HOTARARE Nr. 0
din 7 februarie 2008
In Cauza Silimon si Gross
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 107 din 23 februarie 2009
(Cererea nr. 19.372/06)
In Cauza Silimon şi Gross împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Ineta
Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier
de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la 17 ianuarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 19.372/06) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni
germani, doamna Herta Margareta Silimon şi domnul Gerhard Albert Gross (reclamanţii),
au sesizat Curtea la data de 24 aprilie 2006 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt
reprezentaţi prin domnul E.J. Prediger, avocat din Braşov. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
său, domnul R.H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 12 decembrie
2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile
art. 29 § 3 din Convenţie, ea a hotărât să analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi fondul cauzei.
4. Guvernul german, invitat la data de 18 decembrie
2006 să prezinte observaţii scrise, nu şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita
acest drept (art. 36 § 1 din Convenţie şi 44 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamanţii s-au
născut în anul 1926 şi, respectiv, 1934 şi locuiesc la Munchen şi, respectiv,
Gempen.
6. Prin două hotărâri, din 27
august 1981, respectiv 8 iulie 1989, invocând Decretul nr. 223/1974, statul
român a confiscat casa situată în Braşov, str. Retezat nr. 8, compusă din două
apartamente. în momentul confiscării, reclamanta era proprietara apartamentului
nr. 2 şi a unei cote-părţi de două treimi din apartamentul nr. 1, iar
reclamantul deţinea o cotă-parte de o treime din acest apartament.
7. Prin contractul de
vânzare-cumpărare din 15 iulie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
Societatea Comercială RIAL - S.R.L. (S.C. RIAL), care administra bunurile ce aparţineau
statului, a vândut respectiva casă soţilor M., care o ocupau în baza unui
contract de închiriere.
8. La data de 19 septembrie 2001, în temeiul Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), reclamanţii au solicitat din partea S.C. RIAL restituirea casei
menţionate mai sus.
9. La o dată neprecizată, reclamanţii au dat în
judecată S.C. RIAL, Primăria Braşov şi soţii M. în faţa Judecătoriei Braşov. Ei
au solicitat instanţei să constate ilegalitatea confiscării bunului lor, cu
motivarea că Decretul nr. 223/1974 încălca prevederile Constituţiei în vigoare
la data respectivă. Arătând că Legea nr. 112/1995 interzicea vânzarea mai
multor apartamente unei singure persoane, că imobilul în litigiu era compus din
două apartamente şi că, în momentul vânzării, soţii M. au fost de rea-credinţă,
reclamanţii au solicitat instanţei să constate şi nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare din 15 iulie 1997. Ei au solicitat, de asemenea, instanţei să
dispună radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al soţilor M.
10. Prin sentinţa din data de 15 decembrie 2003,
Judecătoria Braşov a admis parţial acţiunea reclamanţilor. Ea a statuat că
însuşirea de către stat a imobilului în litigiu a fost ilegală şi a constatat
lipsa unui titlu valabil al statului asupra bunului în litigiu. în schimb, în temeiul
art. 46 din Legea nr. 10/2001, judecătoria a respins cererea de constatare a
nulităţii contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, motivat prin
aceea că Legea nr. 112/1995 nu interzicea vânzarea către chiriaşi a mai mult de
un apartament şi că, în momentul vânzării, cumpărătorii au fost de
bună-credinţă. De asemenea, instanţa a respins cererea de radiere din cartea
funciară a dreptului de proprietate al soţilor M.
11. Reclamanţii au formulat
apel împotriva acestei sentinţe, plângându-se de faptul că instanţa de fond a
statuat în mod nedrept că soţii M. au fost de bună-credinţă în momentul
vânzării.
12. Prin decizia din data de 19
mai 2004, Curtea de Apel Braşov a respins apelul reclamanţilor ca neîntemeiat.
Ea a statuat că soţii M. au cumpărat imobilul în litigiu pe baza menţiunilor
din cartea funciară, în care statul era înscris ca proprietar, şi că buna lor
credinţă nu putea fi, aşadar, înlăturată. Completul de judecată era compus din
judecătorii D.R. şi A.P
13. Reclamanţii au formulat
recurs împotriva deciziei menţionate mai sus, susţinând că instanţele de fond
şi apel au făcut o greşită aplicare a legii atunci când au constatat
buna-credinţă a soţilor M. Conform legii în vigoare la data la care Curtea de
Apel Braşov a pronunţat această decizie, competenţa de soluţionare a recursului
reclamanţilor revenea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
14. în urma modificărilor aduse
Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel Braşov a
devenit competentă să statueze asupra recursului formulat de reclamanţi
împotriva deciziei din 19 mai 2004, pronunţată de aceeaşi instanţă.
15. Prin decizia din 27
octombrie 2005, Curtea de Apel Braşov a respins recursul reclamanţilor,
statuând că aceştia nu au reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă care
era în favoarea soţilor M. Completul de judecată era compus din judecătorii
D.M.C., G.B. şi R.P
16. La cererea reclamanţilor,
procedura administrativă începută la data de 19 septembrie 2001 în temeiul
Legii nr. 10/2001 a fost suspendată în aşteptarea unei hotărâri definitive a
instanţelor în litigiul în contradictoriu cu soţii M.
II. Dreptul şi practica internă pertinente
17. Prevederile legale
şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în cauzele Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO
1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii
împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26) şi Pădurar împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005).
18. Legea nr. 10/2001 a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permiţându-le beneficiarilor să aleagă
între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă
de despăgubire pecuniară echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu
poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
19. Prevederile relevante din
Legea nr. 10/2001 (republicată), astfel cum au fost modificate prin Legea nr.
247/2005, sunt următoarele:
ARTICOLUL 1
„(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat (...)în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi
cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilorşi
nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
(2) In cazurile în care restituirea în natură nu este
posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile
reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau
servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în
condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (...)"
ARTICOLUL 10
„(1) In situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi
ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial,
restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile
rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate
măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. (...)
(8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate
în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data
soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de
evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor,
precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot
restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data
soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de
evaluare. (...)"
ARTICOLUL 20
„(1) Persoanele care au primit despăgubiri în
condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu
obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu
indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în
vigoare a prezentei legi.
(2) In cazul în care imobilul a fost vândut cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana îndreptăţită are
dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă
corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit
standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit
despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la
diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi
valoarea corespunzătoare a imobilului. (...)"
20. Art. 13 şi 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005,
care sunt, de asemenea, relevante în cauza de faţă, prevăd următoarele:
ARTICOLUL 13
„(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final
al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se
constituie în subordinea Cancelariei Primului-ministru Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor (...)"
ARTICOLUL 16
„(1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile
învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare (...) se
predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei
Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu
de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei
legi.
(2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii
nr. 10/2001 (...) care nu au fost soluţionate (...) până la data intrării în
vigoare a prezentei legi, se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale
(...) în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau,
după caz, a ordinelor (...).
(5) Secretariatul Comisiei
Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2),
în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după
care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori
desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
(6) (...) Societatea de
evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi
raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va
conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de
despăgubire.
(7) In baza raportului de
evaluare, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând
titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre
reevaluare. (...)"
21. Funcţionarea societăţii pe
acţiuni „Proprietatea" este descrisă în Cauza Radu
împotriva României (nr. 13.309/03, §§18-20, 20
iulie 2006).
22. Legea nr. 247/2005 a fost
modificată ultima oară prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007
pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007.
Conform art.181 din titlul I al ordonanţei, atunci când Comisia Centrală a decis acordarea de
despăgubiri a căror valoare nu depăşeşte 500.000 lei româneşti noi (RON), beneficiarii pot opta între
acţiuni la Fondul „Proprietatea" şi acordarea unor despăgubiri pecuniare.
Pentru sumele mai mari de 500.000 RON, aceştia pot solicita despăgubiri
pecuniare în valoare de 500.000 RON, acordându-li-se acţiuni la Fondul
„Proprietatea" pentru diferenţă.
Conform art. 7 din titlul II al
ordonanţei de urgenţă, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a
ordonanţei de urgenţă, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare
a societăţii de administrare a Fondului „Proprietatea".
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art.1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie
23. Invocând art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că au suferit o încălcare a
dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza hotărârilor instanţelor
interne, care, deşi au constatat ilegalitatea naţionalizării şi lipsa de titlu
valabil al statului asupra casei în litigiu, au confirmat vânzarea ei de către
stat. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
24. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3
din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun motiv de
inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
25. Guvernul apreciază
că reclamanţii ar fi putut obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001,
modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce respectă cerinţele art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie. El consideră că, în situaţii complexe cum este
cea de faţă, în care prevederile legislative au un impact economic asupra
întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară
nu numai pentru a alege măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor
patrimoniale, ci şi pentru a le pune în practică. El arată că ultima reformă în
materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de
despăgubiri echitabile şi neplafonate, fixate printr-o decizie a Comisiei
administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de
restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care
restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emisiune de
titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii
bunului, stabilită prin expertiză. In opinia Guvernului, noul mecanism
instituit prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, ce respectă
cerinţele Convenţiei.
26. Guvernul consideră că, în
orice caz, o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul
unei despăgubiri neplafonate, nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat
între protecţia proprietăţii persoanelor şi cerinţele interesului general şi nu
obligă reclamanţii să suporte o povară excesivă.
27. Reclamanţii contestă
argumentele Guvernului. Ei reamintesc că instanţele interne au constatat
ilegalitatea confiscării bunului lor, confirmând în acelaşi timp vânzarea
bunului respectiv chiriaşilor. Ei subliniază că această soluţie i-a împiedicat
să recupereze posesia bunului lor.
28. In ceea ce priveşte
posibilitatea de a obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001,
modificată prin Legea nr. 247/2005, reclamanţii contestă caracterul real şi
efectiv al sistemului de compensaţie implementat prin legile mai sus
menţionate, subliniind că „Proprietatea" nu este încă funcţional.
29. Curtea observă că
reclamanţii au obţinut o hotărâre definitivă ce constată ilegalitatea însuşirii
de către stat a bunului lor şi faptul că acesta nu era proprietarul bunului în
momentul vânzării sale. In ciuda acestei constatări, instanţele interne au
refuzat să constate nulitatea absolută a vânzării bunului, cu motivarea că
reclamanţii nu au reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă care era în
favoarea cumpărătorilor (paragraful 14 de mai sus).
30. Ţinând cont de constatarea
instanţelor interne, necombătută de părţi, Curtea apreciază că, în speţă,
reclamanţii sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie (Gabriel împotriva României, nr. 35.951/02, § 25, 8 martie 2007; Florescu împotriva României, nr.
41.857/02, § 27, 8 martie 2007).
31. Curtea a analizat în
repetate rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţă
şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Gabriel, menţionată mai sus, §§ 27-32).
32. După ce a analizat toate
elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus
niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în
cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce
reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor
naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altcuiva
către terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării
definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acestei persoane,
reprezintă o privare de acel bun. O astfel de privare, combinată cu lipsa
totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Străin,
menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
33. Cu toate că Guvernul arată
că reclamanţii au dreptul să obţină titluri de participare la un organism colectiv
de valori mobiliare („Proprietatea") în baza Legii nr. 10/2001, la
valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea îşi reiterează constatarea
anterioară, conform căreia „Proprietatea" nu funcţionează în prezent
într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri
reclamanţilor (vezi, printre altele, cauzele Radu, menţionată mai sus, §§ 32-34, Gabriel, menţionată mai sus, § 21, şi Săvulescu împotriva României, nr.
1.696/03, § 30, 12 iulie 2007). In plus, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea
nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din
cauza unei lipse îndelungate a despăgubirii de către persoanele care, le fel ca
reclamanţii, au fost lipsite de bunurile lor (Porţeanu împotriva României, nr.
4.596/03, § 34, 16 februarie 2006, şi Florescu, menţionată mai sus, § 32).
34. Ţinând cont de
jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea
dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra casei în litigiu, combinată cu
lipsa de despăgubire de mai mult de 2 ani, i-a făcut să suporte o sarcină
disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor
lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestui
articol.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
35. Reclamanţii susţin o
încălcare a dreptului la judecarea cauzei de către o instanţă imparţială din
cauza faptului că instanţa - Curtea de Apel Braşov - a fost pusă în situaţia de
a statua atât asupra apelului, cât şi asupra recursului pe care aceştia le-au
formulat în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de
vânzare-cumpărare din 15 iulie 1997. Ei invocă în acest sens art. 6 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele în părţile sale relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil. (...)"
36. Curtea observă că situaţia contestată de reclamanţi
este rezultatul modificării regulilor de competenţă a instanţelor, aduse prin
Legea nr. 219 din 6 iulie 2005. Aceasta apreciază că faptul că Curtea de Apel
Braşov a statuat în ceea ce priveşte două căi de atac în aceeaşi procedură nu
ridică probleme în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care
completele de judecată au fost diferite (Diennet împotriva Franţei, hotărârea
din 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, p. 16, § 38; Parohia
Greco-catolică Ticvaniul Mare împotriva României, (dec),
nr. 2.534/02, 24 octombrie 2006).
37. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit
neîntemeiat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din
Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
38. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
a) Prejudiciul material
39. In ceea ce priveşte
prejudiciul material, reclamanţii solicită, cu titlu principal, restituirea
casei vândute de stat unor terţi. In cazul în care statul nu o poate restitui,
aceştia solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care,
conform raportului de expertiză depus la Curte, se ridică la 220.000 EUR.
40. Guvernul contestă evaluarea valorii bunului,
efectuată de expertul desemnat de reclamanţi. In acest sens, el subliniază că
această sumă ţine cont nu numai de valoarea casei vândute de stat, ci şi de
valoarea unui teren în suprafaţă de 524,48 m2, aferent casei în discuţie şi care nu face obiectul prezentei
cauze.
Conform raportului de expertiză trimis de Guvern,
valoarea casei se ridică la 112.058 EUR.
41. Curtea reaminteşte că a
constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza
vânzării de către stat a casei situate în Braşov, str. Retezat nr. 8, către
terţi de bună-credinţă, combinată cu lipsa totală de despăgubire. Curtea mai
observă că vânzarea în discuţie nu avea ca obiect terenul aferent acestui imobil.
42. Curtea apreciază că, în
circumstanţele speţei, retrocedarea casei în litigiu i-ar repune pe reclamanţi,
pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă
cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate.
43. In cazul în care statul pârât nu procedează la
această retrocedare în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte ca
acesta să le plătească reclamanţilor, cu titlu de daune materiale, o sumă care
să corespundă cu valoarea actuală a casei.
44. Ţinând cont de informaţiile
de care dispune despre preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele
furnizate de părţi, Curtea estimează valoarea comercială actuală a bunului'la
120.000 EUR.
45. Prin urmare, statuând în
echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le alocă reclamanţilor suma
de 120.000 EUR.
b) Prejudiciul moral
46. Reclamanţii mai
solicită suma de 100.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţa îndurată
de la confiscarea ilegală a bunului lor.
47. Guvernul consideră că
această sumă este excesivă şi susţine că o constatare a încălcării art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă a
prejudiciului moral pretins.
48. Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut
să le provoace reclamanţilor o stare de incertitudine şi suferinţe ce nu pot fi
compensate prin constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie. Ea apreciază că suma de 4.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă
a prejudiciului moral suferit de reclamanţi.
B. Cheltuieli de judecată
49. Reclamanţii nu au
formulat nicio cerere în acest sens.
50. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea nu le
acordă reclamanţilor nicio sumă în acest sens.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi
inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le restituie reclamanţilor casa
situată în Braşov, str. Retezat nr. 8, în cel mult 3 luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să le
plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, 120.000 EUR (o
sută douăzeci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3
luni, suma de 4.000 EUR (patru mii euro) cu titlu de daune morale;
d) ca, la sumele menţionate mai sus, să se adauge orice
sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea
termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se
majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de
reparaţie echitabilă pentru rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 7 februarie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier