HOTARARE Nr. 0
din 4 noiembrie 2008
în Cauza Savu împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 358 din 28 mai 2009
(Cererea nr. 19.982/04)
In cauza Savu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
deupă ce a deliberat în camera de consiliu la data de
14 octombrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
19.982/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, domnul Paul Savu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 mai
2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. La data de 9 mai 2006, preşedintele Secţiei a treia
a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum prevede art. 29
§ 3 din Convenţie, s-a hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea
şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1940 şi
locuieşte în Călăraşi.
A. Recursul în
anulare împotriva hotărârii definitive din 6 iunie 2002 care îi atribuie
reclamantului un teren în suprafaţă de 293 m2
5. Prin Hotărârea definitivă din 3 iunie 1996,
Judecătoria Călăraşi a respins în parte acţiunea introdusă la data de 6 iunie
1994 de către S.P, unul dintre cei 7 fraţi ai reclamantului, împotriva mamei
lor. Instanţa a statuat într-adevăr că S.P. nu avea dreptul decât la o
suprafaţă de 1.000 m2 din terenul de circa 1.293 m2 pe
care îl revendicase, teren care fusese cumpărat de părinţii săi în anul 1957 şi
naţionalizat de autorităţi în anii 1960.
6. In urma decesului mamei, prin Sentinţa din 6
noiembrie 2001, după ce a procedat la administrarea unei expertize imobiliare,
Judecătoria Călăraşi a admis acţiunea în partaj succesoral introdusă de
reclamant împotriva celor 7 fraţi ai săi şi i-a atribuit un teren în suprafaţă
de 293 m2, care reprezenta restul terenului de 1.293 m2
menţionat mai sus şi constituia masa succesorală. In acelaşi timp, instanţa a
stabilit în sarcina sa plata unei sulte în valoare de 5.143.175 lei româneşti (ROL)
în favoarea fiecăruia dintre fraţii săi şi i-a acordat o sumă cu titlu de
cheltuieli de judecată.
7. Atât apelul, cât şi recursul lui S.P. împotriva
sentinţei menţionate mai sus au fost respinse ca neîntemeiate, primul prin Decizia
din 5 martie 2002 a Tribunalului Călăraşi, iar al doilea prin Decizia din 6
iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti. Ca răspuns la argumentele lui S.P, care
susţinea că are un drept exclusiv de proprietate asupra parcelei de 293 m2
şi că aceasta nu făcuse obiectul unei cereri a mamei sale întemeiate pe Legea
fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991), Curtea de Apel
Bucureşti a statuat că S.P. nu îşi dovedise dreptul asupra parcelei de 293 m2.
De asemenea, instanţa a statuat că, în temeiul contratului de vânzare-cumpărare
din anul 1957 şi al retrocedării de către autorităţi întemeiate pe Legea nr.
18/1991, această parcelă făcea parte din masa succesorală.
8. La data de 7 august 2003, reclamantul a intrat în
posesia terenului în suprafaţă de 293 m2 şi a plătit sultele
datorate, în executarea Sentinţei definitive din 6 noiembrie 2001 menţionate
mai sus.
9. In urma unui recurs în anulare formulat de
procurorul general al României în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de
procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia din 31 martie 2004,
a casat deciziile menţionate mai sus şi, pe fond, a respins acţiunea în partaj
succesoral ca neîntemeiată. Instanţa supremă a statuat că parcela în suprafaţă
de 293 m2 aflată în litigiu fusese naţionalizată de stat în acelaşi
timp cu cea în suprafaţă de 1.000 m2, că nu exista nicio dovadă care
să ateste reconstituirea dreptului de proprietate al mamei reclamantului asupra
terenului în suprafaţă de 293 m2 în temeiul Legii nr. 18/1991 şi că,
făcând parte din patrimoniul administraţiei locale, parcela în litigiu nu
trebuia să fie inclusă în masa succesorală de partajat.
B. Procedura în anularea vânzării de către reclamant
a terenului în suprafaţă de 293 m2
10. La data de 26 aprilie 2004, reclamantul a
încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică cu fiul său, S.PL,
contract prin care acesta cumpăra un teren în suprafaţă de 400 m2
din care făcea parte parcela de 293 m2 menţionată mai sus. S.PI. a
intrat în posesia terenului.
11. La data de 9 februarie 2005, invocând Hotărârea din
data de 31 martie 2004 pronunţată în recursul în anulare, S.P. a sesizat
instanţele interne cu o acţiune îndreptată împotriva fraţilor săi, inclusiv a
reclamantului, şi împotriva lui S.PI. Această acţiune avea ca obiect anularea
contractului de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 2004 şi restabilirea situaţiei
dinaintea executării Sentinţei din 6 noiembrie 2001.
12. Prin Decizia definitivă din data de 27 mai 2008,
Curtea de Apel Bucureşti a admis parţial acţiunea lui S.P. Aceasta a statuat că
acel contract de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 2004 era lovit de nulitate
absolută în ceea ce priveşte parcela în suprafaţă de 293 m2 pentru
cauză ilicită şi falsă, reclamantul nemaifiind proprietarul parcelei în
momentul vânzării, că S.PI. trebuia evacuat de pe parcela respectivă şi că
reclamantului trebuia să îi fie restituite sumele pe care le plătise cu titlu
de sultă la data de 7 august 2003. Instanţa a respins cererea de partaj al
terenului în suprafaţă de 1.293 m2 ca inadmisibilă, Decizia din 31
martie 2004 a Curţii Supreme de Justiţie dobândind autoritate de lucru judecat.
II. Dreptul intern pertinent
13. Prevederile legale relevante, în vigoare
la data evenimentelor, sunt descrise în Hotărârea SCMasinexportimport
Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie
2005).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
14. Reclamantul susţine, în esenţă, că anularea
Deciziei definitive din data de 6 iunie 2002 de către Curtea Supremă de
Justiţie în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general a
încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul său la
respectarea bunurilor. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul
nr. 1, care prevăd următoarele, în părţile lor relevante în speţă:
ARTICOLUL 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)"
ARTICOLUL 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
15. Guvernul contestă această teză.
A. Asupra admisibilităţii
16. In observaţiile sale din 25 septembrie 2006,
Guvernul invocă pierderea calităţii de victimă de către reclamant din cauza
vânzării parcelei litigioase în suprafaţă de 293 m2 către fiul său,
S.PI., prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 2004. Cu toate
acestea, Guvernul precizează că va renunţa la excepţia ridicată dacă, la
finalul procedurii în anulare introduse de S.P. (paragraful 12 de mai sus),
contractul de vânzare-cumpărare menţionat mai sus va fi anulat.
17. Curtea observă încă de la început că procedura
menţionată de Guvern s-a finalizat prin Decizia definitivă din 27 mai 2008,
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a constatat nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare menţionat mai sus. Ţinând cont de această
constatare şi de poziţia Guvernului, Curtea consideră că nu există niciun motiv
pentru a continua, din oficiu, analiza excepţiei invocate.
18. Pe de altă parte, Curtea constată că cererea nu
este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea,
constată că cererea nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
19. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe
art. 6 § 1 din Convenţie, recunoscând că dreptul la un proces echitabil
implică, în acelaşi timp, şi respectarea principiului securităţii raporturilor
juridice şi că instanţa europeană a sancţionat deja reanalizarea de către
Curtea Supremă de Justiţie a unei hotărâri definitive în urma unui recurs în
anulare (Brumărescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, CEDO
1999-VII), Guvernul subliniază că această cale de atac a fost eliminată din
Codul de procedură civilă.
In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art.
1 din Protocolul nr. 1, Guvernul consideră că, în măsura în care Curtea Supremă
de Justiţie a constatat în Decizia sa din 31 martie 2004 că nu existau dovezi
care să ateste că parcela în suprafaţă de 293 m2 trebuia inclusă în
masa succesorală care trebuia partajată, ingerinţa în dreptul de proprietate al
reclamantului asupra acestei parcele era legală şi proporţională.
20. Reclamantul contestă argumentele Guvernului.
21. Curtea a analizat în mai multe ocazii cauze care
ridicau probleme similare cu cele din speţa de faţă, în care a constatat
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza
rejudecării soluţiei date în mod definitiv unui litigiu şi a privării
reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, ca urmare a
unui recurs în anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată
anterior, paragrafele 61, 77 şi 80, SC Masinexportimport Industrial Group
SA, citată anterior, paragrafele 32 şi 46-47, şi Piaţa Bazar Dorobanţi
SRL împotriva României, nr. 37.513/03, paragrafele 23 şi 33, 4 octombrie
2007).
22. Analizând cauza de faţă, Curtea consideră că
Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la
o altă concluzie. In mod special, aceasta constată că, fiind sesizată de
procurorul general, Curtea Supremă de Justiţie a reanalizat cauza şi a anulat,
prin Decizia din 31 martie 2004, Decizia definitivă din 6 iunie 2002 a Curţii
de Apel Bucureşti, care statuase că parcela în suprafaţă de 293 m2
trebuia inclusă în masa succesorală care urma să fie partajată între reclamant
şi fraţii săi şi că se impunea ca aceasta să fie atribuită primului, în
schimbul unei sulte.
23. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând cont de
elementele aflate la dosar, Curtea constată că anularea de către Curtea Supremă
de Justiţie a Deciziei definitive din 6 iunie 2002 a încălcat principiul
securităţii raporturilor juridice, încălcând reclamantului dreptul său la un
proces echitabil şi dreptul la respectarea bunurilor sale.
24. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
25. Conform art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
26. După ce a solicitat la data de 17 noiembrie 2006
suma de 18.000 euro (EUR) pentru daunele materiale şi suma de 16.000 EUR
pentru daunele morale, reclamantul a precizat că ar trebui luată în considerare
cererea sa de reparaţie echitabilă din 23 noiembrie 2006. In această scrisoare
el solicită, în esenţă, reconstituirea dreptului său de proprietate asupra
terenului în suprafaţă de 1.293 m2, inclusiv asupra parcelei în
litigiu în suprafaţă de 293 m2, şi recunoaşterea valabilităţii
contractului de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat la data de 26 aprilie
2004 cu S.PI. Pe de altă parte, el solicită suma de 70.000 EUR cu titlu de
daune materiale pentru lipsa de folosinţă a parcelei menţionate mai sus şi suma
de 70.000 EUR pentru daune morale.
27. Guvernul consideră că cererea reclamantului
referitoare la daunele materiale trebuie respinsă şi că suma solicitată cu
titlu de daune morale este excesivă, având în vedere jurisprudenţa Curţii.
28. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa bine
stabilită, conform căreia o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru
statul pârât obligaţia juridică faţă de Convenţie de a pune capăt încălcării şi
de a îi înlătura consecinţele astfel încât să restabilească, pe cât posibil,
situaţia anterioară acesteia. Statele contractante sunt, în principiu, libere
să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri
de încălcare, pronunţate într-o cauză în care ele au fost parte. Dacă tipul
încălcării permite restitutio in integrum, este de datoria statului
pârât să o efectueze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite
doar o înlăturare parţială a consecinţelor încălcării, art. 41 abilitează
Curtea să îi acorde părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia pe care o
consideră adecvată [Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă)
[MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-1].
29. Curtea consideră că, în speţă, singurul fundament
care trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în
constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr.
1 din cauza anulării, la 31 martie 2004, a Deciziei definitive din 6 iunie 2002
a Curţii de Apel Bucureşti. Această decizie partajase masa succesorală după
decesul mamei reclamantului şi îi atribuise acestuia parcela în suprafaţă de
293 m2, dispunând, în acelaşi timp, în sarcina sa, plata unei sulte
în valoare de 5.143.175 ROL în favoarea fiecăruia dintre fraţii săi.
30. Curtea consideră încă de la început că cererea
referitoare la prejudiciul pretins din cauza lipsei de folosinţă a parcelei în
suprafaţă de 293 m2 nu a fost deloc susţinută şi că nu există nicio
legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi cererile de alte daune
materiale decât cea referitoare la atribuirea în proprietate a parcelei în
suprafaţă de 293 m2 menţionată mai sus. Aşadar, aceste cereri
trebuie respinse [Dragne şi alţii împotriva României (reparaţie
echitabilă), nr. 78.047/01,'§ 18, 16 noiembrie 2006]. In schimb, făcând
trimitere la Decizia definitivă din 6 iunie 2002, Curtea apreciază că este de
datoria autorităţilor să ia măsurile necesare pentru a îl repune pe reclamant
într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6
§ 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate
prin pronunţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei pronunţate în
recursul în anulare.
31. Pe de altă parte, Curtea consideră că anularea
Deciziei definitive din 6 iunie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie a
determinat o încălcare gravă a drepturilor reclamantului la un proces
echitabil, conform cu principiul securităţii raporturilor juridice şi cu
respectarea bunurilor sale, încălcare ce constituie sursa unui prejudiciu
moral. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând
în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă
reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
32. Reclamantul solicită şi suma de 30.000 EUR pentru
cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne în diferitele
proceduri ce s-au desfăşurat în perioada 1994-2008 cu privire la terenul în
suprafaţă de 1.293 m2 şi pentru cele angajate în faţa Curţii
(fotocopii, traduceri, taxe poştale etc). El prezintă chitanţe de plată a
onorariilor avocaţilor săi, printre care şi cele legate de procedura de recurs
în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care se ridică la circa
6.000.000 ROL.
33. Guvernul observă că cele mai multe dintre documentele
justificative furnizate de partea interesată fie sunt lipsite de precizie în
ceea ce priveşte obiectul lor, fie fac trimitere la perioade şi proceduri care
nu privesc cauza aflată în faţa Curţii.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate
obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li
s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Pe de altă
parte, Curtea reaminteşte că, atunci când constată o încălcare a Convenţiei, ea
poate acorda rambursarea cheltuielilor de judecată angajate în procedurile
interne, dar numai atunci când ele au fost efectuate „pentru a împiedica sau a
corecta prin acestea presupusa încălcare" (Forum Maritime împotriva
României, nr. 63.610/00 şi 38.692/05, § 180, 4 octombrie 2007). Reamintind
că încălcările constatate în speţă se referă exclusiv la anularea prin Decizia
din 31 martie 2004 a Deciziei definitive din 6 iunie 2002 a Curţii de Apel
Bucureşti şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile
menţionate mai sus, Curtea apreciază că trebuie să îi acorde reclamantului suma
de 300 EUR, pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
35. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca, în cel mult 3 luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, statul pârât
să ia măsurile necesare pentru a îl repune pe reclamant într-o situaţie
echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat în absenţa anulării Deciziei
definitive din 6 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti;
b) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în
cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform
art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
(i) 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care ar
putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale;
(ii) 300 EUR (trei sute euro) pentru cheltuielile de judecată,
plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către
reclamant;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior comunicată în
scris la data de 4 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi
3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier