionată mai sus, §§ 36-41). Pe de altă
parte, constatarea vinovăţiei reclamantului arfi putut juca un rol decisiv în
cazul unei acţiuni civile în despăgubire a părţii lezate, greşeala constatată
în penal având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.
43. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6
paragraful 2 din Convenţie.
III. Asupra celorlalte
pretinse încălcări
44. Prin scrisoarea din data de 16 aprilie
2007, reclamantul se plânge că, prin Decizia din 9 decembrie 2003, Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra unei cereri făcute direct în
recursul în anulare şi că această decizie a atras asupra sa consecinţe
patrimoniale importante.
45. Trebuie menţionat că reclamantul a sesizat Curtea
cu acest capăt de cerere la data de 16 aprilie 2007, adică după mai mult de 6
luni de la Decizia din 9 decembrie 2003, care constituie, în speţă, decizia
internă definitivă în sensul art. 35 paragraful 1 din Convenţie.
46. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi
trebuie respins în aplicarea art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra
aplicării art. 41 din Convenţie
47. Conform art. 41 din Convenţie:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
48. Curtea observă că reclamantul nu şi-a prezentat
cererile de reparaţie echitabilă în termenul acordat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe durata procedurii şi prezumţia de nevinovăţie
şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6
paragraful 1 din Convenţie din cauza duratei excesive a procedurii;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6
paragraful 2 din Convenţie.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată
în scris la data de 14 aprilie 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2
şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier