HOTARARE Nr. 0
din 4 martie 2008
in Cauza Licu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 64 din 3 februarie 2009
(Cererea nr. 35.077/02)
In Cauza Licu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta
Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12
februarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
35.077/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, domnul Traian Licu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 27 august 2002
în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale [Convenţia).
2. Reclamantul,
căruia i s-a acordat asistenţă judiciară din oficiu, este reprezentat de domnul
Liviu Căpraru, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul)
este reprezentat de agentul său, domnul
Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine că anularea unei decizii
definitive pronunţate în favoarea sa a încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice şi dreptul la respectarea bunurilor.
4. La data de 23 mai 2005, Curtea a hotărât să
comunice cererea Guvernului. La data de 20 februarie 2007, invocând prevederile
art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1953 şi locuieşte în
Bucureşti.
6. In timpul regimului comunist, statul a implementat
un vast program de construire de locuinţe destinate spre a fi închiriate
salariaţilor din cadrul întreprinderilor de stat. Administrarea lor a fost
încredinţată întreprinderilor de stat specializate, acţionând sub autoritatea
primăriilor. Condiţiile de atribuire a acestor locuinţe erau stabilite prin
Legea nr. 5/1973. In fiecare întreprindere, un comitet sindical analiza
cererile salariaţilor şi întocmea o listă de prioritate. Ulterior se încheia
contractul de închiriere cu întreprinderile ce administrau aceste locuinţe.
Legea nr. 5/1973 a fost abrogată în anul 1996.
7. Prin Decizia din data de 18
decembrie 1990, Primăria Sectorului 3 Bucureşti (Primăria) a atribuit
Institutului Naţional de Cercetare „ICSITMU-Titan" mai multe apartamente
într-un imobil în curs de construcţie, în vederea închirierii lor către
salariaţii acestui institut.
8. La data de 8 februarie 1991, institutul i-a
atribuit reclamantului unul dintre aceste apartamente, el figurând pe primul
loc pe lista salariaţilor care au solicitat o locuinţă.
9. Reclamantul a prezentat întreprinderii care
administra apartamentul documentele necesare pentru
încheierea contractului de închiriere. Totuşi, semnarea contractului a fost
amânată în aşteptarea finalizării lucrărilor.
10. La puţin timp după finalizarea lucrărilor, prin
Adresa din data de 21 iulie 1994, Primăria l-a informat pe reclamant că a
revocat atribuirea mai multor apartamente, printre care şi al său, către
institutul „ICSITMU-Titan".
11. La data de 25 iulie 1994, Primăria a atribuit
acest apartament uzinei „Faur". Adoua zi, aceasta i l-a atribuit lui S.I.,
unul dintre salariaţii săi. La o dată neprecizată, întreprinderea care
administra apartamentul a încheiat cu S.l. un contract de închiriere.
12. La data de 5 septembrie 1994, Primăria Bucureşti
Ie-a vândut apartamentul lui S.l. şi soţiei sale, care l-au închiriat unei
societăţi comerciale.
13. Printr-o acţiune introdusă la 25 august 1994
împotriva Primăriei, reclamantul a solicitat anularea atribuirii apartamentului
către S.l. El a arătat că prima atribuire a dat naştere în patrimoniul său unor
drepturi cu caracter civil. Prin urmare, acesta considera că apartamentul
intrase în circuitul civil şi că Primăria nu mai putea să revoce această
atribuire printr-un act administrativ.
14. Primul termen de judecată în faţa Judecătoriei
Sectorului 3 Bucureşti a avut loc la data de 30 iunie 1995. La 19 ianuarie
1998, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului,
precum şi introducerea în cauză a lui S.l. şi a soţiei lui (denumiţi în
continuare soţii S.).
15. Prin Sentinţa din data de 18 iunie 1999, instanţa a
respins acţiunea, considerând că, în lipsa unui contract de închiriere, prima
atribuire nu produsese efecte civile. Judecătoria a statuat că Primăria a
procedat legal cu privire la revocarea unui act administrativ şi a confirmat
vânzarea apartamentului.
16. Prin Decizia din data de 23 mai 2000 a
Tribunalului Bucureşti, apelul reclamantului a fost admis. Instanţa a anulat
atribuirea şi vânzarea apartamentului către S.I., considerând că:
„Odată depusă repartiţia la ICRAL Vitan şi luarea în
evidenţă a acestei repartiţii, se presupune că între părţi s-a încheiat
contractul de locaţiune în plan volitiv. Ca atare, apelantul reclamant a
dobândit dreptul de folosinţă a spaţiului, iar statul un drept de încasare a
chiriei (...).
Chiar dacă contractul de închiriere nu a fost încheiat
în formă scrisă şi nu din vina apelantului reclamant, ci pentru că blocul nu
era finalizat, părţile au dobândit drepturi proprii, nicio parte neputând
revoca oferta. (...)
In aceste condiţii, statul a încălcat dreptul de
folosinţă al cărui titular era apelantul reclamant, aşa încât repartiţia emisă
intimatului pârât S.l. are caracter nelegal, nelicit şi abuziv.
Se are în vedere şi faptul că intimatul pârât era
exclus de la dreptul de a primi un spaţiu din fondul locativ de stat conform Legii nr. 5/1973 şi
Decretului nr. 5/1975, acesta deţinând în proprietate o altă construcţie (...).
Cum repartiţia este nulă, având o cauză falsă şi
nelicită, conform art. 968 din Codul civil, ea nu putea produce efecte
juridice.
Ca atare, fiind încheiat în
baza unui act nul, şi contractul de vânzare-cumpărare subsecvent este
nul."
17. Primăria şi soţii S. au formulat recurs împotriva
acestei decizii.
18. Prin Decizia definitivă din data de 22 martie 2001,
Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul Primăriei ca fiind nemotivat şi l-a
respins ca neîntemeiat pe cel al soţilor S., în următoarele condiţii:
„Există însă şi situaţii de excepţie, când actul
administrativ nu mai poate fi revocat, ca urmare a dispoziţiilor exprese ale
legii ori a naturii drepturilor şi obligaţiilor care s-au născut în urma
actului administrativ. (...)
Actul de repartiţie iniţial poate fi calificat ca un
act administrativ care a dat naştere la contracte civile (în sensul larg al
termenului), ceea ce înseamnă că acesta a dobândit
caracter irevocabil.
Intocmirea în formă scrisă a contractului de închiriere
(...) nu s-a putut realiza pentru simplul fapt că blocul nu era finalizat.
Cu toate acestea, la momentul depunerii repartiţiei la
ICRAL Vitan, odată cu luarea în evidenţă a acestei repartiţii, între
reclamantul Licu Traian, pe de o parte, şi ICRAL Vitan, de cealaltă parte, s-a
încheiat (în plan volitiv) contractul de locaţiune care dă naştere la drepturi
şi obligaţii pentru fiecare parte. (...)
Existenţa Legii nr. 5/1973, care prevedea expres
modalitatea de închiriere a spaţiului locativ, precum şi condiţiile stabilirii
şi plăţii chiriei, a făcut ca actul administrativ emis iniţial să producă
efecte specifice dreptului civil şi să capete astfel caracterul
irevocabilităţii.
In aceste condiţii, repartiţia emisă ulterior în
favoarea recurenţilor-pârâţi nu-şi mai poate produce efectele.
Drept consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare
(...)este supus sancţiunii nulităţii."
19. La o dată neprecizată, la cererea soţilor S.,
procurorul general a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în
anulare împotriva celor două decizii menţionate mai sus. Acesta susţinea, pe de
o parte, că reclamantul a introdus tardiv acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare în faţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi, pe de altă
parte, că în lipsa semnării unui contract de închiriere, atribuirea
apartamentului în favoarea reclamantului rămânea un act administrativ care,
prin faptul că nu a generat drepturi şi obligaţii civile,
era susceptibil de a fi revocat.
20. Prin Decizia din data de 30 aprilie 2002, Curtea
Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a infirmat deciziile din 23
mai 2000 şi 22 martie 2001 şi, pe fond, a confirmat Sentinţa din 18 iunie 1999
pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.
21. Curtea Supremă de Justiţie a statuat că cererea de
anulare a contractului de vânzare-cumpărare era inadmisibilă, deoarece
reclamantul ar fi trebuit să o formuleze cel mai târziu în cadrul primului
termen de judecată în faţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
22. In ceea ce priveşte revocarea ordinului de
atribuire, Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că aceasta a fost legală din
următoarele motive:
„(...) Ordinul de repartiţie este un act de drept
administrativ (...) individual, unilateral şi obligatoriu (...).
Revocarea (retractarea) actelor administrative de
autoritate se poate face pentru motive de nelegalitate sau oportunitate numai
până când acest act intră în circuitul civil (deci iese din sfera drepturilor administrative).
Actul administrativ, deci ordinul de repartiţie 612 din
8 februarie 1991, nu a ieşit niciodată din sfera raporturilor de drept
administrativ.
Instanţele de casare au reţinut greşit încheierea unui
contract de închiriere «în plan volitiv», întrucât raporturile de închiriere şi
ocupare a locuinţei de către chiriaşi se nasc numai în momentul în care se
încheie contractul de închiriere în formă scrisă (dispoziţiile Legii nr. 5/1973
sub imperiul căreia a început raportul juridic, cât şi ale Legii nr. 112/1996 precizând acest lucru).
In consecinţă, în mod greşit au apreciat instanţele de
apel şi de recurs că emiterea unei noi repartiţii pentru apartament este nulă
de drept.
In cazul în speţă, singurul organ care putea să decidă
asupra menţinerii dispoziţiilor de repartizare emise sau să le revoce era
Primăria Sectorului 3, întrucât repartiţia nu intrase în circuitul civil.
Primăria Sectorului 3, constatând, în momentul
finalizării construcţiei, că parţial dispoziţiile de repartizare nu mai sunt oportune, Ie-a revocat.
In concluzie, revocarea repartiţiei iniţiale atribuite
reclamantului s-a efectuat în mod legal, întrucât aceasta nu intrase în
circuitul civil."
23. La data de 10 iulie 2002, S.I. şi soţia sa au
vândut apartamentul în cauză unui terţ.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
24. Reclamantul susţine că a
avut loc o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza anulării
de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive pronunţate de Curtea
de Apel Bucureşti la data de 22 martie 2001. El invocă art. 6 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra admisibilităţii
25. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este
lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie
declarat admisibil.
B. Asupra fondului
26. Făcând trimitere la cauza Brumărescu,
Guvernul admite că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă a Curţii,
admiterea unei căi extraordinare de atac ce supune unei noi judecăţi o decizie
definitivă printr-o procedură de reexaminare este considerată o încălcare a
principiului securităţii raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României, [MC],
nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII).
27. Totuşi, Guvernul subliniază că, în speţă, spre
deosebire de cauza menţionată mai sus, recursul în anulare a fost introdus în
termenul legal de un an de la data deciziei atacate, nefiind expresia unei
puteri discreţionare a procurorului general de a acţiona fără limită în timp.
In plus, Guvernul invocă şi cauza Ryabykh şi arată că motivele pe care s-a întemeiat recursul în anulare fac parte din motivele
excepţionale ce pot justifica anularea unei decizii ce
a dobândit autoritate de lucru judecat (Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Astfel, o pretinsă eroare de
drept cu privire la interpretarea prevederilor legale ce reglementează materia
contractelor de închiriere ar justifica anularea deciziei Curţii de Apel
Bucureşti.
28. In fine, Guvernul consideră că reclamantul a putut
să îşi expună argumentele în faţa Curţii Supreme de Justiţie în cadrul unei
proceduri ce respectă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie.
29. Reclamantul contestă
argumentele Guvernului şi susţine în continuare că anularea Deciziei definitive
din 22 martie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
30. Curtea reaminteşte că unul dintre elementele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în
mod definitiv unui litigiu să nu mai poată fi supusă unei noi judecăţi (Brumărescu,
citată anterior, § 61). In baza acestui principiu, niciuna dintre părţi nu
este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii
cu singurul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în
privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul
fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu
este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză (Ryabykh,
citată anterior, §52). _
31. In speţă, Curtea constată că se regăsesc aceleaşi
elemente ca cele care au determinat-o, de exemplu, în
cauza S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A.,
să constate încălcarea principiului securităţii
raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi
anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era
parte în procedură, şi rejudecarea unei hotărâri definitive ce a dobândit
autoritate de lucru judecat (S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva
României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).
Curtea nu a distins niciun
element care ar putea să o determine să se îndepărteze de la această
jurisprudenţă.
32. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive
din data de 22 martie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantului la un proces
echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
33. Reclamantul se plânge de o
încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, având în vedere că decizia
Curţii Supreme de Justiţie l-a lipsit de posibilitatea de a se folosi de
apartamentul ce îi fusese atribuit în anul 1991. Acesta invocă art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
34. Guvernul susţine că acest
capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1
la Convenţie, cu motivarea că un contract de închiriere de locuinţă nu face din
titularul său proprietarul unui „bun" protejat prin articolul menţionat
mai sus. Prin urmare, Guvernul afirmă că reclamantul nu era titular nici al
unui bun, nici al unei creanţe faţă de stat, în virtutea căreia ar fi putut
pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exercitarea
efectivă a unui drept de proprietate.
35. Reclamantul se opune argumentelor Guvernului.
36. Curtea reaminteşte că dreptul la un contract de
închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă
o creanţă suficient de bine stabilită pentru a constitui un „bun" în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [vezi Teteriny
împotriva Rusiei, nr. 11.931/03, § 50, 30 iunie
2005, şi Malinovski împotriva Rusiei, nr. 41.302/02, § 46, CEDO 2005-... (extrase)].
37. In speţă, Curtea observă că prin Decizia definitivă
din 22 martie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat existenţa unui contract
de închiriere încheiat în urma exprimării consimţământului părţilor. Acest
contract de închiriere constituia aşadar o creanţă în baza căreia reclamantul
putea pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine
exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noţiunea de
„bunuri" conţinută în art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Rezultă că excepţia
preliminară a Guvernului trebuie respinsă.
39. In continuare, Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
40. Guvernul susţine că
ingerinţa în dreptul reclamantului de a folosi apartamentul în discuţie era
justificată de necesitatea de a apăra ordinea juridică, şi anume de a asigura
respectarea prevederilor legale, printre care în special Legea nr. 5/1973, care
prevedea încheierea în scris a unui contract de închiriere de locuinţă. Acesta
adaugă că justul echilibru între interesele în cauză nu a fost afectat, din
moment ce reclamantul nu a locuit niciodată în apartament şi nici nu a plătit
vreodată chirie.
41. Reclamantul se opune argumentelor Guvernului şi
arată că, în temeiul prevederilor din Codul civil, un contract de închiriere de
locuinţă poate fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, chiar şi
în lipsa unui înscris, acesta putând servi eventual ca probă, dar neavând
influenţă asupra valabilităţii contractului de închiriere.
42. Curtea apreciază că anularea de către Curtea
Supremă de Justiţie a Deciziei definitive din data de 22 martie 2001, decizie
ce confirmase existenţa în patrimoniul reclamantului a unei „creanţe"
împotriva statului, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al
reclamantului.
43. Aşadar, decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut
ca efect lipsirea reclamantului de bunul său, în sensul celei de-a doua teze a
primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
44. O privare de proprietate ce intră sub incidenţa
acestei a doua norme se poate justifica numai dacă se demonstrează, în special,
că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute
de lege. Pe deasupra, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate
trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii (Brumărescu, citată
anterior, §§ 73-74).
45. In speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o
eroare de drept a instanţelor interne pentru a justifica ingerinţa în dreptul
la respectarea bunurilor reclamantului. Or, având în vedere faptul că
autorităţile locale au beneficiat de două căi de atac pentru a-şi apăra poziţia
şi a-şi expune argumentele, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul
în materie, această pretinsă eroare nu poate fi suficientă pentru a justifica
lipsirea de un bun dobândit în deplină legalitate în urma unui litigiu civil
soluţionat în mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, S.C. Maşinexportimport
Industrial Group S.A., citată anterior, §6; Konnerth
împotriva României, nr. 21.118/02, § 74, 12
octombrie 2006, şi Bartoş împotriva României, nr.
12.050/02, §56, 20 iulie 2006).
46. Mai mult, presupunând chiar să s-ar putea demonstra
că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea
consideră că justul echilibru nu a fost menţinut şi că reclamantul a suportat o
sarcină specială şi exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de
dreptul de a folosi apartamentul, ci şi de orice despăgubire sau măsură
reparatorie în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Brumărescu, citată
anterior, §§ 79-80).
47. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
48. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
49. Reclamantul nu a formulat nicio cerere în termenul
acordat de Curte în acest scop.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 4 martie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier