HOTARARE Nr. 0
din 3 iunie 2008
in Cauza Societatea
Comerciala „Pilot Service" - S.A. Constanta impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 137 din 5 martie 2009
(Cererea nr. 1.477/02)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Elisabet Fura-Sandstrom,
preşedinte, Josep Casadevall, judecător ad-hoc, Bostjan M. Zupancic, Egbert
Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de
consiliu la data de 13 mai 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei
se află o cerere (nr. 1.477/02) îndreptată împotriva României, prin care o
societate comercială de drept român, Societatea Comercială „Pilot Service"
- S.A. Constanţa (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 31 iulie 2001, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Aceasta a fost
reprezentată în faţa Curţii de doamnele avocat A. Dăgăliţă şi N. Popescu, din
Bucureşti, iar ulterior numai de aceasta din urmă. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat succesiv
de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de coagentul său, doamna Ruxandra Paşoi,
şi de către un nou agent, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul
Afacerilor Externe.
3. La 29 martie 2006,
Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art.
29 § 3, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi
temeinicia cauzei. Deoarece domnul C. Bîrsan, judecător ales pentru România,
s-a abţinut, Guvernul l-a desemnat pe domnul J. Casadevall pentru a statua în
calitate de judecător ad-hoc (art. 27 § 2 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanta este o
societate comercială constituită în anul 1991, în urma transformării unei foste
întreprinderi de stat în societate pe acţiuni. Sediul său social este în
Constanţa, iar obiectul său principal de activitate este pilotarea navelor în
porturile maritime, pe Dunărea maritimă şi fluvială şi pe canalurile navigabile.
5. Prin Ordinul
ministrului transporturilor din 21 iunie 1994, nepublicat, Ministerul
Transporturilor a stabilit ca zone de pilotaj următoarele porturi: Constanţa
Nord (zona 1), Constanţa
Sud {zona 2), Mangalia
şi Midia.
6. La 27 iunie 1996, Fondul
Proprietăţii de Stat (F.P.S.) a vândut asociaţiei salariaţilor reclamantei 51% din acţiunile
societăţii. In urma transmiterii ulterioare a celorlalte acţiuni către persoane fizice, în cadrul procesului de privatizare, aceasta a
devenit o societate cu capital integral privat.
7. Prin Ordonanţa
Guvernului nr. 22 din 29 ianuarie 1999, pilotajul navelor a fost declarat
serviciu public portuar.
A. Anularea Ordinului ministrului transporturilor nr.
508/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice
de autorizare a agenţilor economici care prestează servicii în porturi
8. Prin Ordinul
ministrului transporturilor din 16 septembrie 1999 (Ordinulnr. 508/1999), Ministerul
Transporturilor (Ministerul) a aprobat normele
metodologice privind desfăşurarea activităţilor portuare.
9. La 3 decembrie 1999,
reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva
Ministerului în vederea anulării art. 2 şi 5 din acest ordin. Conţinutul
prevederilor criticate era după cum urmează. Conform art. 2, activitatea de
pilotaj era supusă unor autorizări. Conform art. 5 (1), acordarea unei
autorizaţii depindea de încheierea unor contracte de asociere, de cesiune sau a
altor contracte între societăţile interesate şi administraţia portuară. Conform
art. 5 alin. (2), autorizaţia era valabilă până la concesiunea serviciului
portuar. Reclamanta s-a plâns de faptul că aceste condiţii îi încălcau dreptul
de desfăşurare a activităţii de pilotaj.
10. La scurt timp de la introducerea acţiunii de mai sus, la 27 ianuarie
2000, Inspectoratul Navigaţiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizaţie
pentru desfăşurarea activităţii de pilotaj la intrarea şi la ieşirea din
porturi, precum şi pe căile şi canalurile navigabile de acces spre porturile fluviale.
Conform unei clauze din autorizaţie, aceasta era valabilă până la acordarea
concesiunii serviciului de pilotaj, conform art. 5 din Ordinul nr. 508/1999,
însă cel târziu până la data de 27 ianuarie 2005.
11. La 23 mai 2000, în urma unei licitaţii, Ministerul a concesionat
serviciul public de pilotaj (vezi procedura D de mai jos).
12. Prin sentinţa din
15 iunie 2000, Curtea de Apel a admis acţiunea, a anulat art. 2 şi 5 din
ordinul menţionat mai sus ca fiind ilegale şi a constatat că reclamanta avea
dreptul de a desfăşura ulterior activitatea de pilotaj, în condiţiile prevăzute de lege şi fără nicio limitare sau altă
condiţie. Curtea de Apel a reţinut următoarele:
„Rezultă din actele constitutive ale societăţii «Pilot
Service» - S.A. Constanţa (statut, înregistrare registrul comerţului etc),
coroborate cu Legea nr. 15/1990 şi Hotărârea de Guvern nr. 19/1991, că aceasta
a dobândit dreptul de a exercita activitatea de pilotaj al navelor în porturile
maritime, drept ce constituie obiectul său principal de activitate, înscris la
oficiul registrului comerţului, pe care l-a exercitat încă de la înfiinţarea sa
şi până în prezent.
(...) La 27.06.1996, prin contractul de
vânzare-cumpărare de acţiuni (...), s-a transmis dreptul de proprietate asupra
a 51% din acţiuni, cu toate drepturile ce decurg de aici, printre care şi
valorificarea fondului de comerţ prin continuarea activităţii de pilotaj,
activitate ce constituie obiectul principal al societăţii, autorizat conform
textelor de lege amintite (...).
Ca urmare privatizării, s-a transmis de fapt dreptul de
proprietate asupra societăţii ca întreprindere şi toate drepturile pe care
societatea le avea la data respectivă.
Evident că cel mai important drept a fost cel de a
efectua, în condiţiile legii, serviciul de pilotaj valorificând fondul de
comerţ cu componentele sale (clientela, firma), elemente de o neîndoielnică
valoare patrimonială, avute în vedere la stabilirea valorii acţiunilor ce au
constituit obiectul şi cauza actului juridic încheiat.
De la data constituirii ca societate comercială cu
capital de stat şi până la privatizarea sa totală (prin contractul de
vânzare-cumpărare din 27 iunie 1996), statul nu a dispus potrivit art. 40 din
Legea nr. 15/1990, prin lege specială, ca activitatea de pilotaj să constituie
monopol de stat.
Obiectul de activitate ce consta în prestarea de
servicii de pilotaj al navelor poate fi definit ca un drept incorporai ce
constituie un element al fondului de comerţ, cu efecte patrimoniale.
Deşi aparent Ordinul ministrului transporturilor nr.
508/1999 vizează acest bun mobil incorporai, consecinţele aplicării lui pentru
societatea comercială în cauză afectează patrimoniul acesteia, întrucât la o
societate comercială patrimoniul este echivalent cu fondul de comerţ, putând să
fie definite unul prin celălalt, constituite dintr-o universalitate de bunuri
mobile şi imobile, corporale şi incorporale, active şi pasive.
Prin urmare, protejarea serviciului de pilotaj nave, ca
obiect de activitate al societăţii comerciale «Pilot Service» - S.A., dobândit
prin legea de înfiinţare, nu urmăreşte să instituie un drept de monopol, ci să
conserve însuşi patrimoniul societăţii.
In consecinţă, orice atingeri care se aduc obiectului
de activitate au efecte asupra patrimoniului şi echivalează în fapt cu o
expropriere, încălcând astfel prevederile (...) Constituţiei.
Protecţia pe care legiuitorul o conferă noţiunii de
patrimoniu trebuie privită (...) nu numai în sensul protecţiei bunurilor mobile
şi imobile, ci şi în sensul protecţiei drepturilor incorporale.
(...) Curtea constată că reclamanta a dobândit dreptul
de proprietate prin lege, astfel încât ea nu mai are nevoie de alte autorizaţii
în sensul art. 5 din ordin (...) şi nici nu i se poate impune să participe la
licitaţie pentru concesionare, câtă vreme este proprietara unui astfel de
serviciu."
13. Ministerul a
formulat un recurs dedus în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
14. La 16 iulie 2000, la
cererea reclamantei, Curtea de Apel Constanţa a dispus ca Ministerul să
suspende aplicarea ordinului contestat şi să îi permită reclamantei să îşi
desfăşoare activitatea până la soluţionarea recursului. In urma unei plângeri
pe care reclamanta a introdus-o la Parchetul General al României, Ministerul
i-a permis să îşi desfăşoare temporar activitatea.
15. Reclamanta afirmă
că a fost obligată de autorităţi să îşi întrerupă activitatea la 12 august 2000
şi că şi-a reluat-o la 22 august 2000.
16. La 23 august 2000,
Ministerul a emis un nou ordin (vezi procedura B de mai jos).
17. La 1 septembrie 2000, reclamanta şi-a încetat activitatea în urma
unei scrisori a conducerii portului Constanţa (vezi paragraful 27 de mai jos).
18. Prin decizia din 6
februarie 2001, Curtea Supremă a admis recursul Ministerului, a casat sentinţa
din 15 iunie 2000 şi a anulat art. 5 din ordin. Curtea Supremă a reţinut că
art. 2 din ordin era conform cu legea, nu şi art. 5. Decizia era redactată
astfel în părţile sale relevante:
„In ceea ce priveşte prevederile art. 5 din ordinul
contestat, Curtea Supremă de Justiţie constată că acestea adaugă în mod
nepermis la lege, instituind practic o nouă categorie de autorizaţii. Este
vorba de autorizaţiile necesare prestării de servicii publice portuare care,
conform aceluiaşi text, se acordă numai agenţilor economici care la data
solicitării autorizaţiei au încheiat contracte de asociere, de cesiune sau
altele asemenea cu administraţiile portuare.
Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 nu conţine nicio
prevedere specială şi derogatorie referitoare la necesitatea de a obţine o altă
autorizaţie decât cea prevăzută de art. 11 alin. 1 pentru efectuarea
serviciilor publice portuare.
Tot un adaos la lege îl constituie prevederile art. 5
alin. 2 din ordin, prin care autorizaţiile (...) îşi păstrează valabilitatea
până la concesionarea, în condiţiile prevăzute de lege, a serviciilor publice
portuare respective.
Or, atât Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 (...), cât şi
art. 82 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 (...) nu cuprind nicio dispoziţie
referitoare la încetarea valabilităţii autorizaţiei în cazul concesiunii serviciului
public portuar către alte persoane.
(...) In ordonanţa menţionată mai sus nu se regăseşte o
astfel de condiţie şi, indiscutabil, aplicarea ei ar conduce la desfiinţarea
autorizaţiilor de pilotaj acordate societăţilor comerciale care, întocmai
reclamantei, au ca obiect de activitate pilotajul maritim.
(...) S-a dovedit cu probele administrate în cauză că
urmare a aplicării actului administrativ normativ, Societatea Comercială «Pilot
Service» - S.A. Constanţa a fost oprită să mai efectueze activitatea de pilotaj
de aproximativ şase luni, ajungând în pragul falimentului.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, acest agent
economic a dobândit dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj maritim în
condiţii de concurenţă, prin adoptarea statutului propriu şi conform legilor
speciale în vigoare.
Statul nu a instituit prin lege un monopol de stat cu
privire la o astfel de activitate, acordând drepturi exclusive în urma concesionării serviciului public în beneficiul unuia sau mai multor
agenţi economici precis determinaţi.
(...) Nu trebuie acceptat un monopol în domeniu, cu
atât mai mult cu cât art. 82 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 a prevăzut că
această activitate poate fi concesionată la una sau maximum două societăţi -
persoane juridice.
Prezintă semnificaţie şi faptul că legislaţia altor
ţări europene a condiţionat desfăşurarea activităţii de pilotaj numai de
respectarea cerinţei privind pregătirea de specialitate şi experienţa piloţilor
în acest domeniu, precum şi de existenţa mijloacelor cu care aceştia să-şi
desfăşoare efectiv activitatea.
Oral, reprezentantul Ministerului Transporturilor a
invocat abrogarea ulterioară a Ordinului nr. 508/1999 prin Ordinul nr.
595/2000.
Apărarea respectivă este lipsită de relevanţă, deoarece
procedeul utilizat de autoritatea emitentă era prin el însuşi inadmisibil.
Singură instanţa de judecată, legal învestită cu
cererea reclamantei, putea să anuleze actul administrativ supus controlului său
(...), făcând astfel să înceteze efectele sale
juridice."
19. La 7 februarie 2001,
reclamanta a solicitat comandamentului portului Constanţa să îi permită
desfăşurarea activităţii, în baza deciziei din data de 6 februarie 2001 a
Curţii Supreme.
20. La 6 martie 2001,
aceasta a adresat aceeaşi cerere Ministerului.
21. La 14 martie 2001,
sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel Constanţa a fost învestită cu
formulă executorie în partea referitoare la anularea art. 5.
22. Prin scrisoarea din
21 martie 2001, Ministerul i-a adus la cunoştinţă reclamantei că nu îi putea
satisface cererea, deoarece dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj nu îl
aveau decât societăţile care au fost selecţionate în urma licitaţiei din 23 mai
2000 (vezi procedura D de mai jos). Prin aceeaşi scrisoare, Ministerul a
precizat următoarele:
„In urma deciziei Curţii Supreme, agenţii economici
trebuie să solicite o autorizaţie pentru activităţile de pilotaj în temeiul
dreptului aplicabil, şi anume Ordinul nr. 595/2000.
Decizia Curţii Supreme, în dispozitivul său, nu face
nicio menţiune a unei obligaţii a autorităţii competente de a permite
desfăşurarea activităţii de pilotaj în zonele ce fac obiectul concesiunii, spre
deosebire de decizia Curţii de Apel (...)".
23. La o dată
neprecizată, procurorul general al României a formulat, la cererea Ministerului,
un recurs în anulare împotriva deciziei menţionate mai sus a Curţii Supreme,
arătând că Ordinul nr. 508/1999 al Ministerului a fost abrogat prin Ordinul
ministrului transporturilor nr. 595 din 23 august 2000 şi că, prin urmare, recursul împotriva deciziei din 15 iunie 2000 ar fi trebuit
respins ca lipsit de obiect.
24. Prin decizia din 5
noiembrie 2001, Curtea Supremă a respins recursul în anulare ca neîntemeiat.
Aceasta a statuat că autorizaţia din 27 ianuarie 2000 eliberată reclamantei
constituia un drept dobândit în patrimoniul său şi că, prin urmare, el trebuia
să fie protejat pe toată durata valabilităţii autorizaţiei. De asemenea, Curtea
Supremă a reţinut că limitarea adusă autorizaţiei, în perioada sa de valabilitate, nu era conformă cu legea.
B. Anularea Ordinului ministrului transporturilor nr.
595/2000
25. Prin Ordinul
ministrului transporturilor din 23 august 2000 {Ordinulnr. 595/2000), Ministerul
a stabilit noi norme metodologice pentru prestarea de servicii portuare, care
abroga Ordinul precedent nr. 508/1999.
26. Art. 2 alin. (2) din
normele metodologice şi art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 prevedeau că numai
concesionarul unui serviciu public portuar poate presta acest serviciu şi,
respectiv, că autorizaţiile eliberate în temeiul Ordinului nr. 508/1999 nu sunt
valabile decât până la expirarea vizei anuale.
27. Prin scrisoarea din
1 septembrie 2000, conducerea portului Constanţa a informat-o pe reclamantă că,
începând cu acea dată, exercitarea dreptului său de pilotaj
era suspendat.
28. La 6 octombrie
2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva
Ministerului pentru a anula prevederile menţionate mai sus ale Ordinului nr.
595/2000 şi ale normelor metodologice aferente şi pentru a i se acorda daune-interese pentru prejudiciul pe care i l-a produs acest
ordin.
29. In timp ce procedura se afla pe rol, la 19 ianuarie 2001,
Inspectoratul Navigaţiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizaţie
referitoare la pilotajul navelor la intrarea şi la ieşirea din porturi. Conform
menţiunilor autorizaţiei, ea era valabilă numai pentru zonele neconcesionate şi
numai până la data de 19 ianuarie 2006.
30. Prin sentinţa din
22 noiembrie 2001, Curtea de Apel a admis acţiunea, a anulat prevederile în
cauză şi a statuat că reclamanta avea dreptul de a desfăşura activitatea de
pilotaj în baza autorizaţiei din 27 ianuarie 2000. Prin aceeaşi hotărâre,
Curtea de Apel a anulat scrisoarea conducerii portului Constanţa menţionată
anterior (vezi paragraful 27 de mai sus) şi a constatat, în plus, că reclamanta
renunţase la cererea sa cu privire la acordarea de daune-interese. Curtea de
Apel a reţinut în special următoarele:
„Din actele dosarului rezultă că aşa-zisele noi
reglementări ale Ordinului nr. 595/2000 sunt, de fapt, preluate din vechile
reglementări conţinute în Ordinul nr. 508/1999, care fuseseră anulate prin
sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel (...) şi prin decizia din 6
februarie 2001 a Curţii Supreme.
(...) Prevederile art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 şi ale art. 2 alin. (2) din normele metodologice adaugă nepermis
la lege, instituind practic o categorie nouă de autorizaţii, limitează
valabilitatea celor emise anterior şi condiţionează nelegal emiterea acestora,
acordând dreptul de a efectua serviciul de pilotaj numai agenţilor economici
concesionari ai serviciilor publice.
(...) Prin emiterea Ordinului nr. 595/2000 şi a adresei
(...) transmise societăţii, începând cu data de 1 septembrie 2000, activitatea
societăţii reclamante a încetat, aceasta ajungând în pragul falimentului,
deoarece nu mai poate desfăşura activitatea de pilotaj (...), singura sa sursă
de venituri."
31. Această hotărâre a
fost confirmată prin decizia din 22 octombrie 2002 a Curţii Supreme, care a
respins recursul Ministerului. Decizia era redactată astfel în părţile sale
relevante:
„(...) Curtea Supremă constată că instanţa de fond a
examinat detaliat cele două ordine, reţinând că unele dintre prevederile
primului ordin, anulate, au fost reluate în cel de-al doilea ordin.
Un astfel de procedeu poate fi
considerat, cu drept temei, o modalitate de a eluda hotărârile judecătoreşti
intrate în puterea de lucru judecat, constituind, în ultimă analiză, o
nesocotire a principiului constituţional (...) al separaţiei puterilor.
(...) Prin încălcarea condiţiilor rezultând din
autorizaţia emisă reclamantei s-a încălcat un drept constituit în favoarea
acesteia (...)."
32. In aceeaşi decizie,
Curtea Supremă a făcut trimitere la decizia sa din 5 noiembrie 2001 (vezi
paragraful 24 de mai sus) cu privire la ilegalitatea limitărilor aduse
autorizaţiei în cauză. Referitor la acest lucru, Curtea Supremă a reţinut
următoarele:
„Este adevărat că decizia menţionată mai sus s-a dat în
soluţionarea unui alt litigiu, dar problema este una şi aceeaşi în ambele
cauze, iar principiul autorităţii de lucru judecat nu operează doar în ipoteza
întrunirii triplei identităţi - persoane, obiect, cauză -, ci (...) şi în
situaţiile în care prin soluţia pronunţată în cel de-al doilea proces s-ar
ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat şi pe baza căruia s-a
dezlegat prima cauză, făcând deci inoperantă hotărârea din acea cauză."
33. La 23 octombrie
2002, reclamanta a solicitat Ministerului şi autorităţilor portului Constanţa
permisiunea de a-şi relua activitatea de pilotaj, invocând decizia menţionată
mai sus.
34. La 29 octombrie
2002, sentinţa Curţii de Apel Constanţa a fost învestită cu formulă executorie.
35. La 30 octombrie
2002, la cererea reclamantei, un executor judecătoresc Ie-a cerut autorităţilor
portului Constanţa şi Ministerului să execute sentinţa menţionată mai sus.
36. Prin scrisoarea din
6 noiembrie 2002, Ministerul a informat-o pe reclamantă că urmează să adopte un
nou ordin pentru a anula prevederile menţionate mai sus ale Ordinului nr.
595/2000. De asemenea, i-a precizat că ea nu putea totuşi să desfăşoare
activitatea de pilotaj, deoarece nu solicitase o nouă autorizaţie. Ministerul a
considerat că o astfel de autorizaţie era necesară din moment ce hotărârea în
cauză nu anulase prevederile privind autorizaţiile.
37. Prin Ordinul
ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1.867/2002
pentru abrogarea art. 6 din Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000
pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agenţilor economici care
prestează servicii în porturi, pe căi şi canale navigabile, cu modificările
ulterioare, şi a alin. (2) al art. 2 din normele metodologice prevăzute în
anexa la Ordinul transporturilor nr. 595/2000 (Ordinul
nr. 1.867/2002), Ministerul a abrogat art. 2 alin. (2) din normele metodologice şi art. 6 din Ordinul
nr. 595/2000.
38. Prin Ordinul
ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 287/2003
privind autorizarea agenţilor economici care desfăşoară activităţi de transport
naval (Ordinul nr. 287/2003), Ministerul a stabilit că autorizaţiile emise agenţilor economici ce
prestau servicii de pilotaj vor fi valabile până la data concesionării
serviciilor respective şi că, dacă serviciul public făcea obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul
care putea să presteze acest serviciu.
C. Anularea Hotărârii
Guvernului nr. 167/2000
39. Prin Hotărârea
Guvernului nr. 167/2000, Guvernul a aprobat concesionarea serviciului public
portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti.
40. La 3 mai 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o
acţiune împotriva Guvernului, pentru a anula Hotărârea Guvernului nr. 167/2000.
41. Prin decizia din 6
decembrie 2000, Curtea de Apel a respins acţiunea.
42. Această decizie a
fost confirmată prin decizia din 26 octombrie 2001 a Curţii Supreme de
Justiţie, care a respins recursul reclamantei, reţinând că, prin hotărârea
criticată, statul nu instituise un monopol asupra activităţii de pilotaj
maritim, în măsura în care reclamantei i s-a acordat dreptul de a candida la
licitaţia destinată concesionării serviciului de pilotaj.
D. Anularea
procedurii de licitaţie din 23 mai 2000
43. La 23 mai 2000, în
urma unei licitaţii, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj al
navelor pentru porturile maritime din Constanţa Nord (zona 1), Constanţa Sud (zona 2), Midia şi Mangalia, pentru o
durată de 10 ani. Reclamanta a participat la licitaţie, prezentând o ofertă
pentru zona 2, însă a fost declarată câştigătoare o altă societate (societatea V.).
44. La 25 mai 2000,
reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune introdusă împotriva
Ministerului în vederea anulării procedurii pentru zona 2.
45. La 12 iulie 2000,
Ministerul a încheiat un contract de concesiune cu societatea V.
46. Prin sentinţa din 2 noiembrie 2001, tribunalul a admis acţiunea şi a
anulat procedura pentru zona 2, din cauza unor neregularităţi procedurale.
47. La 22 ianuarie 2002,
reclamanta i-a solicitat Ministerului, prin intermediul unui executor
judecătoresc, permisiunea de a desfăşura activitatea de pilotaj.
48. La 18 februarie
2002, reclamanta şi-a reluat activitatea în zona 2.
49. In urma exercitării
căii de atac a recursului de către Minister, sentinţa din 2 noiembrie 2001 a
fost confirmată prin decizia din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
50. La 24 decembrie
2002, reclamanta, în calitate de mandatară, a încheiat un contract de mandat cu
Administraţia Porturilor Maritime Constanţa (Administraţia), în baza
căruia putea să efectueze, în numele acesteia, pilotajul navelor în zona 2 a
portului Constanţa. Contractul era valabil până la 30 iunie 2003.
E. Recursul în anulare împotriva hotărârilor din 2 noiembrie 2001 şi
10 iunie 2002
51. La 11 iunie 2003, la
solicitarea Ministerului, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 2
noiembrie 2001 şi 10 iunie 2002 menţionate mai sus, susţinând o interpretare
greşită a dreptului intern.
52. La 26 iunie 2003,
reclamanta şi Administraţia au convenit prelungirea contractului de mandat până
la încheierea unui contract de concesiune, în urma unei noi licitaţii publice.
53. La 25 ianuarie
2004, Autoritatea Navală Constanţa i-a eliberat reclamantei o autorizaţie
referitoare la pilotajul navelor la intrarea şi la ieşirea din porturi şi între cheiurile aceluiaşi
port. Conform menţiunilor autorizaţiei, aceasta era valabilă numai pentru zona
2 a portului Constanţa şi numai până la data de 24 ianuarie 2009.
54. Prin decizia din 2
februarie 2005, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (actuala Curte Supremă de
Justiţie) a admis recursul în anulare al procurorului general şi a respins
acţiunea reclamantei, statuând că procedura de licitaţie respectase cerinţele
legale. Decizia a fost pronunţată cu o majoritate de 2 la 1. Judecătorul cu
opinie minoritară a arătat în opinia sa separată că recursul în anulare ar fi
trebuit să fie respins, potrivit consideraţiilor sale.
55. Prin scrisoarea din
14 februarie 2005, Autoritatea Navală Constanţa l-a informat pe G.C., expert
contabil desemnat de reclamantă, despre următoarele:
„(...) Societatea «Pilot Service» - S.A. deţinea în
februarie 2002 o autorizaţie eliberată în temeiul Ordinului nr. 595/2000,
supusă următoarei condiţii: autorizaţia este valabilă numai pentru zonele
nesupuse concesiunii.
Incepând cu anul 2000 şi până
în februarie 2002, activitatea de pilotaj este trecută la regimul de concesiune
în toate porturile maritime române.
Prin sentinţa din data de 2 noiembrie 2001, Tribunalul
Bucureşti a anulat licitaţia publică din 23 mai 2000 iniţiată de Ministerul
Transporturilor în vederea concesionării serviciului public de pilotaj al
navelor în zona 2 a portului Constanţa.
In urma acestei sentinţe, Ministerul Transporturilor a
informat societatea V. că,
începând cu 1 februarie 2002, contractul de concesiune din 12 iulie 2000 a
încetat temporar să mai fie aplicabil, până la analiza recursului formulat de
minister.
Ţinând cont de suspendarea contractului de concesiune
al societăţii V. şi, pe de
altă parte, de autorizaţia deţinută de societatea Pilot Service, rezultă că,
începând cu această dată, ea putea desfăşura activitatea de pilotaj în zona 2 a
portului Constanţa.
Aşadar, vă informăm că nu există un document clar
conform căruia societăţii «Pilot Service» - S.A. să i se fi precizat faptul că
poate efectua pilotajul navelor maritime în zona 2 a portului Constanţa.
Totuşi, ea era în cunoştinţă de cauză în această privinţă, ca urmare a
anunţurilor făcute în şedinţele zilnice ale comisiei de coordonare a mişcării
navelor în porturile maritime."
56. La 28 februarie 2005, Autoritatea Navală i-a trimis reclamantei o
notificare ale cărei părţi relevante sunt următoarele:
„Având în vedere decizia din data de 2 februarie 2005
pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...) sunteţi informaţi că,
începând cu data prezentei notificări, autorizaţia [din 25 ianuarie 2004] (...)
eliberată pe numele societăţii «Pilot Service» - S.A. încetează a mai fi
valabilă, activitatea nemaiputând fi desfăşurată decât de către concesionar, în
baza contractului de concesiune."
57. Prin notificarea
din 28 februarie 2005, Administraţia a notificat-o pe reclamantă asupra
următoarelor aspecte:
„Având în vedere decizia din data de 2 februarie 2005 a
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...), vă notificăm cu privire la
rezilierea contractului de mandat din 24 decembrie 2002
începând cu data de 28 februarie 2005.
Prin urmare, sunteţi obligaţi să încetaţi (...) să mai
prestaţi serviciul de pilotaj în zona 2 a portului Constanţa."
58. In urma unei plângeri
a reclamantei, Autoritatea Navală a reluat, prin
scrisoarea din 31 martie 2005, conţinutul notificării din 28 februarie 2005,
informând-o că nu putea desfăşura activitatea de pilotaj decât după obţinerea
unei autorizaţii şi numai pentru zonele ce nu făceau obiectul concesiunii.
59. La 20 aprilie
2005, Ministerul Transporturilor i-a comunicat reclamantei că nu avea
competenţă în materie de eliberare de autorizaţii pentru activitatea de pilotaj
şi a invitat-o, aşadar, să adreseze o cerere în acest sens Autorităţii Navale.
F. Procedurile având ca obiect daune-interese
60. La 8 ianuarie 2003,
reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva
Ministerului pentru a i se acorda daune-interese pentru neexecutarea hotărârii
din data de 22 noiembrie 2001 (vezi paragraful 30 de
mai sus).
61. Prin sentinţa din
17 februarie 2003, Curtea de Apel a respins acţiunea, reţinând următoarele:
„Din dispozitivul hotărârii [din 22 noiembrie 2001]
reiese că în sarcina pârâtei nu a fost stabilită nicio obligaţie şi că nu a
fost stabilit niciun termen pentru executare (...).
Numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti poate
face obiectul executării silite.
(...) In aceste condiţii, acţiunea reclamantei este
inadmisibilă."
62. Reclamanta nu a
formulat nicio cale de atac împotriva acestei sentinţe.
63. O nouă acţiune în
despăgubire introdusă de reclamantă împotriva Ministerului a fost respinsă prin
sentinţa din 26 iulie 2005 a Curţii de Apel Constanţa. Reclamanta a formulat
recurs în faţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A avut loc o şedinţă de
judecată la 11 octombrie 2006, însă reclamanta nu a mai prezentat alte
informaţii despre soluţionarea procedurii.
G. Situaţia actuală a reclamantei
64. Prin faxul din 28
februarie 2008, avocatul reclamantei a informat Grefa despre faptul că
Registrul comerţului a sesizat Tribunalul Constanţa cu o cerere de dizolvare a
societăţii reclamante din cauză că aceasta nu a procedat la majorarea
capitalului social prevăzută de lege, cerere care a fost respinsă prin sentinţa
din 19 decembrie 2007 a tribunalului menţionat, ţinând cont de faptul că
reclamanta îşi majorase capitalul între timp.
65. Prin acelaşi fax,
avocatul reclamantei a precizat că aceasta nu desfăşura activitate nici la
momentul respectiv şi că era expusă falimentului în orice moment. Avocatul a
furnizat în acest sens copia hotărârii din 30 octombrie 2006 a Tribunalului
Constanţa care respinsese o cerere a administraţiei portuare de deschidere a
unei proceduri de reorganizare judiciară împotriva sa.
II. Dreptul intern
pertinent
A. Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale
66. Această lege a
prevăzut transformarea fostelor întreprinderi de stat în regii autonome şi
societăţi comerciale. Conform art. 40 din lege, statul poate institui
monopoluri asupra anumitor activităţi economice, însă orice monopoluri, precum
şi modalităţile lor de
administrare trebuie stabilite prin lege specială.
B. Hotărârea
Guvernului nr. 19/1991 privind înfiinţarea unor administraţii cu statut de
regie autonomă şi societăţi comerciale pe acţiuni din domeniul transporturilor
navale
67. Prin această
hotărâre, Guvernul a aprobat înfiinţarea anumitor societăţi comerciale pe
acţiuni, printre care şi reclamanta, în domeniul transportului naval. Această
hotărâre a stabilit într-o anexă că obiectul principal de activitate al
reclamantei era pilotajul navelor în porturile maritime, Dunărea maritimă şi
fluvială şi canalurile navigabile.
C. Ordonanţa
Guvernului nr. 42/1997 privind navigaţia civilă
68. Conform art. 82 din această ordonanţă, Ministerul Transporturilor
stabileşte zone de pilotaj obligatoriu. Această activitate poate face obiectul
unei concesiuni în beneficiul uneia sau cel mult a două societăţi.
D. Ordonanţa
Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea
porturilor şi serviciile prestate în porturi
69. Prevederile
relevante ale acestei ordonanţe sunt următoarele:
ARTICOLUL 10
„Serviciile prestate în porturi se clasifică astfel:
a) servicii publice portuare:
1. pilotajul navelor (...)."
ARTICOLUL 11
„(1) Pentru prestarea şi desfăşurarea serviciilor
portuare, se instituie sistemul de acordare de autorizaţii (...).
(2) Serviciile pentru care operatorii portuari sunt
supuşi autorizării şi procedura de autorizare se stabilesc de Ministerul
Transporturilor."
70. Prin Decizia nr. 37
din 7 martie 2000, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 10 din
Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 erau conforme cu Constituţia.
E. Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999
71. Prevederile
relevante din acest ordin sunt următoarele:
ARTICOLUL 2
„Serviciile prestate în porturi (...) pentru care
agenţii economici care le efectuează sunt supuşi autorizării Ministerului
Transporturilor sunt următoarele: (...) a) pilotajul navelor (...)."
ARTICOLUL 4
„(1) Autorizaţia pentru
prestarea serviciilor portuare se acordă agenţilor economici de către
Inspectoratul Navigaţiei Civile - I.N.C., pentru o perioadă de 5 ani de la data
eliberării, cu condiţia avizării anuale a acesteia."
ARTICOLUL 5
„(1) Autorizaţiile pentru prestarea serviciilor publice
portuare (...) se acordă, la cerere, numai agenţilor economici care la data
solicitării autorizaţiei au încheiat contracte de asociere, de cesiune sau alte
asemenea cu administraţiile portuare (...).
(2) Autorizaţiile prevăzute la art. 4 îşi păstrează
valabilitatea până la concesionarea, în condiţiile legii, a serviciilor publice
portuare pentru care aceste autorizaţii au fost eliberate.
(3) Incepând cu data încheierii contractului de
concesiune se va acorda autorizaţie pentru prestarea
serviciilor portuare numai agentului economic concesionar."
F. Hotărârea
Guvernului nr. 167/2000 pentru aprobarea concesionării serviciului public
portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti
72. Această hotărâre
prevede următoarele în părţile sale relevante:
ARTICOLUL 1
„Se aprobă concesionarea de către Ministerul
Transporturilor (...) a serviciului public portuar de pilotaj în porturile
maritime româneşti pe o durată de 10 ani."
ARTICOLUL 3
„(...) Ministerul Transporturilor va organiza, în condiţiile legii, licitaţia publică deschisă pentru
concesionarea serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime
româneşti (...)."
G. Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000
pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare
a agenţilor economici care prestează servicii în porturi, pe căi şi canale
navigabile
73. Prevederile
relevante din acest ordin sunt următoarele:
ARTICOLUL 3
„(2) In cazul încredinţării unui serviciu public prin
contract de concesiune, serviciul public respectiv poate fi efectuat numai de
agentul economic concesionar, posesor al unei autorizaţii valabile."
ARTICOLUL 5
„La data intrării în vigoare a prezentului ordin se
abrogă Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 (...)."
ARTICOLUL 6
„Autorizaţiile emise în temeiul Ordinului ministrului
transporturilor nr. 508/1999 sunt şi rămân valabile până la expirarea vizei
anuale, cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (2) din normele metodologice
aprobate prin prezentul ordin."
H. Normă metodologică
de autorizare a agenţilor economici care prestează servicii în porturi,
aprobată prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000
74. Prevederea
relevantă din această normă metodologică este următoarea:
ARTICOLUL 2
„(2) In cazul concesionării
unui serviciu public (...), dreptul de a efectua serviciul îl are numai agentul
economic concesionar."
75. Art. 6 din Ordinul
nr. 595/2000 şi art. 2 alin. (2) din normele metodologice au fost abrogate prin
Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr.
1.867/2002.
76. Ordinul ministrului
lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 287/2003 a prevăzut în
art. 7 alin. (3) că autorizaţiile emise agenţilor economici care prestează
servicii de pilotaj sunt valabile până la data concesionării serviciilor
respective. Conform art. 8 din acest ordin, dacă serviciul public făcea
obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul care îl putea presta.
I. Codul de procedură
civilă
77. Prevederile
relevante din Codul de procedură civilă sunt următoarele:
ARTICOLUL 330
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea
Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare
esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori
această hotărâre este vădit netemeinică (...)."
ARTICOLUL 3301
„In cazurile prevăzute de art.
330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la
data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."
78. Art. 330 şi 3301 au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din
25 iunie 2003, intrată în vigoare la 27 august 2003.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutării deciziilor
definitive din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de
Justiţie
79. Reclamanta se plânge de neexecutarea deciziilor definitive din 6 februarie 2001 şi 22
octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie. Ea citează art. 6 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra
admisibilităţii
80. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
81. Guvernul admite că
prevederile în litigiu ale ordinelor nr. 508/1999 şi 595/2000 au fost anulate
de instanţele naţionale şi că, prin urmare, ele nu trebuiau să se mai aplice.
Totuşi, el consideră că cele două decizii au constatat doar nulitatea
limitărilor suplimentare aduse autorizaţiei deja emise reclamantei, fără a
stabili o altă obligaţie în sarcina autorităţilor publice. In continuare, el
susţine că dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive nu a fost
încălcat în speţă.
82. In ceea ce priveşte
pretinsa neexecutare a deciziei din 6 februarie 2001, Guvernul arată că, în
cazul de faţă, nu era vorba decât de o neexecutare parţială în speţă, pe care
Curtea Supremă a cenzurat-o în orice caz prin decizia sa din 22 octombrie 2002
(vezi paragrafele 31 şi 32 de mai sus). In plus, lipsa unei reparaţii pecuniare
în beneficiul reclamantei s-a datorat faptului că ea a renunţat la această
cerere (vezi paragraful 30 de mai sus). Mai mult, el observă că în perioada ianuarie 2001-februarie 2002, partea
interesată a putut să îşi desfăşoare activitatea în zona portuară, care nu
făcea obiectul unui contract de concesiune.
83. In ceea ce priveşte
decizia din 22 octombrie 2002, Guvernul apreciază că această decizie a
constatat doar nulitatea anumitor prevederi ale Ordinului nr. 595/2000, fără a
stabili alte obligaţii în sarcina autorităţilor decât aceea de a nu mai aplica
prevederile anulate. El adaugă că prin Ordinul nr. 1.867/2002 din 14 noiembrie
2002 Ministerul Transporturilor a abrogat prevederile a căror nulitate a fost
constatată de Curtea Supremă. Mai mult, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea
în perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 în condiţii de liberă
concurenţă cu alţi agenţi economici.
84. Având în vedere
aceste considerente, Guvernul consideră că justul echilibru între interesele de
faţă nu a fost afectat.
b) Reclamanta
85. Reclamanta arată că,
deşi cele două decizii i-au recunoscut dreptul de a desfăşura activitatea de
pilotaj fără alte restricţii şi limitări, aceste decizii au rămas inoperante,
autorităţile impunându-i să înceteze activitatea începând cu 1 septembrie 2000.
In plus, Ordinul nr. 508/1999 a fost înlocuit cu un alt ordin care a reluat
prevederile anulate, modalitate de a acţiona pe care Curtea Supremă a
considerat-o, în decizia sa din 22 octombrie 2002, ca fiind o încălcare a
autorităţii de lucru judecat şi o nerespectare a principiului separaţiei
puterilor. Această din urmă hotărâre a rămas şi ea inoperantă, având în vedere
faptul că Ordinul nr. 1.867/2002 a abrogat formal prevederile litigioase, care
au fost totuşi reconfirmate prin Ordinul nr. 287/2003.
86. Reclamanta se opune
argumentului Guvernului conform căruia deciziile în cauză au constatat numai
nulitatea limitărilor suplimentare cu privire la autorizaţia sa, fără a stabili
totuşi o altă obligaţie în sarcina autorităţilor (vezi paragrafele 81 şi 83 de
mai sus). Intr-un stat de drept este de neconceput să se considere că o
hotărâre judecătorească care anulează un act administrativ nu stabileşte
obligaţii în sarcina autorităţilor publice, care ar putea astfel să o ignore.
Dimpotrivă, ea consideră că anularea de către o instanţă naţională a
prevederilor unui ordin al ministerului presupune ca autorităţile să nu mai
aplice aceste prevederi. Or, în speţă, autorităţile administrative au continuat
să i le impună, ceea ce i-a blocat în mod ilegal
activitatea.
87. In măsura în care
Guvernul face trimitere, pe de altă parte, la o executare parţială a deciziei
din 6 februarie 2001 (vezi paragraful 82 de mai sus), reclamanta consideră că o
astfel de executare nu este conformă cu art. 6 din Convenţie. In ceea ce
priveşte argumentul conform căruia reclamanta a renunţat la reparaţia
materială, aceasta consideră că un astfel de element nu este relevant în speţă,
deoarece ea nu era obligată să facă niciun demers suplimentar pentru a asigura
respectarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate împotriva
organelor administraţiei.
88. Mai mult, reclamanta
observă că Guvernul nu a precizat care era zona portuară în care ar fi putut să
îşi desfăşoare activitatea în perioada ianuarie 2001-februarie 2002 (vezi paragraful 82 de mai sus), în
măsura în care, după licitaţia din luna mai 2000, serviciul de pilotaj a fost
trecut în regim de concesiune în toate zonele portuare. Ea adaugă că, prin
scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat să îi
acorde permisiunea de a-şi relua activitatea (vezi paragraful 22 de mai sus).
In ceea ce priveşte perioada 18
februarie 2002-28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), ea precizează
că nu i s-a permis să îşi desfăşoare activitatea decât pentru zona portuară 2
(Constanţa Sud), deşi autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu era limitată la
această zonă. Mai mult, reluarea activităţii sale la data de 18 februarie 2002,
limitată la această zonă, nu avea nicio legătură cu hotărârile judecătoreşti
menţionate mai sus, ci era consecinţa câştigului său de cauză în procedura de
anulare a licitaţiei din luna mai 2000.
89. Conform
afirmaţiilor reclamantei, reluarea parţială a pilotajului maritim, limitat la
zona portuară Constanţa Sud, după un an şi 5 luni de încetare completă a
activităţii, nu-i poate afecta calitatea de victimă, în măsura în care dreptul
său de desfăşurare a activităţii de pilotaj maritim, aşa cum reieşea acesta din
hotărârea din data de 15 iunie 2000, şi anume fără restricţiile impuse prin
ordinele ministeriale invalidate pe cale judiciară, nu a fost respectat.
90. Ea adaugă că a fost
obligată să îşi înceteze complet activitatea din 28 ianuarie 2005, cu toate că
dispunea de o autorizaţie valabilă până la data de 19 ianuarie 2006 şi de două
decizii în favoarea sa, care nu au fost niciodată anulate.
2. Aprecierea Curţii
91. Curtea reaminteşte
că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar
emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în
sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva
Greciei, hotărârea din 19
martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pp. 510- 511, § 40). Dreptul de acces la o instanţă ar fi
iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o
hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în
detrimentul unei părţi (vezi, printre altele, Hornsby,
menţionată mai sus, şi Immobiliare
Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63,
CEDO 1999-V).
92. In acest sens, în
Cauza Hornsby, menţionată mai sus, §§ 41, 42 şi
45, ea a reţinut următoarele:
„41. Aceste afirmaţii capătă o importanţă şi mai mare
în contextul contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend a cărui
soluţionare este hotărâtoare pentru drepturile civile ale justiţiabilului.
Introducând o acţiune în anulare în faţa celei mai înalte instanţe
administrative a statului, acesta urmăreşte să obţină nu numai dispariţia
actului litigios, dar şi, mai ales, înlăturarea efectelor sale. Or, protecţia
efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii presupun obligaţia
administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate de o
astfel de instanţă. Curtea reaminteşte în acest sens că administraţia
constituie un element al statului de drept şi că interesul său se identifică,
aşadar, cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză
sau omite să se conformeze sau întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a
beneficiat justitiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii îşi pierd orice
raţiune de a fi.
42. Curtea observă că (...) Consiliul de Stat a anulat
cele două decizii ale directorului din învăţământul secundar care le refuzau
reclamanţilor-doar pe considerentul naţionalităţii lor - permisul solicitat
(...). Ţinând cont de aceste decizii, părţile interesate puteau să pretindă că
au dreptul ca cererile lor să aibă succes; reiterându-le la data de 8 august
1989 (...), ei nu au făcut decât să îi reamintească administraţiei obligaţia pe
care o avea de a lua o decizie în conformitate cu regulile de drept a căror
nerespectare a atras după sine anularea. Totuşi, ea a rămas în pasivitate până
la data de 20 octombrie 1994.
(...) 45. Omiţând timp de peste cinci ani să ia
măsurile necesare pentru a se conforma unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi executorii, autorităţile naţionale au lipsit, în cazul de faţă, prevederile
art. 6 § 1 din Convenţie de orice efect util."
93. Pe de altă parte,
Curtea a reţinut următoarele în Cauza lera Moni
Profitou lliou Thiras împotriva Greciei (nr.
32.259/02, § 35, 22 decembrie 2005):
„Art. 6 § 1 din Convenţie nu face nicio distincţie
între hotărârile care admit şi cele care resping o cale de atac formulat în
faţa instanţelor interne. Intr-adevăr, indiferent de rezultat, este vorba mereu
de o hotărâre judecătorească care trebuie respectată şi aplicată."
94. In speţă, Curtea
observă că, prin decizia sa din data de 6 februarie 2001, Curtea Supremă a
anulat definitiv prevederile art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, statuând că sunt
ilegale, deoarece aduceau modificări nepermise legii prin înfiinţarea unei noi
categorii de autorizaţii şi deoarece limitau valabilitatea autorizaţiilor până
la concesionarea serviciilor publice portuare. Instanţa supremă a reţinut şi că
reclamanta dobândise dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj maritim în
condiţii de concurenţă şi că statul nu instituise prin lege un monopol cu
privire la această activitate. Mai mult, ea a precizat că nu exista nicio
prevedere legală care să prevadă că autorizaţiile eliberate îşi pierdeau
valabilitatea în caz de concesiune a serviciului public portuar în beneficiul
altor persoane (vezi paragraful 18 de mai sus).
95. Mai mult, prin
decizia sa din 22 octombrie 2002, instanţa supremă a statuat că reluarea în
Ordinul nr. 595/2000 a prevederilor deja anulate din Ordinul nr. 508/1999
constituia un mod de a eluda hotărârile judecătoreşti care au dobândit
autoritate de lucru judecat şi încălca principiul constituţional al separaţiei
puterilor. In plus, ea a statuat că dreptul reclamantei a fost încălcat, cu
încălcarea condiţiilor care reieşeau din autorizaţia sa (vezi paragraful 31 de
mai sus).
96. In măsura în care Guvernul
susţine că deciziile în discuţie nu au stabilit alte obligaţii în sarcina
autorităţilor decât aceea de a nu aplica prevederile anulate (vezi paragrafele
81 şi 83 de mai sus), Curtea reaminteşte că a statuat deja următoarele în Cauza
Zazanis şi alţii împotriva Greciei (nr. 68.138/01, § 36 şi 38, 18
noiembrie 2004):
„36. (...) Obligaţia de a executa o hotărâre
judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul
hotărârii este în acelaşi timp cel care trebuie respectat şi aplicat. Rezultă
că, în ceea ce priveşte comportamentul administraţiei în urma unei hotărâri
definitive şi executorii a justiţiei administrative, acesta nu poate împiedica
sau, cu atât mai puţin, repune sub semnul întrebării fondul acestei hotărâri.
(...) 38. In speţă, este adevărat că Consiliul de Stat
a anulat numai refuzul tacit al administraţiei de a acorda permisiunea de
tăiere şi i-a trimis administraţiei cauza pentru ca aceasta să ia o hotărâre.
Totuşi, Consiliul de Stat a afirmat în Decizia sa nr. 2.563/2000 că dosarul
trimis administraţiei de către societatea «Loutrakat» era complet şi indica cu
claritate situaţia imobilului, dar şi numărul, tipul şi poziţia copacilor care
trebuiau tăiaţi. Cu toate acestea, în ciuda constatărilor Consiliului de Stat,
direcţia de urbanism a invitat societatea, la fel cum o mai făcuse în mai multe
rânduri înainte de sesizarea acestei instanţe, să completeze suplimentar
dosarul (...)."
97. Curtea observă, în
speţă, că cele două decizii în discuţie erau suficient de clare şi nu se pretau
la discuţii în ceea ce priveşte conţinutul lor. Intr-adevăr, ele stabileau
foarte clar în sarcina autorităţilor obligaţia de a nu se mai întemeia pe
prevederile în cauză şi de a-i permite reclamantei să îşi desfăşoare
activitatea în baza autorizaţiei ce îi fusese acordată la data de 27 ianuarie
2000 - ceea ce era, de altfel, obiectivul urmărit de ea prin introducerea
acţiunilor în anulare a prevederilor celor două ordine în litigiu. In măsura în
care instanţele au constatat prin deciziile definitive că prevederile
litigioase ale ordinelor în discuţie erau ilegale, autorităţile publice aveau
datoria de nu le mai invoca.
98. Or, în ciuda
deciziei din 6 februarie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat să îi
permită reclamantei să îşi desfăşoare activitatea, pe motivul că acest drept nu
le aparţinea decât societăţilor care au fost alese la finalul licitaţiei din 23
mai 2000 şi că această decizie nu a stabilit în dispozitivul ei nicio obligaţie
în sarcina autorităţii competente (vezi paragraful 22 de mai sus). De asemenea,
el i-a refuzat dreptul de desfăşurare a activităţii sale după decizia din 22
octombrie 2002, cu motivarea că nu a solicitat o nouă autorizaţie (vezi
paragraful 36 de mai sus).
99. Curtea observă că
Ordinul nr. 508/1999 a fost abrogat prin Ordinul nr. 595/2000, ale cărui
prevederi litigioase au fost şi ele abrogate prin Ordinul nr. 1.867/2000.
Totuşi, aceste prevederi au fost reluate în Ordinul nr. 287/2003.
100. In măsura în care Guvernul pretinde că reclamanta şi-a desfăşurat
activitatea în perioada 18 februarie 2002- 28 februarie 2005 (vezi paragraful
83 de mai sus), Curtea constată că autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu era
limitată la anumite zone portuare (vezi paragraful 10 de mai sus), în timp ce
activitatea reclamantei în această perioadă nu s-a desfăşurat decât în zona 2,
şi aceasta abia în urma unei noi acţiuni introduse de reclamantă împotriva
Ministerului (vezi paragrafele 48 şi 55 de mai sus).
101. Având în vedere
cele de mai sus, Curtea constată că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 6 § 1
din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza anulării deciziei din 10 iunie 2002 a
Curţii de Apel Ploieşti
102. Din perspectiva
art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de anularea deciziei definitive
din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, în urma recursului în anulare
formulat de procurorul general al României.
A. Asupra admisibilităţii
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
103. Guvernul ridică
excepţia de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere cu art. 6 § 1 din Convenţie, considerând
că procedura în anulare a licitaţiei nu era hotărâtoare pentru un drept cu
caracter civil al reclamantei. El citează Cauza S.A.R.L. din Parcul de
activităţi din Blotzheim şi S.C.I. Haselaecker împotriva Franţei (dec.)
(nr. 48.897/99, CEDO 2003-IM), conform căreia, pentru ca art. 6 § 1 să se poată
aplica pe latura sa „civilă", trebuie să existe o „contestaţie" a
unui „drept" cu „caracter civil" despre care să se poată susţine, cel
puţin într-un mod justificabil, că este recunoscut în dreptul intern. Soluţia
procedurii trebuie să fie direct determinantă pentru dreptul în discuţie: o
legătură slabă sau nişte repercusiuni îndepărtate nu sunt suficiente pentru a
face să intre în joc art. 6 § 1.
104. Guvernul consideră
că procedura în cauză nu putea conduce direct la modificarea unui drept cu
caracter civil al reclamantei, deoarece anularea licitaţiei din motive
procedurale nu avea nicio altă semnificaţie decât reluarea ulterioară a
procedurii. Concesionarea serviciilor publice portuare fusese deja hotărâtă
printr-o hotărâre a Guvernului pe care reclamanta încercase să o anuleze, însă
cererea i-a fost respinsă printr-o decizie definitivă (vezi procedura C de mai
sus). Prin urmare, el consideră că anularea licitaţiei nu presupunea
abandonarea principiului concesiunii serviciilor publice portuare şi nu îi
conferea reclamantei niciun beneficiu. Singurul efect al anulării era să îi
confere reclamantei statutul de potenţial candidat în cadrul unei eventuale noi
licitanţii. Or, o astfel de participare ar fi supusă anumitor condiţii şi, pe
deasupra, îndeplinirea lor nu ar garanta încheierea contractului de concesiune,
deoarece numai clauzele diferitelor oferte primite, care sunt confidenţiale,
stabilesc viitorul concesionar.
105. Apoi, Guvernul
afirmă că acţiunea însăşi nu avea un obiect patrimonial, deoarece ea nu urmărea
decât anularea unei proceduri de selecţie. După părerea sa, eventuala încheiere
a unui contract de concesiune la finalul unei astfel de proceduri poate antrena
efecte economice pentru un agent economic, însă acest lucru nu este suficient
pentru ca procedura respectivă să capete în sine un caracter „civil".
b) Reclamanta
106. Reclamanta
constată că ea era titulara a două autorizaţii (vezi paragrafele 29 şi 53 de
mai sus), care au fost invalidate în urma anulării deciziei definitive din 10
iunie 2002. In opinia sa, cauza citată de Guvern (vezi paragraful 103 de mai
sus) nu este relevantă, deoarece, în cauza de faţă, nulitatea sau valabilitatea
procedurii de licitaţiei avea consecinţe directe asupra situaţiei sale
patrimoniale. Prin urmare, ea consideră că art. 6 este aplicabil în speţă.
2. Aprecierea Curţii
107. Curtea apreciază
că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa cererii reclamantei,
astfel încât ea trebuie conexată cu fondul.
108. De asemenea,
Curtea constată, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe
de altă parte, constată că
acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, trebuie
declarat admisibil. B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
109. Guvernul
reaminteşte că, în urma Cauzei Brumărescu împotriva României ([MC], nr.
28.342/95, CEDO 1999-VII), Codul de procedură civilă a fost modificat, cu
abrogarea „recursului în anulare", astfel încât, de atunci înainte,
procurorul general nu a mai avut posibilitatea să supună unei noi judecăţi o
decizie definitivă şi irevocabilă.
110. De asemenea,
Guvernul observă că, în speţă, admiterea recursului în anulare nu are nicio
influenţă asupra drepturilor reclamantei, în măsura în care, la data de 2
februarie 2005, autorizaţia care îi fusese eliberată în anul 2000 nu mai era
valabilă. El adaugă faptul că deciziile din 6 februarie 2001 şi din 22
octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie au recunoscut necesitatea
eliberării unei autorizaţii şi faptul că autorizaţia avea o valabilitate
limitată în timp prin efectul legii. In aceste condiţii, el consideră că
eventualele drepturi pe care reclamanta le dobândea prin existenţa autorizaţiei
nu mai aveau temei şi că, prin urmare, procedura respectivă nu mai putea afecta
situaţia reclamantei.
111. Guvernul distinge
situaţia în speţă de cea din Cauza Brumărescu, în care reclamantul era
titularul unui drept de proprietate efectiv, real şi valabil, recunoscut
necondiţionat de instanţele interne, drept care nu era însoţit de limitări
temporale.
b) Reclamanta
112. Reclamanta
subliniază că, prin decizia din 2 februarie 2005, Inalta Curte, admiţând
recursul în anulare al procurorului general, a anulat o procedură judiciară
finalizată cu o sentinţă definitivă şi care dobândise autoritate de lucru
judecat, cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a
dreptului la un proces echitabil. In acest sens, ea citează drept exemple
cauzele Androne împotriva României (nr. 54.062/00, § 44, 22 decembrie 2004), Sfere şi alţii împotriva României (nr.
25.632/02, § 53, 23 februarie 2006) şi Pravednaya
împotriva Rusiei (nr. 69.529/01, § 24, 18 noiembrie
2004).
2. Aprecierea Curţii
113. Curtea observă că
la data de 18 februarie 2002 reclamanta şi-a reluat activitatea în zona 2, în
urma anulării pe cale judiciară a procedurii de licitaţie (vezi paragrafele 46
şi 48 de mai sus). De altfel, la 25 ianuarie 2004, acesteia i s-a eliberat o
autorizaţie valabilă pentru zona menţionată mai sus până la data de 24 ianuarie
2009 (vezi paragraful 53 de mai sus).
114. De asemenea, Curtea
constată că Inalta Curte a admis recursul în anulare al procurorului general
şi, prin urmare, a respins acţiunea, în condiţiile în care procedura fusese
deja soluţionată prin decizia definitivă din 10 iunie 2002 (vezi paragrafele 49
şi 54 de mai sus). Reclamanta a fost informată ulterior că valabilitatea
autorizaţiei sale din 25 ianuarie 2004 înceta şi că era nevoită să înceteze să
mai presteze serviciul de pilotaj în zona 2 în baza deciziei Inaltei Curţi
(vezi paragrafele 56 şi 57 de mai sus).
115. Prin urmare,
autorizaţia deţinută de reclamantă pentru zona 2, deşi valabilă până în 2009, a
fost invalidată prin efectul admiterii recursului în anulare şi, ulterior, reclamanta a fost obligată să îşi înceteze
activitatea în zona menţionată mai sus.
116. In aceste condiţii, Curtea nu are cum să subscrie la argumentul
Guvernului conform căruia soluţia procedurii nu era direct hotărâtoare pentru
un drept civil al reclamantei (vezi paragraful 103 de
mai sus).
117. Curtea observă,
aşadar, că o decizie definitivă favorabilă reclamantei, care îi permitea să îşi
desfăşoare activitatea în zona 2, a fost anulată şi că întreaga procedură care
s-a încheiat cu această decizie a fost anulată prin admiterea unei căi
extraordinare de recurs.
118. Or, dreptul la un
proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie,
trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă
supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor
contractante.
119. Unul dintre
elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii
raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod
definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi
supusă rejudecării (Brumărescu, citată anterior, § 61; Societatea
Comercială Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005), deoarece
securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru
judecat, şi anume a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr.
52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
120. Curtea reaminteşte
că în Cauza Brumărescu
a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
din cauza intervenţiei într-un litigiu civil a procurorului general, care nu
era parte în procedură, şi din cauza rejudecării unei sentinţe definitive care
a dobândit autoritate de lucru judecat. Or, aceste elemente se regăsesc în
cauza de faţă.
121. Având în vedere
cele de mai sus, trebuie respinsă excepţia invocată de Guvern şi constatat
faptul că anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel
Ploieşti i-a încălcat reclamantei dreptul la un proces
echitabil.
122. Prin urmare, a avut
loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
III. Asupra
pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1
123. Reclamanta susţine
o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza refuzului
autorităţilor interne de a executa deciziile din 6 februarie 2001 şi din 22
octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, aceasta susţine o
încălcare a acestei prevederi din cauza admiterii recursului în anulare. Ea
invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
124. Curtea constată că
aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că acestea nu sunt lovite de niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie
declarate admisibile.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
125. Guvernul observă
că reclamanta atribuie pretinsul obstacol aflat în calea dreptului său de a
desfăşura activitatea de pilotaj următoarelor două cauze: neexecutarea
deciziilor din 6 februarie 2001 şi din 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme, pe
de o parte, şi, pe de altă parte, admiterea recursului în anulare. El
reiterează aici observaţiile sale făcute cu privire la art. 6 din Convenţie în
ceea ce priveşte executarea celor două decizii şi constată că, în temeiul unui
contract de mandat încheiat cu Administraţia Porturilor Maritime, reclamanta
şi-a desfăşurat activitatea în mod continuu şi fără obstacole, cu excepţia
celor rezultate din jocul concurenţei.
126. Guvernul admite că
autorizaţia eliberată reclamantei constituia un bun în sensul art. 1 din Protocolul
nr. 1, însă adaugă că dreptul care rezulta din această autorizaţie era însoţit
de o limitare a duratei sale. Or, în perioada de valabilitate a autorizaţiei
reclamanta a putut să îşi desfăşoare activitatea. Prin urmare, în opinia
Guvernului, perioada ulterioară nu este relevantă în speţă.
127. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe încălcarea
dreptului reclamantei de a-şi desfăşura activitatea în urma admiterii
recursului în anulare, Guvernul subliniază că în momentul în care a fost admis
recursul în anulare deja autorizaţia reclamantei nu mai era valabilă.
128. Guvernul consideră
că stabilirea unei limite temporale a valabilităţii unei autorizaţii nu este,
în sine, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. El apreciază că, în conformitate
cu jurisprudenţa Curţii ( Tre TraktorerAB împotriva
Suediei, hotărârea din 7 iulie 1989, seria A, nr.
159, pp. 23-24, §§ 61-62; Posti şi Rahko împotriva Finlandei, nr.
27.824/95, §§ 76-77, CEDO 2002-VII), o retragere inopinată, imprevizibilă a
autorizaţiei sau a licenţei este contrară Convenţiei, dar că, dimpotrivă,
prelungirea ei, chiar cu modificarea condiţiilor, este compatibilă cu cerinţele
Convenţiei, în măsura în care ele sunt previzibile pentru beneficiar.
129. Guvernul reiterează
că anularea procedurii din 23 mai 2000 nu însemna abandonarea concesiunii
serviciilor publice portuare şi nu îi conferea reclamantei dreptul să
desfăşoare activitatea de pilotaj în deplină libertate.
b) Reclamanta
130. Reclamanta
consideră că ingerinţa în dreptul său la respectarea bunurilor rezultă din
refuzul autorităţilor de a îi permite să desfăşoare activitatea de pilotaj,
prin neexecutarea celor două hotărâri definitive şi prin anularea unei alte
hotărâri definitive, în urma admiterii recursului în anulare. Ea subliniază că
autorizaţiile sale aveau o valoare economică, deoarece îi permiteau să
desfăşoare această activitate. Ele reprezentau, aşadar, un element esenţial al
fondului său de comerţ.
131. Reclamanta adaugă
că, în speţă, justul echilibru care trebuie păstrat între protecţia
proprietăţii şi cerinţele interesului general a fost afectat. Deşi Hotărârea
Guvernului nr. 22/1999 nu a creat un monopol de jure
asupra activităţii de pilotaj maritim, ea
consideră că actele şi omisiunile statului au dus la instituirea unui monopol
de fapt. Printr-o succesiune de ordine, Ministerul i-a limitat în mod ilegal
activitatea, ceea ce Curtea Supremă a constatat prin deciziile sale din 6
februarie 2001 şi 22 octombrie 2002. Cu încălcarea acestor hotărâri, Ministerul
a continuat să condiţioneze desfăşurarea activităţii de pilotaj de către
reclamantă de absenţa unei concesionări.
132. In opinia
reclamantei, imposibilitatea de a-şi desfăşura
activitatea din cauza instituirii unui monopol de fapt în domeniul pilotajului
ar putea să fie considerată ca o reglementare a folosinţei bunurilor în sensul
alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea arată că acest monopol nu era
prevăzut de lege.
133. Reclamanta mai
observă că în Cauza latridis împotriva Greciei ([MC], nr. 31.107/96, § 61, CEDO 1999-11) Curtea a statuat că
anularea actelor administrative ilegale şi refuzul ulterior al autorităţilor de
a se conforma consecinţelor unei sentinţe pronunţate împotriva lor determinau o
încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
134. Reclamanta
subliniază în speţă că, prin ordinele litigioase, Ministerul a modificat legea
într-un mod nepermis, fără a ţine cont de cele două decizii definitive ale
Curţii Supreme, care a statuat că Ordonanţa nr. 22/1999 nu condiţiona
valabilitatea autorizaţiilor de existenţa unei concesionări. Un astfel de mod
de a acţiona este contrar legii, astfel cum a fost el interpretat cu autoritate
de lucru judecat de către instanţa supremă.
135. In continuare, reclamanta consideră că această constatare ar putea
să scutească Curtea de a verifica dacă a fost păstrat un just echilibru între
cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării
drepturilor individuale. Totuşi, ea arată că acest echilibru a fost încălcat şi
că a fost obligată să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă.
2. Aprecierea Curţii
136. Curtea observă că
reclamanta a formulat două capete de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul
nr. 1: unul legat de neexecutarea celor două decizii definitive, celălalt
referitor la anularea unei a treia decizii definitive în urma unui „recurs în
anulare".
a) Neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22
octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie
137. Curtea observă că
instanţa naţională supremă a statuat, în decizia sa din 6 februarie 2001, că
reclamanta a dobândit dreptul de desfăşurare a activităţii de pilotaj maritim
în condiţii de liberă concurenţă şi că, din cauza aplicării prevederilor
primului ordin, i s-a interzis dreptul de a desfăşura această activitate (vezi
paragraful 18 de mai sus). Această decizie a confirmat de altfel sentinţa din
15 iunie 2000 a Curţii de Apel în ceea ce priveşte anularea art. 5 din ordinul
în cauză. Or, sentinţa pronunţată în prima instanţă reţinuse că toate
încălcările aduse obiectului de activitate al reclamantei au efecte asupra
patrimoniului său şi sunt echivalente unei exproprieri, încălcând astfel
prevederile Constituţiei (vezi paragraful 12 de mai sus). Pe de altă parte,
Curtea Supremă, în decizia sa din 5 noiembrie 2001, care respingea un recurs în anulare introdus
împotriva acestor două decizii, a subliniat că autorizaţia din 27 ianuarie 2000
era un drept dobândit în patrimoniul reclamantei, drept ce trebuia aşadar să
fie protejat pe toată durata valabilităţii autorizaţiei; mai mult, limitarea
adusă autorizaţiei în perioada sa de valabilitate nu era conformă cu legea
(vezi paragraful 24 de mai sus).
138. Instanţa supremă a
mai reţinut, în decizia sa definitivă din 22 octombrie 2002, că dreptul
reclamantei a fost încălcat prin aplicarea prevederilor celui de al doilea
ordin, cu încălcarea condiţiilor care reies din autorizaţia sa (vezi paragraful
31 de mai sus), această decizie confirmând sentinţa din 22 noiembrie 2001 a
Curţii de Apel, care, la rândul său, a reţinut că reclamanta avea dreptul să
îşi desfăşoare activitatea în baza autorizaţiei din 27 ianuarie 2000 (vezi
paragraful 30 de mai sus).
139. Astfel, rezultă că
instanţele naţionale au statuat că reclamanta avea, în baza autorizaţiei
menţionate mai sus, dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj şi că limitarea
adusă autorizaţiei respective în timpul valabilităţii sale nu era legală.
140. In acest sens, Curtea reaminteşte că noţiunea de „bunuri" din
art. 1 din Protocolul nr. 1 are sferă de aplicare autonomă, care nu se
limitează la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi
interese care constituie active pot fi de asemenea considerate „drepturi de
proprietate" şi, aşadar, „bunuri" în sensul acestei prevederi (Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, seria A, nr. 306-B, p. 46, § 53; latridis, citată anterior, § 54).
141. Aşadar, Curtea
admite, alături de reclamantă, că în speţă exista o valoare patrimonială prin
autorizaţia însăşi, în baza căreia ea putea să aibă speranţa legitimă de a-şi desfăşura
activitatea economică. Guvernul recunoaşte de altfel el însuşi că autorizaţia
în discuţie putea constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi
paragraful 126 de mai sus). Rezultă că reclamanta avea un „bun" în sensul
art. 1 din Protocolul nr. 1.
142. Curtea nu poate
subscrie la argumentul Guvernului conform căruia reclamanta a putut să îşi
desfăşoare activitatea în perioada de valabilitate a autorizaţiei. In acest
sens, ea arată că partea interesată a fost obligată să îşi înceteze activitatea
la data de 1 septembrie 2000 şi că nu a reluat-o decât de la 18 februarie 2002
până la 28 februarie 2005, şi aceasta numai în zona portuară 2, deşi
autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu prevedea această limitare. In plus, ea
observă că încetarea activităţii reclamantei, urmată de o reluare parţială, a
fost consecinţa încălcării celor două hotărâri definitive pronunţate de
instanţa supremă.
143. Reclamanta a
suferit astfel o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor.
144. Prin urmare,
trebuie stabilit în primul rând dacă această ingerinţă era prevăzută de lege,
ţinând cont de faptul că supremaţia dreptului, unul dintre principiile
fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor
Convenţiei. Necesitatea de a cerceta dacă s-a păstrat un just echilibru între
cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a
drepturilor fundamentale ale omului nu poate interveni decât subsecvent, după
ce s-a stabilit că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi
nu era arbitrară (latridis, citată anterior, § 58).
145. In speţă, Curtea
reaminteşte că instanţa supremă naţională a reţinut ilegalitatea oricărei
limitări aduse autorizaţiei reclamantei în perioada sa de valabilitate. O
astfel de constatare determină Curtea să constate că ingerinţa în cauză nu era
conformă cu legea internă şi o scuteşte de a mai analiza dacă ea urmărea un
scop legitim şi dacă era proporţională cu acest scop.
146. Prin urmare,
Curtea apreciază că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat din cauza
neexecutării deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii
Supreme de Justiţie.
b) Anularea deciziei
din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti
147. Curtea arată că la
data de 25 ianuarie 2004 reclamantei i s-a eliberat o autorizaţie care îi
permitea să desfăşoare activitatea de pilotaj în zona 2 şi care era valabilă
până la data de 24 ianuarie 2009.
148. In baza acestei autorizaţii, reclamanta putea să aibă o speranţă
legitimă de a desfăşura activitatea de pilotaj pe perioada sa de valabilitate.
Rezultă că ea avea şi în această privinţă un „bun" în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1.
149. Or, această
autorizaţie a fost invalidată în urma admiterii recursului în anulare prin
decizia din 2 februarie 2005 a Inaltei Curţi, iar reclamanta a fost ulterior
obligată să îşi înceteze activitatea în zona menţionată mai sus.
150. Aşadar, Curtea
apreciază că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea
bunurilor sale, prin faptul că decizia menţionată mai sus a Inaltei Curţi a
anulat decizia definitivă din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
151. Având în vedere
concluzia de la paragraful 122 de mai sus, Curtea
apreciază că în cazul de faţă justul echilibru dintre cerinţele interesului
general şi imperativele de apărare a drepturilor individuale a fost afectat.
152. Prin urmare, a
avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi din cauza admiterii
recursului în anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
IV. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
153. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
154. Reclamanta solicită suma de 3.884.798,57 dolari americani (USD) cu titlu de daune
materiale pe care le-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor aferente
contractelor în curs de executare (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum
cessans). Ea arată că actele şi omisiunile
autorităţilor naţionale au avut consecinţe de ordin patrimonial în ceea ce o
priveşte, ţinând cont de faptul că este un agent economic a cărui continuitate
a activităţii este esenţială pentru existenţa sa şi de faptul că ea se află „în
încetare completă a activităţii, lipsită de venituri şi încărcată de
datorii". In acest sens, ea citează Cauza latridis
împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) ([MC],
nr. 31.107/96, §§ 40^5, CEDO 2000-XI).
155. Reclamanta
prezintă un raport de expertiză contabilă, precum şi documente financiare şi
contabile şi arată că experţii au luat în calcul cifra sa de afaceri pe ultimii
3 ani de activitate normală,
adică 1998, 1999 şi 2000, contractele în curs de executare în momentul
încetării activităţii şi datele statistice referitoare la fluxul
transporturilor maritime în porturile în care şi-ar fi desfăşurat activitatea
dacă nu ar fi fost împiedicată de administraţie.
156. Părţile relevante
din raportul de expertiză sunt următoarele:
„Veniturile pierdute de societate,
astfel cum sunt ele estimate de experţi, se pot calcula în felul următor:
Pentru perioada august 2000-ianuarie 2002, având în
vedere că societăţii i s-a interzis să desfăşoare activitatea de pilotaj,
pierderile sunt reprezentate de întreaga sumă previzibilă conform funcţiei de
regresie:
Pierderea totală pentru perioada august 2000-ianuarie
2002 se ridică la 941.551,08 USD.
Pentru perioada februarie 2002-februarie 2005, având în
vedere că societăţii i s-a permis să desfăşoare parţial activitatea de pilotaj
în zona 2, pierderile sunt reprezentate de diferenţa dintre suma previzibilă
conform funcţiei de regresie şi vânzările realizate efectiv:
Pierderea parţială pentru perioada februarie
2002-februarie 2005 este de 1.709.849,05 USD.
Pentru perioada februarie
2005-iulie 2006, având în vedere că societăţii nu i s-a permis să desfăşoare
activitatea de pilotaj, pierderile sunt reprezentate de suma previzibilă
conform funcţiei de regresie:
Pierderea totală pentru perioada februarie 2005-iulie
2006 este de 1.233.398,44 USD."
157. Concluzia
raportului de expertiză este că pierderea totală estimată pentru perioada
august 2000-iulie 2006 se ridică la 3.884.798,57 USD.
158. Reclamanta mai
solicită şi suma de 100.000 EUR pentru daune morale, considerând că a suferit
„un prejudiciu moral incontestabil". Ea citează cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă) (nr. 48.553/99, § 80, 2 octombrie 2003) şi
Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei ([MC], nr. 35.382/97', §§ 35-36, CEDO 2000-IV), considerând că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, criteriile
luate în considerare pentru evaluarea prejudiciului moral sunt bunul renume al
întreprinderii, incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuiau luate,
tulburările cauzate gestiunii sale, angoasa şi neplăcerile suferite de membrii
organelor de conducere ale societăţii.
159. Ţinând cont de
aceste criterii, reclamanta arată că, în ciuda vechimii sale şi a poziţiei sale
iniţiale foarte avantajoase pe piaţa serviciilor portuare, ea a fost redusă la
o situaţie extrem de precară, în pragul falimentului, fiind în imposibilitatea
de a-şi prevedea viitorul.
160. Guvernul contestă
raportul de expertiză prezentat de reclamantă, în măsura în care el nu face
trimitere decât la veniturile brute, fără a ţine seama de cheltuielile aferente
oricărei activităţi economice, cum sunt cheltuielile curente, cheltuielile cu
investiţiile sau taxele şi alte impozite. In lipsa oricărei estimări în această
privinţă, raportul de expertiză nu prezintă pentru Guvern un fundament economic
serios, deoarece există multe societăţi comerciale care au încasări importante,
însă un profit infim sau inexistent.
161. Guvernul subliniază
în continuare că în Cauza latridis, menţionată mai sus, Curtea a luat în considerare numai veniturile
nete ale părţii interesate. Prin urmare, el consideră că simpla trimitere la
cifra de afaceri previzionata este lipsită de orice relevanţă şi prezintă în
acest sens opinia detaliată a unei societăţi de expertiză contabilă, conform
căreia profitul previzionat al reclamantei pentru perioada septembrie 2000-
iunie 2006 nu ar depăşi 325.217 USD, având în vedere costurile pe care trebuia
să le suporte pentru a-şi desfăşura activitatea, şi care subliniază şi faptul
că ea şi-a reluat activitatea în mai multe rânduri, obţinând astfel venituri.
162. In opinia Guvernului, expertiza prezentată de reclamantă este în
plus criticabilă, deoarece nu oferă anumite informaţii importante, cum ar fi
durata contractelor luate în considerare, preţurile serviciilor, porturile şi
zonele portuare la care se referă.
163. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că o
eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie
suficientă a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l-a suferit. In
subsidiar, consideră că suma solicitată cu acest titlu este excesivă. El
citează în acest sens cauzele IZA Ltd şi Makrakhidze împotriva Georgiei (nr.
28.537/02, § 63,27 septembrie 2005) şi S.C. Maşinexportimport Industrial
Group S.A. (citată anterior, § 57). Totuşi, el subliniază că acordarea unei
sume pentru prejudiciul moral în această ultimă cauză, ca şi în Cauza Sovtransavto Holding, menţionată mai
sus, a luat în considerare incertitudinea juridică care a planat asupra
părţilor interesate timp de mai mulţi ani.
164. In plus, Guvernul
atrage atenţia asupra faptului că, dacă diferitele elemente care constituie
prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau dacă distincţia dintre
prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea ar
putea fi determinată să le analizeze global.
165. Reclamanta
contestă cu fermitate „punctul de vedere de specialitate" prezentat de
Guvern, considerând că acest document nu ar putea fi considerat drept o
expertiză.
B. Cheltuieli de judecată
166. Reclamanta
solicită suma de 10.142,51 EUR drept cheltuieli de judecată angajate în faţa
instanţelor interne şi suma de 7.175 EUR pentru cheltuielile angajate în faţa
Curţii.
167. Cu privire la
cheltuielile angajate la nivel naţional, reclamanta prezintă în copie
următoarele documente justificative:
a) 7 chitanţe care atestă plata unor onorarii de
avocat în perioada 6 iunie 2001 - 2 aprilie 2002, a căror valoare totală se
ridică la 65 milioane lei vechi româneşti (ROL); chitanţele respective se referă totuşi la dosare care nu se
regăsesc printre procedurile care fac obiectul cererii, cu excepţia a două
chitanţe în valoare totală de 23 milioane ROL, referitoare la dosarele
soluţionate prin deciziile din 5 noiembrie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme;
b) 8 ordine de plată emise de reclamantă în perioada 20
iunie 2002 - 18 septembrie 2003 în beneficiul a două cabinete de avocatură, a
căror valoare totală este de 260 milioane ROL; 6 dintre cele 8 ordine de plată
conţin menţiunea „onorarii de avocat", însă fără a preciza procedurile la
care se referă; un alt ordin de plată face trimitere la un număr de dosar care
nu se regăseşte printre
procedurile care au făcut obiectul cererii; dimpotrivă, un alt ordin de plată,
pentru o sumă de 30 milioane ROL, se referă la dosarul soluţionat prin decizia
din 2 februarie 2005 a Inaltei Curţi.
168. Pentru
cheltuielile angajate în faţa Curţii, reclamanta prezintă în copie următoarele
documente:
a) o convenţie din data de 28 noiembrie 2005, încheiată
între avocat A. Dăgăliţă şi avocat N. Popescu, pe de o parte, şi reclamanta, pe
de altă parte; această convenţie stabilea tarifele pe oră şi preciza că
cheltuielile legate de munca prestată de avocate trebuia să le fie achitate
direct; de asemenea, se menţiona că avocatele nu îşi vor recupera creanţa atât
timp cât situaţia financiară a reclamantei nu îi permitea să plătească
onorariile;
b) o notă de onorarii de avocat din 28 noiembrie 2005
pentru suma de 7.175 EUR;
c) două facturi fiscale care atestă plata de către o
terţă societate a unei sume totale de 130 milioane ROL în beneficiul celor două
avocate menţionate mai sus pentru consultaţii juridice.
169. Guvernul nu se
opune ca reclamantei să i se aloce o sumă care să corespundă cheltuielilor de
judecată legate de procedura în faţa Curţii, cu condiţia să fie dovedite,
necesare şi să aibă legătură cu cauza.
170. In ceea ce priveşte cheltuielile angajate în procedurile interne,
Guvernul observă că o parte dintre chitanţe se referă la proceduri soluţionate
prin decizii favorabile reclamantei sau la alte proceduri decât cele care fac
obiectul cauzei de faţă. In acest
sens, el face trimitere la 3 chitanţe în valoare totală de 32 milioane ROL şi
constată, în plus, că ordinele de plată nu precizează la care proceduri interne
se referă.
171. Cât priveşte suma
referitoare la procedura în faţa Curţii, Guvernul consideră că suma solicitată
cu acest titlu nu reflectă realitatea asistenţei juridice furnizate de avocată
reclamantei, având în vedere în special numărul de ore de muncă înscrise în nota de onorarii.
172. Dintr-o scrisoare
a Grefei din 26 octombrie 2006, Guvernul mai constată că observaţiile
reclamantei, redactate de avocat D.B., nu au fost depuse la dosar, deşi
facturile prezentate de reclamantă acoperă şi redactarea acestor observaţii.
Mai adaugă faptul că, în măsura în care aceste observaţii sunt identice cu cele
care i-au fost transmise prin scrisoarea Grefei din data de 19 decembrie 2006,
reclamanta nu poate cere de două ori rambursarea onorariilor aferente redactării lor.
173. In orice caz, Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de
onorarii de avocat este excesivă.
C. Concluzia Curţii
174. In circumstanţele speţei, Curtea consideră că problema aplicării
art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, se impune
să fie rezervată şi să se stabilească procedura ulterioară ţinând cont de
eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamantă (art. 75 § 1 din
Regulament).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului
întemeiată pe necompetenţa ratione materiae şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutării deciziilor din
6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie;
4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării deciziei din 10
iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti;
5. hotărăşte că problema aplicării art. 41 din
Convenţie nu se află în stare de judecată; prin urmare:
a) o rezervă în întregime;
b) invită Guvernul şi societatea reclamantă să îi
adreseze în scris, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu
privire la această chestiune şi, în special, să îi aducă la cunoştinţă orice
acord la care ar putea eventual să ajungă;
c) rezervă procedura ulterioară şi îi deleagă
preşedintelui camerei sarcina de a o stabili în funcţie de necesităţi,
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 3 iunie 2008,
în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Elisabet Fura-Sandstrom,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier