HOTARARE   Nr. 0 din 24 ianuarie 2008

in Cauza Babes impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 58 din 30 ianuarie 2009

(Cererea nr. 11.601/03)

In Cauza Babeş împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 4 ianuarie 2008,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.   La originea cauzei se află o cerere (nr. 11.601/03) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Simona Rucsanda Babeş şi Anca Babeş (reclamantele), au sesizat Curtea la data de 7 martie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat succesiv de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu, de coagentul său, doamna Ruxandra Paşoi, şi de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.  La data de 6 februarie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis să se analizeze împreună admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN   FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4.  Reclamantele, doamnele Simona Rucsanda Babeş şi Anca Babeş, s-au născut în anul 1932, respectiv 1957 şi locuiesc în Bucureşti. Reclamantele sunt mamă şi fiică.

5.  Printr-un contract încheiat la data de 1 martie 1940, V.B. a cumpărat un bun imobil situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 71, sectorul 2. Bunul era compus dintr-un teren în suprafaţă de 265,17 m2 şi dintr-o construcţie ce cuprindea mai multe apartamente.

6. In luna aprilie 1950, bunul a fost naţionalizat.

7. In anul 1970, V.B. a decedat şi a lăsat ca moştenitor pe fiul său, I.B., decedat în anul 1993. Reclamantele, soţia şi fiica lui I.B., sunt moştenitoarele sale.

A. Acţiunea în revendicare

8.  Prin Sentinţa definitivă din data de 21 decembrie 1993 Judecătoria Sector 2 Bucureşti (Judecătoria) a admis acţiunea introdusă de reclamante împotriva primăriei şi a societăţii care administra imobilele statului (societatea A.) şi Ie-a obligat pe acestea să le restituie imobilul în litigiu, reţinând că naţionalizarea nu fusese conformă cu legea şi că reclamantele erau proprietarele imobilului. La cererea reclamantelor, sentinţa a fost învestită cu formulă executorie.

9. La data de 26 ianuarie 2000, primăria a solicitat revizuirea sentinţei menţionate mai sus, constatând că ea fusese obligată să restituie întregul imobil reclamantelor, deşi apartamentul nr. 6 fusese vândut de V.B. în anul 1946.

10.  Prin Intâmpinarea din 24 februarie 2000, reclamantele au solicitat respingerea cererii de revizuire, precizând că o astfel de cerere era lipsită de interes, în măsura în care ele nu înţelegeau să solicite nici restituirea apartamentului nr. 3, nici restituirea apartamentului nr. 6 al imobilului.

11.  Prin Sentinţa din data de 19 aprilie 2000, Judecătoria a respins cererea de revizuire, reţinând că, în ceea ce priveşte condiţiile revizuirii, acestea nu erau îndeplinite în speţă.

12. Această sentinţă a fost menţinută prin Decizia din data de 11 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti (Tribunalul) şi prin Decizia din 6 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti (Curtea de Apel), care au respins apelul, respectiv recursul primăriei.

B. Acţiunea având ca obiect recunoaşterea caracterului ilegal al naţionalizării

13.   Prin Sentinţa definitivă din data de 6 iunie 1997, Judecătoria a admis acţiunea introdusă de reclamante împotriva primăriei şi Ie-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului şi caracterul ilegal al naţionalizării sale. La cererea reclamantelor, sentinţa a fost învestită cu formulă executorie.

C.   Procedura administrativă având ca obiect restituirea imobilului

14. Prin Decizia din data de 27 septembrie 1999, primăria a dispus, la cererea reclamantelor, restituirea bunului.

D.   Vânzarea a 6 apartamente din imobil şi acţiunea în revendicare şi constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

15.  In perioada 1996-1999, primăria a vândut 6 apartamente din imobil, precum şi terenurile aferente către terţi ce locuiau în aceste apartamente în calitate de chiriaşi (cumpărătorii), în baza următoarelor contracte:

-  prin Contractul nr. 1.330 din 3 decembrie 1996, ea i-a vândut familiei D. apartamentul nr. 5 şi terenul aferent în suprafaţă de 16,77 m2;

- prin Contractul nr. 3.091 din 25 martie 1997, ea i-a vândut familiei T. apartamentul nr. 4 si terenul aferent în suprafaţă de 17,25 m2;

- prin Contractul nr. 3.226 din 31 martie 1997, ea i-a vândut familiei B. apartamentul nr. 11 si terenul aferent în suprafaţă de 16,77 m2;

-  prin Contractul nr. 1.727 din 8 octombrie 1998, ea i-a vândut lui D.M. apartamentul nr. 8 si terenul aferent în suprafaţă de 16,26 m2;

-  prin Contractul nr. 1.938 din 13 octombrie 1998, ea i-a vândut lui A.E. apartamentul nr. 1 şi terenul aferent în suprafaţă de 16,66 m2;

- prin Contractul nr. 2.652 din 21 iunie 1999, ea i-a vândut lui R.G. apartamentul nr. 2 si terenul aferent în suprafaţă de 11,46 m2.

16.  La data de 19 august 1999, reclamantele au sesizat Tribunalul cu o acţiune împotriva primăriei şi a cumpărătorilor pentru a obţine restituirea celor 6 apartamente şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind aceste apartamente.

17.  Prin Adresa din data de 20 ianuarie 2000, societatea A, la cererea reclamantelor, Ie-a transmis, ca documente ataşate, cele 6 contracte menţionate mai sus.

18.  Dezbaterile în faţa Tribunalului au avut loc la data de 4 decembrie 2000. Reclamantele au depus la dosar concluzii scrise, reiterându-şi cererile de constatare a nulităţii absolute a acestor contracte şi de restituire a apartamentelor în cauză.

19. Prin Decizia din data de 11 decembrie 2000, Tribunalul a reţinut că reclamantele erau proprietarele imobilului, dar că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cumpărătorii au fost de bună-credinţă.

20.  Prin urmare, acesta a admis parţial acţiunea, a obligat primăria şi cumpărătorii să restituie apartamentele în cauză reclamantelor, însă a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

21.  Reclamantele au declarat apel în faţa Curţii de Apel, susţinând reaua-credinţă a părţilor contractante în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

22. Prin Decizia din data de 25 iunie 2001, Curtea de Apel a respins apelul.

23. Această decizie a fost menţinută prin Decizia din data de 26 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, care a respins recursul reclamantelor.

E. Cererea întemeiată pe Legea nr. 10/2001

24.  Prin Adresa din data de 26 aprilie 2007, primăria a informat Guvernul că cererea reclamantelor privind imobilul în cauză nu fusese încă analizată din cauză că reclamantele nu depuseseră anumite documente în sprijinul cererii lor.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

25. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârea Străin împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005-VII).

26.  Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea, relevante în cauza de faţă.

27.  Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

28. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001 (republicată şi modificată la data de 2 septembrie 2005) şi modificate prin Legea nr. 247/2005, sunt următoarele:

ARTICOLUL 1

„(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat (...)în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilorşi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.

(2) In cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (...)."

ARTICOLUL 10

„(1) In situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial,

restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. (...)

(8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.

(9)    Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare."

ARTICOLUL 20

„(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) In cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului. (...)"

29.  Modalităţile de stabilire şi de plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 sunt descrise în Hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, § 24, 16 februarie 2006).

30.  Funcţionarea societăţii pe acţiuni „Proprietatea" este descrisă în Cauza Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

ÎN DREPT

I. Asupra obiectului cererii

A. Asupra apartamentelor din imobil

31. Guvernul arată că obiectul cererii nu poate consta decât în apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 8 şi 11 din imobil.

32. Reclamantele nu au prezentat observaţii asupra acestui aspect.

33.  Curtea observă că în formularul lor de cerere şi în scrisorile ulterioare reclamantele au solicitat „restituirea bunului", fără a preciza dacă este vorba de întregul bun situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 71, sectorul 2, sau doar de cele 6 apartamente vândute chiriaşilor. Totuşi, ele au subliniat că vânzarea apartamentelor în cauză, validată prin hotărârile instanţelor naţionale, le-a împiedicat să execute hotărârile definitive din 21 decembrie 1993 şi 6 iunie 1997.

34.  In plus, Curtea constată că, în procedurile din faţa instanţelor naţionale, reclamantele au precizat că ele nu înţeleg să ceară restituirea apartamentelor nr. 3 şi 6 ale bunului (a se vedea paragraful 10 de mai sus).

35.  In orice caz, Curtea arată că nici în formularul lor de cerere şi nici în scrisorile lor ulterioare reclamantele nu au făcut referire la alte apartamente din imobil. Dimpotrivă, prin scrisoarea din data de 13 februarie 2007, ele au subliniat că ingerinţa statului în dreptul lor la respectarea bunurilor decurgea din vânzarea celor 6 apartamente menţionate mai sus.

36.  Curtea constată, prin urmare, că este chemată să se pronunţe doar asupra pretinselor încălcări în ceea ce priveşte apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 8 şi 11 din imobil.

B. Asupra terenului

37. In observaţiile şi cererile lor de reparaţie echitabilă din data de 3 iulie 2007, reclamantele au solicitat pentru prima dată restituirea terenului ce formează curtea imobilului, în suprafaţă totală de 266 m2, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940 (vezi paragraful 66 de mai jos).

38.  Ca răspuns, Guvernul a arătat că obiectul cererii nu poate consta decât în cele 6 apartamente menţionate mai sus şi că suprafaţa totală a terenului aferent acestor apartamente este de 95,17 ni2.

39.   Curtea arată că, în conformitate cu Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 martie 1940, suprafaţa totală a terenului este de 265,17 m2 (vezi paragraful 5 de mai sus). Această suprafaţă este formată din terenul aferent celor 6 apartamente, în suprafaţă totală de 95,17 m2, care face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare (a se vedea paragraful 15 de mai sus) şi din restul de teren.

40.  Aşadar, ea apreciază că numai suprafaţa respectivă totalizând 95,17 m2 intră în discuţie în cauza de faţă.

41. In ceea ce priveşte restul de teren, Curtea observă că această parte a terenului nu a făcut obiectul vânzărilor menţionate mai sus şi că, prin urmare, reclamantele sunt proprietarele lui în baza sentinţei din 21 decembrie 1993 şi a celei din 6 iunie 1997 ale Judecătoriei Sector 2 Bucureşti. In orice caz, ele nu au formulat niciun capăt de cerere în ceea ce priveşte acest teren.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

42. Reclamantele se plâng de faptul că au suferit o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza refuzului instanţelor naţionale de a anula contractele de vânzare-cumpărare referitoare la apartamentele în cauză, deşi ele reţinuseră ilegalitatea naţionalizării. Ele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii

43. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

44.  Guvernul insistă asupra reformei instituite prin Legea nr. 247/2005 ce modifică Legea nr. 10/2001, care are ca scop accelerarea procedurii de retrocedare şi, în cazul în care o astfel de retrocedare se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri ce constă într-o participare, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare, „Proprietatea", organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni.

45.  Acesta arată că o cerere depusă de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 se află în curs de soluţionare la primărie.

46.  Guvernul constată că reparaţia prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii reclamantelor nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele de faţă.

47. Reclamantele contestă argumentele Guvernului.

48. Curtea a soluţionat în repetate rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale prezentei cauze şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea în special Porţeanu, menţionată mai sus, §§ 32-35).

49.   După ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă.

50.  Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de proprietate (a se vedea Porţeanu, menţionată mai sus, § 32).

51.  Curtea observă că în prezent Fondul „Proprietatea" nu funcţionează într-un mod susceptibil a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

52. Prin urmare, privarea de proprietate, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea în special Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).

53.  Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra apartamentelor lor şi asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 14 ani, le-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

54.  Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

55.    Reclamantele se plâng de faptul că vânzările apartamentelor din imobilul lor, menţinute prin hotărâri judecătoreşti, au făcut imposibilă executarea hotărârilor definitive din 21 decembrie 1993 şi 6 iunie 1997 ale Judecătoriei Sector 2 Bucureşti. Ele invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilităţii

56. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

57.  Guvernul consideră că, în speţă, nu este vorba de un refuz nejustificat al autorităţilor şi nici de o amânare nejustificată a executării, ci de o imposibilitate obiectivă de executare, având în vedere faptul că apartamentele în cauză sunt deţinute de terţi. In opinia Guvernului, în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost anulate, nu există nicio posibilitate de a le pune pe reclamante în posesie asupra apartamentelor respective.

58. In orice caz, Guvernul consideră că nu este cazul să se statueze asupra fondului acestui capăt de cerere. In acest sens, el face trimitere la cauza Păduraru, menţionată mai sus, § 75.

59. Reclamantele reiterează că cele două sentinţe definitive menţionate mai sus nu au fost executate în măsura în care statul a vândut apartamentele din imobil.

60.   Curtea consideră, ţinând cont de concluziile de la paragrafele 51 şi 52 de mai sus, că nu este cazul să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (a se vedea, printre altele, Bărcănescu împotriva României, nr. 75.261/01, § 37, 12 octombrie 2006, Dimitrie Dan Popescu împotriva României, nr. 21.397/02, § 32, 14 decembrie 2006, Enciu şi Lega împotriva României, nr. 9.292/05, § 36, 8 februarie 2007).

IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări

61.   Reclamantele invocă art. 3, 8, 9, 10, 13 şi 17 din Convenţie.

62. Ţinând cont de toate elementele aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze afirmaţiile formulate, Curtea nu a constatat niciun element de încălcare a drepturilor garantate de prevederile menţionate mai sus.

63.  Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse ca vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

64.  Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

65. In formularul de cerere oficial, reclamantele au solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi restituirea în natură a bunului. Ele au mai solicitat: valoarea de piaţă a bunului, adică 600.000 euro (EUR); despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului timp de mai mult de 50 de ani, adică 1.500.000 EUR; despăgubiri pentru degradarea bunului, adică 300.000 EUR; daune morale în cuantum de 10.000.000 EUR pentru abuzurile comise împotriva lor şi hărţuirile pe care le-au suferit în timpul procedurilor judiciare.

66.  Prin Scrisoarea din data de 3 iulie 2007, ce cuprindea observaţiile lor ca răspuns la cele ale Guvernului, precum şi cererile lor în temeiul art. 41 din Convenţie, ele au precizat că înţeleg să îşi menţină pretenţiile expuse în formularul de cerere şi în scrisorile ulterioare. In aceeaşi scrisoare ele au menţionat:

„Vă informăm că cererea noastră iniţială şi trimiterile noastre la aceasta se referă şi la restituirea terenului ce formează curtea imobilului situat în str. Tunari nr. 71, sector 2, având o suprafaţă totală de 266 m2, şi solicităm restituirea sa în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940."

67.  Prin aceeaşi scrisoare reclamantele au solicitat, în plus, cu acelaşi titlu, anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi evacuarea cumpărătorilor din imobil în cel mult 7 zile.

68. Ele nu au prezentat niciun raport de expertiză imobiliară.

69. Guvernul reiterează faptul că această cauză nu se referă decât la apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 8 şi 11 din imobil şi că suprafaţa totală a terenului aferent acestor apartamente, aşa cum reiese din contractele de vânzare-cumpărare, este de 95,17 m2.

70. Având în vedere cele de mai sus, Guvernul consideră că valoarea totală a apartamentelor este de 517.068 EUR şi că valoarea totală a terenului este de 73.536 EUR. El prezintă în acest sens un raport de expertiză imobiliară.

71.  In ceea ce priveşte suma solicitată pentru degradarea imobilului, Guvernul consideră că o astfel de sumă nu a fost deloc dovedită şi că nu prezintă nicio legătură de cauzalitate cu capetele de cerere ale reclamantelor.

72.  In ceea ce priveşte suma solicitată pentru lipsa de folosinţă a bunului, Guvernul arată că există două categorii de cauze: cele în care părţilor interesate li s-a restituit imobilul înainte de hotărârea Curţii şi cele în care cererea principală se referă la restituirea imobilului, iar cererea secundară, la lipsa de folosinţă.

73. In opinia Guvernului, în prima categorie de cauze Curtea a hotărât să acorde în echitate părţilor interesate, cărora li se restituise bunul, o sumă pentru privarea de proprietate suferită, şi nu pentru lipsa de folosinţă pe care au suferit-o. In acest sens, el    citează    cauzele    Anghelescu    împotriva    României (nr. 29.411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002), Surpăceanu împotriva României (nr. 32.260/96, §§ 54-56, 21 mai 2002) şi Oprescu împotriva României (nr. 36.039/97, §§ 56-57, 14 ianuarie 2003).

74.   Dimpotrivă, Guvernul arată că, în cea de-a doua categorie de cauze, în care reclamanţilor nu li s-a restituit imobilul, Curtea a hotărât că nu poate să acorde nicio sumă pentru lipsa de folosinţă, ţinând cont de faptul că ea dispusese restituirea bunului în temeiul art. 41 din Convenţie. In acest sens, Guvernul citează Cauza Popescu Nasta împotriva României (nr. 33.355/96, § 62, 7 ianuarie 2003).

75.  Guvernul mai adaugă că în Cauza Buzatu împotriva României (reparaţie echitabilă) (nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005), Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, că ea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului unei închirieri a apartamentelor respective.

76. Guvernul arată că jurisprudenţa Curţii nu este favorabilă acordării unor sume pentru lipsa de folosinţă în situaţii similare cu cele din cauza de faţă. In acest sens, el face trimitere la Cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), (Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 60, §38-39).

77.  In ceea ce priveşte suma solicitată pentru prejudiciul moral, Guvernul constată că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între încălcarea pretinsă şi prejudiciul moral pretins. Mai mult, el consideră că suma solicitată este excesivă şi că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamante.

78.  Curtea reaminteşte că ea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza vânzării de către stat a apartamentelor şi terenului aferent către terţi, în speţă 95,17 m2, combinată cu lipsa totală de despăgubire.

79. In circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 8 şi 11 din imobilul situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 71, sectorul 2, şi a terenului aferent în suprafaţă de 95,17 m2 le-ar pune pe reclamante, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

80.  Dacă statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte ca Guvernul să le plătească părţilor interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentului.

81. In speţă, pentru a stabili valoarea acestei sume, Curtea observă că Guvernul a prezentat un raport de expertiză care permite stabilirea valorii apartamentelor şi a terenului aferent. In conformitate cu acest raport, valoarea totală a celor 6 apartamente este de 517.068 EUR, iar valoarea terenului respectiv este de 73.536 EUR. Ţinând cont de faptul că reclamantele nu au prezentat niciun raport de expertiză, Curtea estimează în echitate valoarea de piaţă actuală a apartamentelor şi a terenului aferent la suma de 591.000 EUR.

82.  In ceea ce priveşte restul de teren, Curtea nu poate dispune restituirea lui (a se vedea paragraful 41 de mai sus).

83. In ceea ce priveşte despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului, Curtea nu va aloca nicio sumă în acest sens, ţinând cont de faptul că ea a dispus, ca reparaţie, în temeiul art. 41 din Convenţie, restituirea bunurilor respective. Curtea va ţine totuşi cont de privarea de proprietate suferită de reclamante cu ocazia stabilirii reparaţiei pentru prejudiciul moral.

84.  Referitor la despăgubirile pentru degradarea imobilului, Curtea constată că reclamantele nu au dovedit această cerere. Prin urmare, nicio sumă cu acest titlu nu va fi acordată.

85.   Referitor la daunele morale, Curtea consideră că evenimentele în cauză le-au cauzat reclamantelor neplăceri şi incertitudini, pentru care suma totală de 5.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

86. In ceea ce priveşte cererea reclamantelor de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi de evacuare a cumpărătorilor, Curtea arată faptul că prevederile Convenţiei nu îi oferă competenţa necesară pentru a dispune ca statul să procedeze la aceste măsuri (vezi, mutatis mutandis, Caleffi împotriva Italiei, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 206-B, p. 21, §21).

B. Cheltuieli de judecată

87. In formularul de cerere oficial reclamantele au solicitat suma de 4.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, cerere pe care ele au menţinut-o prin scrisoarea din data de 3 iulie 2007, menţionată mai sus.

88. Guvernul observă că reclamantele nu au prezentat niciun document justificativ pentru suma solicitată cu acest titlu şi că, prin urmare, ele nu pot obţine rambursarea ei.

89. Cu toate acestea, Guvernul precizează că nu se opune acordării de către Curte reclamantelor a unei sume care să corespundă cu cheltuielile reale, dovedite, necesare şi în cuantum rezonabil.

90.  Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, în lipsa oricărui document justificativ, Curtea hotărăşte să nu aloce reclamantelor nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

91. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU  ACESTE   MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi pe art. 6 § 1 din Convenţie, referitoare la imposibilitatea de obţinere a executării sentinţelor din 21 decembrie 1993 şi din 6 iunie 1997 ale Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, şi inadmisibilă pentru rest;

2.  hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

3.  hotărăşte că nu se impune analiza capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;

4.  hotărăşte:

a) ca statul pârât să le restituie reclamantelor apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 8 şi 11, situate în Bucureşti, str. Tunari nr. 71, sectorul 2, şi terenul aferent, în suprafaţă de 95,17 m2, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;

b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să le plătească împreună reclamantelor, în acelaşi termen de 3 luni, 591.000 EUR (cinci sute nouăzeci şi una mii euro) cu titlu de daune materiale;

c) ca, în orice caz, statul pârât să le plătească împreună reclamantelor 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale;

d) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5.  respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 24 ianuarie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Stanley Naismith,

grefier adjunct