HOTARARE Nr. 0
din 24 aprilie 2008
in cauza Visan impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 876 din 24 decembrie 2008
(Cererea nr. 15.741/03)
In cauza Visan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 27
martie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15.741/03)
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna
Constanta Visan (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 8 aprilie 2003
în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost
reprezentată de domnul M.L. Draghici, fiul său. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de
agentul său, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul
Afacerilor Externe.
3. La data de 18 mai 2005, Curtea a decis să comunice
Guvernului cererea referitoare la pretinsa lipsă de acces la o instanţă.
Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis să analizeze în
acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut
în anul 1949 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Procesul penal împotriva reclamantei
5. Prin Decizia
definitivă din data de 28 iunie 1993 Tribunalul Bucureşti a condamnat-o pe
reclamantă la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
delapidare, admiţând totodată şi acţiunea civilă formulată în cauză. Instanţa
nu a analizat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 11/1988
privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse.
6. La data de 5 august 1993 reclamanta a fost arestată
în vederea executării pedepsei, fiind liberată la data de 22 iulie 1994.
7. Prin Decizia definitivă din data de 3 octombrie 1995
Curtea Supremă de Justiţie, în urma recursului în anulare formulat de
procurorul general, a casat Decizia definitivă din data 28 iunie 1993 şi a
dispus încetarea procesului penal declanşat împotriva reclamantei, cu motivarea
că infracţiunile comise făcuseră obiectul unei amnistii. Curtea Supremă de
Justiţie a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii Tribunalului Bucureşti
B. Acţiunea introdusă pentru
repararea pagubelor produse prin privarea de libertate în mod nelegal
8. La data de 6 martie
1998, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o
cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, solicitând
despăgubiri din partea statului pentru daunele produse prin „eroarea judiciară
severă ce determinase detenţia sa ilegală timp de aproape
un an". Reclamanta a solicitat cu titlu de daune suma de 200.000.000 lei
(ROL).
9. Cauza a fost judecată de 10 instanţe, de 3 grade
diferite de jurisdicţie. Instanţele au analizat cauza fie din perspectiva art.
504 din Codul de procedură penală (CPP), fie din perspectiva Codului civil. In cererile sale, reclamanta a
invocat Codul civil completat cu prevederile CPP mai sus menţionate.
10. Prin Decizia definitivă din 28 ianuarie 2003
Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea reclamantei. Aceasta a considerat
că situaţia de fapt din cauză permitea aplicarea art. 504 din CPP, astfel cum
acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii
Constituţionale (vezi paragraful 18 de mai jos). Totuşi, instanţa a considerat,
pentru prima dată, că reclamanta ar fi trebuit să introducă cererea în termen
de un an de la data casării hotărârii prin care s-a dispus condamnarea sa (art.
505 din CPP). Deoarece reclamanta nu a respectat acest termen, acţiunea a fost
considerată prescrisă.
11. La data de 17 februarie
2003, Curtea Supremă de Justiţie a eliberat o adeverinţă, informând-o pe
reclamantă că acţiunea sa fusese respinsă ca prescrisă.
12. La data de 7 noiembrie 2003, reclamanta a obţinut
o copie a Deciziei definitive din data de 28 ianuarie 2003, după multe
încercări fără succes şi plângeri adresate Ministerului Justiţiei şi Curţii
Supreme de Justiţie referitoare la termenul nerezonabil de redactare a deciziei
instanţei.
II. Dreptul intern pertinent A. Prevederi privind
amnistia
13. Decretul nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor
pedepse, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
ARTICOLUL 1
„Se amnistiază toate infracţiunile pentru care s-a
aplicat pedeapsa cu închisoare până la 10 ani inclusiv."
14. Dispoziţiile referitoare
la amnistie din Codul penal sunt următoarele:
ARTICOLUL 119
„(1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârşită (...).
(2) Amnistia nu are efecte (...) asupra drepturilor
persoanei vătămate."
B. Prevederi referitoare la
acţiunea în răspundere civilă delictuală
15. Articolele
relevante din Codul civil prevăd următoarele:
ARTICOLUL 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."
ARTICOLUL 999
„Omul este responsabil nu numai
de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau prin imprudenţa sa."
16. Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr.
167/1958, termenul de prescripţie în cazul acţiunilor în despăgubiri este de 3 ani de la data producerii prejudiciului.
17. Articolele relevante din CCP prevedeau următoarele:
ARTICOLUL 504
„Orice persoană care a fost condamnată definitiv are
dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării
cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată
ori că acea faptă nu există.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva
căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în
alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată."
ARTICOLUL 505
„(...) Acţiunea [pentru repararea pagubei] poate fi
pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare
sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire."
18. Prin Decizia nr. 45 din data de 10 martie 1998,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, Curtea Constituţională, sesizată cu
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor primului alineat al art. 504
din CPP, statua după cum urmează:
„Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din
Constituţie, «statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale». Rezultă din
acest text că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au
suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie
aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori (...) Prin urmare, se constată
că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de
procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie (...) In
consecinţă, ţinând seama că art. 504 din Codul de procedură penală instituie
numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului pentru erorile
judiciare săvârşite în procesele penale, rezultă că această limitare este
neconstituţională faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care
nu permit o asemenea restrângere."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
19. Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie de lipsa de
acces la o instanţă în măsura în care cererea sa privind acordarea de
despăgubiri a fost respinsă ca prescrisă în temeiul unei legi ce nu era în
vigoare la data la care ea şi-a formulat acţiunea.
Art. 6 § 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, ea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra temeiniciei
1. Argumentele părţilor
21. Guvernul afirma că stabilirea bazei legale a unei
acţiuni de către instanţă şi termenele-limită pentru introducerea unei acţiuni
se număra printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanţă (a se
vedea Perez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii
1998-VIII, p. 3255, §§ 43-45).
22. De asemenea, Guvernul afirmă că, datorită rolului
activ al judecătorilor naţionali şi a marjei de apreciere a statului în
materie, instanţele interne aveau puterea de a determina legea aplicabilă pe
baza faptelor cauzei şi indiferent de temeiurile de drept indicate de către
reclamantă.' S-a arătat şi că reclamanta însăşi făcuse referire atât la
articole din Codul civil, cât şi la articole din CPP în cererile sale adresate
instanţelor.
23. Mai mult, Guvernul consideră că termen'ul-limită
impus de art. 504 nu a fost prea scurt (a se vedea, a contrarie, Perez de Rada Cavanilles, citată
anterior, § 47) şi că acest termen se împlinise deja în momentul când
reclamanta a introdus acţiunea, aplicarea sa nefiind astfel imputabilă duratei
proceselor in sine (a se vedea, a contrarie, Yagtzilar si alţii împotriva
Greciei, nr. 41727/98, § 27, CEDO 2001-XII).'
24. In sfârşit, Guvernul afirmă că procedura
instituită de art. 504 şi 505 din CPP reprezenta un remediu efectiv pentru
plângerile reclamantei.
25. Reclamanta a contestat argumentele prezentate de
Guvern şi a reiterat faptul că art. 504 nu era aplicabil în momentul în care a
sesizat instanţele de judecată.
2. Aprecierea Curţii
26. Curtea face trimitere la principiile stabilite
de jurisprudenţa sa referitoare la „dreptul la o instanţă", dreptul de
acces fiind un aspect al acestuia, arătând în special că acest drept este supus
unor limitări ce nu ar trebui să restricţioneze sau să reducă accesul unei
persoane în aşa fel sau într-o aşa măsură încât esenţa însăşi a dreptului să
fie atinsă (a se vedea, de exemplu, Prince Hans-Adam
II of Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr.
42527/98, §§ 43-50, CEDO 2001-VIII; Yagtzilar, citată
anterior, § 22; Brualla Gomez de la Torre împotriva
Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31-33; Edificaciones
martie Gallego S.A. împotriva Spaniei, Hotărârea
din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33-34; Perez de Rada Cavanilles, citată anterior, §§ 43-45; si Lungoci împotriva
României, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie
2006).
27. Curtea observă că reclamanta a formulat acţiunea
în despăgubiri la data de 6 martie 1998. La data respectivă, art. 504 din CPP, lex specialis in materie de despăgubiri
pentru o condamnare eronată, nu acoperea situaţia reclamantei. Rezultă că la
data respectivă Codul civil era singurul remediu efectiv aflat la dispoziţia
reclamantei. Abia la data de 18 mai 1998 decizia Curţii Constituţionale prin
care se extindea sfera de aplicabilitate a art. 504 a devenit publică.
28. Este adevărat că reclamanta ar fi putut să
conteste ea însăşi constituţionalitatea prevederilor CPP. Astfel, ea ar fi
putut să formuleze acţiunea în despăgubiri în temeiul art. 504, în termen de un
an de la data deciziei definitive pronunţate în cauza sa, adică înainte de luna
octombrie 1996, şi să invoce o excepţie de neconstituţionalitate a acelor
prevederi în faţa instanţelor. Totuşi, Curtea consideră că atât timp cât
reclamanta avea la dispoziţie o cale de atac cu mai multe şanse de succes, şi
anume acţiunea întemeiată pe dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă
delictuală, ar fi excesiv sa se aştepte de la aceasta ca ea să utilizeze o cale
de atac cu o finalitate mai puţin previzibilă.
29. Curtea, ca şi Guvernul, nu neagă competenţa
instanţelor interne de a determina temeiul legal al unei acţiuni. Totuşi, ea
observă că, făcând acest lucru în cauza de faţa, instanţele au analizat
acţiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data formulării
acesteia şi care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile' în
materie de răspundere civilă delictuală, în special termene-limită diferite
pentru introducerea acţiunii. Aşadar, reclamanta ar fi trebuit să prevadă
eventuala schimbare în
legislaţie şi să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare sa aibă
loc efectiv.
30. Din acest motiv, Curtea consideră că gradul de
acces acordat de legislaţia naţională nu era suficient pentru a garanta dreptul
reclamantei la o instanţă (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 26).
31. Mai mult, Curtea nu poate să nu observe faptul că
niciuna dintre instanţele care au soluţionat cauza reclamantei în temeiul art.
504, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie în ultimă instanţă, nu a considerat
acţiunea ca fiind prescrisă. Faptul că reclamantei i s-a adus la cunoştinţă
intervenţia prescripţiei doar în această etapă târzie a procesului a lipsit-o,
odată pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-şi apăra dreptul la
despăgubiri (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 27).
32. Faţă de cele arătate, Curtea apreciază că nu se
impune să mai analizeze afirmaţiile Guvernului privind calitatea noii căi de
atac (a se vedea paragraful 24 de mai sus).
33. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a
îi permite Curţii să constate că, în analiza acţiunii reclamantei în temeiul
unei prevederi legale care nu era în vigoare la data introducerii acesteia,
instanţele interne au încălcat dreptul reclamantei la o instanţă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra altor pretinse
încălcări ale Convenţiei
34. Reclamanta s-a plâns
în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie de faptul că instanţele care i-au
soluţionat cauza nu au fost imparţiale şi de faptul că nu a avut parte de un
proces echitabil. De asemenea, ea a considerat că cererea sa vizând acordarea
de despăgubiri nu a fost soluţionată de instanţe într-un termen rezonabil şi că
decizia definitivă nu a fost pronunţată în mod public, având în vedere că i-au
fost necesare mai mult de 8 luni pentru a obţine o copie a deciziei respective.
35. In temeiul art. 34, reclamanta s-a plâns de faptul
că refuzul autorităţilor de a-i elibera o copie a Deciziei definitive din data
de 28 ianuarie 2003 a împiedicat-o timp de câteva luni să îşi finalizeze
cererea adresată Curţii.
36. In sfârşit, reclamanta a considerat că instanţele
i-au încălcat dreptul de a primi despăgubiri pentru o eroare judiciară,
garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
37. Cu toate acestea, ţinând cont de toate elementele
aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze
aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu prezintă nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi a
libertăţilor prevăzute de Convenţie sau de protocoalele sale.
Rezultă că această parte a cererii este vădit
neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din
Convenţie.
III. Asupra aplicării
articolului 41 din Convenţie
38. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
39. Reclamanta a solicitat
acordarea sumei de 1.000.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale cauzate de
pretinsa încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 7 şi a sumei de 1.050.000 EUR cu
titlu de daune morale cauzate de pretinsele încălcări ale art. 6.
40. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de
cauzalitate între daunele pretinse şi presupusele încălcări ale Convenţiei şi
că pretenţiile reclamantei sunt excesive. In opinia sa, o constatare a
încălcării Convenţiei ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a
pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamantă.
41. Curtea reiterează faptul că a constatat existenţa
unei încălcări a dreptului reclamantei de acces la o instanţă din cauza
aplicării termenelor-limită, astfel încât doar acest aspect poate constitui
baza acordării unor despăgubiri. Aşadar, Curtea îi acordă reclamantei suma de
5.000 EUR cu titlu de daune morale.
42. De asemenea, Curtea
reiterează faptul că, în urma constatării unei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie, reclamantul ar trebui să fie repus, pe cât posibil, în situaţia în
care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 nu ar fi fost încălcate; în mod
special, ar trebuie să se asigure posibilitatea de a obţine redeschiderea
procesului (a se vedea, Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16,
§ 12; Gengel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran împotriva
Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Somogy împotriva
Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004; Metaxas împotriva Greciei, nr.
8.415/02, § 35, 27 mai 2004; Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, §
30, 29 iulie 2004; Ilaşcu şi alţii împotriva
Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO
2004-VII; si Lungoci, citată anterior, §§
55-56).
B. Cheltuieli de judecată
43. Reclamanta nu a
cerut restituirea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, nu i se acordă nicio
sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
44. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară admisibilă cererea în ceea ce capătul de
cerere privind dreptul de acces la o instanţă conform art. 6 § 1 din Convenţie
şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1
din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi
plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5.000 EUR (cinci
mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu
titlu de daune morale, suma ce urmează să fie convertită în moneda statului
pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut'marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba engleză, apoi comunicată în scris la
data de 24 aprilie 2008, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul
Curţii.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier