HOTARARE Nr. 0
din 7 februarie 2008
in Cauza Serbanescu
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 886 din 29 decembrie 2008
(Cererea nr. 33.945/04)
In Cauza Şerbănescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor
Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
33.945/04) formulată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat,
domnul Victor-Sorin Şerbănescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2004 în temeiul art. 34
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.
H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a decis să
comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a
decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a
născut în anul 1957 şi locuieşte în Braşov.
5. In 1948, în temeiul Legii nr. 6/1948 privind retragerea
cetăţeniei române, imobilul lui M.S., unul dintre părinţii reclamantului,
situat în Sinaia, str. Cuza Vodă nr. 7 (fostul nr. 5), a fost rechiziţionat de
stat ca urmare a fugii lui M.S. din România.
6. In anul 2000, reclamantul, în calitate de moştenitor
al lui M.S., a sesizat Judecătoria Sinaia cu o acţiune având ca obiect
revendicarea imobilului menţionat, pe care a îndreptat-o împotriva Primăriei şi
a Consiliului Local Sinaia. Instanţa a administrat probe, în special două
expertize tehnice, din care reieşea că imobilul în discuţie era compus dintr-un
teren în suprafaţă de 1.146 m2 şi o casă cu 3 niveluri. La data de 14 decembrie 2000, Primăria
Sinaia a informat instanţa că în casă locuiau 6 familii: două familii în baza
unor contracte de închiriere încheiate cu primăria, în timp ce celelalte 4
familii cumpăraseră în baza Legii nr. 112/1995 apartamentele în care locuiau
din casa respectivă. Acestea din urmă au făcut o cerere de intervenţie
voluntară în cauză, cerere admisă de instanţă.
7. Prin Hotărârea din data de 15 mai 2001 Judecătoria
Sinaia a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâţii să îi restituie
reclamantului imobilul în litigiu. Instanţa a statuat că reclamantul dovedise
dreptul de proprietate al lui M.S. asupra imobilului în discuţie şi calitatea
sa de moştenitor al acestuia şi că rechiziţionarea bunului fusese ilegală,
astfel încât reclamantul nu şi-a pierdut niciodată calitatea de proprietar. Pe
de altă parte, după ce a comparat titlul de proprietate al reclamantului cu
cele ale părţilor interveniente, instanţa a statuat că titlul reclamantului era
mai caracterizat.
8. In urma apelului formulat de
pârâţi, prin Hotărârea din data de 29 octombrie 2001 Tribunalul Judeţean
Prahova a respins acţiunea reclamantului cu motivarea că, în lipsa unui act
autentic notarial, acesta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate şi că trecerea
imobilului în patrimoniului statului a fost legală.
9. Prin Hotărârea definitivă din data de 9 mai 2002
Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamant şi a confirmat
temeinicia Hotărârii din 15 mai 2001. Aceasta a statuat că din probele aflate
la dosar rezulta că reclamantul era moştenitorul lui M.S., care fusese
proprietarul imobilului în discuţie, şi că, având în vedere circumstanţele
legate de naţionalizarea bunurilor, foştii proprietari nu erau obligaţi să îşi
dovedească dreptul în mod exclusiv prin acte autentice. Pe de altă parte,
Curtea de Apel a considerat că imobilul fusese rechiziţionat în mod ilegal de
către autorităţi şi că titlul de proprietate al reclamantului era mai
caracterizat decât cele prezentate de intervenienţi. Curtea de Apel a reţinut
faptul că reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
10. După ce şi-a înscris dreptul de proprietate în
cartea funciară şi a fost pus în posesia imobilului în discuţie, la data de 16
august 2002, reclamantul a început să plătească taxele funciare aferente
acestuia. Din dosarul de cadastru întocmit cu această ocazie de autorităţile
competente rezultă că această casă avea o suprafaţă utilă de 385 m2.
11. La o dată neprecizată, în temeiul art. 330 pct. 2
din Codul de procedură civilă, procurorul general al României, sesizat de
terţii cumpărători ai apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, a
formulat în faţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un recurs în anulare
împotriva Sentinţei definitive din 15 mai 2001 a Judecătoriei Sinaia. Acesta a
apreciat că sentinţa respectivă, precum şi Decizia din 9 mai 2002 fuseseră
pronunţate în urma unei încălcări esenţiale a legii, ceea ce a dus ia o
apreciere greşită a fondului cauzei, deoarece reclamantul nu avea dreptul să
acţioneze în justiţie decât dacă prezenta un titlu de proprietate autentificat
notarial şi dacă îşi dovedea calitatea de moştenitor al lui M.S.
12. Prin Decizia din 10 martie 2004 Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a casat sentinţa şi decizia menţionate mai sus şi, pe fond,
a respins acţiunea reclamantului, considerând că niciuna dintre părţi nu a adus
probe incontestabile în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra
imobilului în litigiu, astfel că trebuia să prevaleze posesia îndelungată şi de
bună-credinţă a pârâţilor. In acest sens, instanţa a statuat în privinţa
reclamantului că, chiar dacă s-ar fi presupus că, în lipsa unui act autentic
notarial, M.S. putea fi considerat ca fiind proprietarul imobilului în
discuţie, partea interesată nu a dovedit că era moştenitorul lui, având în
vedere mai ales diferenţele de nume ale persoanelor ce figurau în certificatele
de moştenitor furnizate.
II. Dreptul intern pertinent
13. Articolele relevante
din Codul de procedură civilă (CPC) prevăd următoarele:
ARTICOLUL 330
„Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare
esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori
această hotărâre este vădit netemeinică;".
ARTICOLUL 3301
„In cazurile prevăzute de art.
330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la
data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă."
14. Articolele 330 şi 3301 din CPC, referitoare la recursul în anulare şi reproduse mai sus în forma în care erau redactate la data evenimentelor, au
fost abrogate prin art. I § 17 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
15. Reclamantul se plânge
de încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi
la securitatea raporturilor juridice din cauza anulării Deciziei definitive din
9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti prin Decizia din 10 martie 2004 a Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma recursului în anulare formulat de
procurorul general. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care, în partea sa
relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilităţii
16. Guvernul susţine că
reclamantul nu mai poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului în
litigiu, în măsura în care în Decizia din 10 martie 2004 Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a statuat că el nu a dovedit calitatea de moştenitor al
fostului proprietar. In acest sens, această cauză este diferită de Cauza Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO
1999-VII), reclamantul neputând invoca un drept civil.
17. Reclamantul subliniază că el a dovedit calitatea
de moştenitor al lui M.S., având în vedere că aceasta a fost constatată prin
Decizia din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
18. Curtea consideră că
argumentul Guvernului tinde să ridice o excepţie de inadmisibilitate sub forma
necompetenţei ratione materiae faţă de art. 6 § 1 din Convenţie.
19. Curtea reaminteşte că art. 6 se aplică pentru
contestaţiile asupra unui drept care se poate pretinde, cel puţin într-un mod
rezonabil, a fi recunoscut în dreptul intern. Trebuie să fie vorba de o
contestaţie reală şi serioasă; ea se poate referi atât la existenţa însăşi a
dreptului, cât şi la întinderea sa ori la modalităţile de exercitare a lui.
Soluţia procedurii trebuie să fie direct hotărâtoare pentru dreptul respectiv,
art. 6 § 1 nefiind aplicabil în cazul unei legături mai puţin strânse ori în
cazul unor repercusiuni îndepărtate. In fine, dreptul trebuie să aibă un
caracter civil (vezi, de exemplu, hotărârile Le Compte, Van Leuven şi De
Meyere împotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A
nr. 43, p. 21, § 47, Z. şi alţii împotriva Regatului
Unit [MC], nr. 29.392/95, CEDO 2001-V, § 87, si Gutfreund împotriva Franţei, nr.
45.681/99, CEDO 2003-VII,'§ 38).
20. Curtea constată că, în speţă, acţiunea cu care
reclamantul a sesizat instanţele interne se referea la problema existenţei dreptului
de proprietate al părţii interesate asupra unui imobil ce i-a aparţinut lui
M.S. Aceasta observă că era vorba de o contestaţie reală şi serioasă, direct hotărâtoare pentru dreptul
respectiv, care a fost, de altfel, soluţionată pe fond în favoarea reclamantului
prin Decizia definitivă din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti. Faptul că
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat, în urma recursului în anulare al
procurorului general al României, decizia definitivă a Curţii de Apel Ploieşti
nu este de natură să pună în discuţie existenţa unei proceduri referitoare la
un drept cu caracter civil ce prezintă o aparenţă de temeinicie în dreptul
intern. Prin urmare, excepţia de incompatibilitate a Guvernului trebuie
respinsă.
21. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt
de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie
şi că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
22. Recunoscând că
dreptul la un proces echitabil presupune şi respectarea principiului
securităţii raporturilor juridice, Guvernul arată că, în speţă, instanţele
interne au pronunţat hotărâri divergente, în special din cauza problemei
calităţii reclamantului de moştenitor al lui M.S. In plus, acesta subliniază că
prevederile legale care îl îndreptăţeau pe procurorul general să formuleze
recurs în anulare împotriva unor hotărâri definitive au fost abrogate.
23. Reclamantul susţine că el are calitatea de
moştenitor al lui M.S., astfel cum au statuat Judecătoria Sinaia şi Curtea de
Apel Ploieşti, şi că există similitudini între cauza sa şi cauza Brumărescu menţionată mai sus.
24. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces
echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie
interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului
ca element al patrimoniului comun al statelor
contractante.
25. Unul dintre elementele fundamentale ale
supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care
prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către instanţe
unui litigiu să nu mai poată fi pusă în discuţie {Brumărescu, citată
anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este
abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu
unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în cauză. In
acest sens, reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul
fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu
este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate
aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale si imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr.
52.854/99, §52, CEDO 2003-IX).
26. In speţă, având în vedere concluziile sale şi
observaţiile părţilor, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la
jurisprudenţa menţionată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi
(vezi şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA, nr. 22.687/03, § 36,
1 decembrie 2005). In mod special, Curtea constată că recursul în anulare a
fost formulat şi admis cu motivarea că reclamantul nu şi-a dovedit calitatea de
moştenitor al lui M.S., procurorul general şi Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie având, în speţă, un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea
de Apel Ploieşti, deşi această chestiune a fost hotărâtă în ultimă instanţă şi
în mod definitiv de curtea de apel în cadrul unei proceduri contradictorii.
27. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a
constata că anularea de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Sentinţei
definitive din 15 mai 2001 a Judecătoriei Sinaia, confirmată în ultimă instanţă
prin Decizia din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, a încălcat principiul
securităţii raporturilor juridice, nerespectând dreptul reclamantului la un
proces echitabil.
28. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
29. Reclamantul invocă
o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza anulării
Deciziei definitive din 9 mai 2002 de către Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
30. Guvernul susţine că
reclamantul nu deţine un „bun" în sensul articolului menţionat mai sus şi
că nu mai are calitatea de victimă necesară pentru a-şi introduce cererea,
având în vedere concluziile Deciziei din 10 martie 2004 a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Acesta face trimitere în acest
sens la cauzele Blucher împotriva Cehiei (nr.
58.580/00, Decizia din 4 august 2004) şi Stoicescu
împotriva României (nr. 31.551/96, Hotărârea din 1
septembrie 2004).
31. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra
acestui aspect.
32. Curtea apreciază mai întâi
că, spre deosebire de cauza Stoicescu menţionată de Guvern, în care reclamantul nu a informat Curtea
despre anularea certificatului său de moştenitor în urma unei proceduri
ordinare declanşate de terţi împotriva sa, în speţă, calitatea de moştenitor a
părţii interesate a fost contestată de procurorul general, care era un terţ
faţă de procedura civilă internă. Or, opinia procurorului general a fost
confirmată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie la finalul unei proceduri
extraordinare care a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice
(vezi paragrafele 24-28 de mai sus).
33. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere
circumstanţele speţei, decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care
constituie ingerinţa de care se plânge reclamantul, nu ar putea fi considerată
ca determinând pierderea de către partea interesată a calităţii sale de victimă
a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, care, în opinia lui, decurge din
această decizie.
34. Pe de altă parte, Curtea observă că dreptul de
proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu a fost stabilit prin
Decizia definitivă din 9 mai 2002, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în
favoarea părţii interesate. Aceasta constată că dreptul astfel recunoscut nu
era revocabil (vezi, per a contrarie, Blucher, citată anterior). Mai mult, reclamantul şi-a înscris dreptul de
proprietate în cartea funciară şi a fost pus în posesia imobilului respectiv de
către autorităţi, începând şi să plătească taxele funciare aferente acestuia.
Aşadar, reclamantul era fără îndoială titularul unui „bun" în sensul art.
1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citată anterior, § 70).
35. Prin urmare, excepţiile preliminare ale
Guvernului urmează a fi respinse.
36. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt
de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
37. Guvernul consideră
că ingerinţa litigioasă era prevăzută de lege (vezi art. 330 din CPC de mai sus),
urmărea scopul legitim al corectei aplicări a legii şi protecţia altei
persoane, şi anume terţul cumpărător de bună-credinţă, având în vedere
securitatea raporturilor juridice, şi respecta justul echilibru dintre interesele în joc. In acest sens, el susţine
că reclamantul putea beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 şi putea obţine
despăgubiri corespunzătoare valorii bunului în litigiu.
38. Reclamantul consideră că recursul în anulare era
ilegal. El atrage atenţia că bunul în litigiu fusese rechiziţionat de
autorităţi fără niciun titlu şi că problema bunei-credinţe a terţului
cumpărător nici nu a fost analizată de instanţele interne. Pentru aceleaşi
motive, el susţine că autorităţile nu au păstrat un just echilibru între
interesele în joc şi consideră că ele ar fi trebuit să îl despăgubească pe
terţul cumpărător şi să evite astfel să îi producă un prejudiciu fostului
proprietar.
39. Curtea reaminteşte că prin Decizia din 9 mai 2002
a Curţii de Apel Ploieşti, ce confirmă în ultimă instanţă Sentinţa din 15 mai
2001 a Judecătoriei Sinaia, reclamantului i s-a recunoscut un drept de
proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe de altă parte, decizia Curţii de
Apel Ploieşti a dispus ca părţile pârâte să îi restituie imobilul în discuţie.
40. Aceasta consideră că anularea de către Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a deciziei definitive menţionate mai sus a avut ca efect
lipsirea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului
alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis
mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group
SA, citată anterior, § 44).
41. O privare de proprietate ce intră sub incidenţa
acestei a doua norme poate fi justificată numai dacă se demonstrează în special
că ea a avut loc pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute
de lege. Pe deasupra, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să
respecte criteriul proporţionalităţii {Brumărescu, citată anterior, §§
73-74).
42. Chiar dacă s-ar presupune că ingerinţa în cauză ar
fi intervenit în condiţiile prevăzute de lege, şi anume prevederile CPC ce
reglementează recursul în anulare, şi că ar fi servit o cauză de utilitate
publică, Curtea consideră că în speţă, ca şi în celelalte cauze similare cu cea
de faţă cu care a fost sesizată, justul echilibru nu a fost păstrat şi că
reclamantul a suferit o sarcină specială şi exorbitantă din cauza lipsirii sale
de bunul ce i-a fost recunoscut prin Decizia definitivă din 9 mai 2002, fără să
fi existat motive substanţiale şi imperioase. In această privinţă, Curtea
apreciază că faptul că procurorul general, a cărui opinie a fost confirmată
prin decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a avut un punct de vedere
diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploieşti la soluţionarea unei
proceduri contradictorii şi după epuizarea căilor de recurs ordinare nu poate
justifica lipsirea de un bun dobândit pe cale legală în urma unui litigiu civil
soluţionat în mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport
Industrial Group SA, citată anterior, § 46).
43. Mai mult chiar,
presupunând că Legea nr. 10/2001 invocată de Guvern este aplicabilă în situaţia
reclamantului, Curtea reaminteşte că a statuat în mai multe rânduri că sistemul
de despăgubiri prevăzut de această lege nu funcţionează în prezent într-un mod
susceptibil de a determina acordarea efectivă a unei despăgubiri părţii
interesate (vezi, printre altele, Savulescu
împotriva României, nr. 1.696/03, § 30, 12 iulie
2007).
44. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
45. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
46. Intemeindu-se pe
expertize tehnice realizate de autorităţile competente şi pe anunţuri
imobiliare, reclamantul solicită, cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit, restituirea imobilului în litigiu sau,
în lipsa restituirii, suma de 700.000 euro (EUR) reprezentând
contravaloarea lui. El consideră că statul pârât ar
putea să ofere despăgubiri pentru cele 4 apartamente pe care autorităţile le-au
vândut şi să îi restituie în natură restul imobilului. Pe de altă parte,
reclamantul solicită suma de 25.500 EUR pentru daunele morale suferite.
47. Guvernul contestă pretenţiile reclamantului,
arătând în special că acesta nu a furnizat un raport de expertiză referitor la
valoarea de piaţă a imobilului şi a apartamentelor sale. Acesta pune la
dispoziţie o expertiză conform căreia valoarea de piaţă a celor 4 apartamente
vândute în baza Legii nr. 112/1995, totalizând 259,29 m2, cu terenul aferent în suprafaţă de 130,66 m2, ar fi de 281.010 EUR. In ceea ce priveşte cererea de daune
morale, Guvernul face trimitere la cauze similare analizate de Curte şi
consideră că suma solicitată de reclamant este excesivă.
48. Curtea reaminteşte că a constatat în speţă
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza
anulării Sentinţei definitive din 15 mai 2001 a Judecătoriei Sinaia. Aceasta
reiterează faptul că o decizie ce constată o încălcare atrage pentru statul
pârât obligaţia juridică, în sensul Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi
de a-i corecta consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă
Curţii prerogativa de a-i acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau
omisiunea faţă de care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. In
exercitarea acestei prerogative, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul
„echitabil" şi sintagma „dacă este cazul" demonstrează acest lucru.
49. Curtea apreciază, faţă de circumstanţele speţei,
că restituirea imobilului în litigiu, compus dintr-un teren în suprafaţă de
1.146 m2 şi o casă
cu 3 niveluri având o suprafaţă utilă de 385 m2 (vezi paragraful 10 de mai sus), astfel cum a fost dispusă în
Sentinţa definitivă pronunţată în favoarea reclamantului la data de 15 mai
2001, l-ar repune pe acesta, pe cât posibil, într-o situaţie similară cu cea în
care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcate cerinţele articolelor
menţionate mai sus. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire în
cel mult 3 luni de la data
rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte ca statul pârât să
le plătească părţilor interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să
corespundă valorii actuale a imobilului.
50. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra
preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi,
Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 575.000 EUR.
51. Pe de altă parte, Curtea consideră că anularea
Deciziei definitive din 9 mai 2002 de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
atras după sine o gravă încălcare a drepturilor reclamantului la un proces
echitabil conform cu principiul securităţii raporturilor juridice şi, respectiv,
la respectarea bunurilor sale, încălcare ce dă naştere unui prejudiciu moral.
Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în
echitate, conform art. 41 din Convenţie, aceasta îi acordă reclamantului suma
de 2.500 EUR pentru daunele morale suferite.
B. Cheltuieli de judecată
52. Fără să prezinte
documente justificative, reclamantul solicită acordarea unei sume ce va fi
stabilită de Curte pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor
interne.
53. Guvernul nu se opune acordării
unei sume cu titlu de cheltuieli de judecată în măsura în care este vorba de
cheltuieli reale, necesare şi rezonabile, însă observă că reclamantul nu a
furnizat documente justificative.
54. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. In
speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa, precum şi de criteriile
menţionate mai sus, Curtea hotărăşte să nu îi acorde reclamantului nicio sumă
în acest sens (vezi, printre altele, Ionescu
împotriva României [reparaţie echitabilă], nr.
38.608/97, § 22, 10 noiembrie 2005).
C. Dobânzi moratorii
55. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie, din cauza nerespectării principiului securităţii raporturilor
juridice;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi restituie reclamantului
imobilul situat în Sinaia, str. Cuza Vodă nr. 7, compus dintr-o casă cu 3
niveluri şi terenul aferent în suprafaţă de 1.146 m2, în cel mult 3 luni de la data
rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi
plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 575.000 EUR
(cinci sute şaptezeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească
reclamantului suma de 2.500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de daune
morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru
sumele menţionate mai sus, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât
la cursul de schimb valabil la data plăţii;
d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de
reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 7 februarie 2008 pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier