HOTARARE Nr. 0
din 29 aprilie 2008
in Cauza Stancu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 787 din 25 noiembrie 2008
(Cererea nr. 30.390/02)
In Cauza Stancu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 30.390/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai
acestui stat, domnii Dumitru Stancu şi Ion Dănuţ Stancu (reclamanţii) au sesizat Curtea la data de 17 mai 2001, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt
reprezentaţi de domnii E. Crângariu şi D. Drăgoi, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor
Externe.
3. La data de 18 mai 2007
Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Invocând prevederile art. 29 § 3
din Convenţie, ea a decis analizarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi a
temeiniciei cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au
născut în anul 1946 şi, respectiv, 1958 şi locuiesc în Bucureşti şi, respectiv,
în satul Ulmi (Dâmboviţa).
A. Reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul
Legii nr. 18/1991
5. S.I. şi S.M., bunicii
reclamanţilor, erau proprietarii unui teren în suprafaţă de 5 ha, situat pe
malul lacului Mamaia, în apropierea Mării Negre. La data de 14 februarie 1953,
ei au donat terenul statului.
6. La data de 11 martie 1991,
în calitate de moştenitoare a lui S.I., S.M. a solicitat comisiei locale pentru
aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea
nr. 18/1991 şi comisia locală) să îi
reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5 ha,
menţionat mai sus, pe amplasamentul pe care îl deţinuse în momentul donaţiei
din anul 1953. S.M. a precizat că avea 3 moştenitoare, dintre care una era mama
reclamanţilor. Conform susţinerilor reclamanţilor, în aceeaşi zi şi sub acelaşi
număr de înregistrare, ei înşişi formulaseră o cerere în nume propriu pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie. Din dosar
reiese că reclamanţii au depus o astfel de cerere la data de 29 august 1991 la
Primăria Constanţa, în temeiul Legii nr. 18/1991.
7. Intemeindu-se pe o propunere a comisiei locale, pe
care reclamanţii au contestat-o la data de 6 septembrie 1991, susţinându-şi
dreptul în temeiul Legii nr. 18/1991, şi pe Decizia din 24 martie 1992 a
Comisiei Judeţene Constanţa pentru aplicarea aceleiaşi legi, Prefectura Constanţa
(prefectura) a emis la
data de 25 februarie 1993 un titlu de proprietate în favoarea lui S.M.,
reconstituindu-i dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 5 ha de teren.
Reconstituirea s-a făcut pentru 4,50 ha, prin echivalent în acţiuni la o
societate agricolă, iar pentru restul de 0,50 ha, prin acordarea unui teren
situat în extravilanul oraşului Constanţa, pe un alt amplasament decât cel
deţinut de S.M. si S.I. înainte de anul 1953.
B. Acţiunea având ca
obiect anularea titlului de proprietate şi restituirea terenului pe vechiul amplasament
8. La data de 9 aprilie
1993, reclamanţii, precum şi ceilalţi moştenitori ai lui S.I., inclusiv S.M.,
au sesizat Tribunalul Judeţean Constanţa cu o acţiune în contencios
administrativ, îndreptată împotriva prefecturii şi având ca obiect anularea
titlului de proprietate emis la data de 25 februarie 1993. Intemeindu-se pe
art. 12 şi 37 din Legea nr. 18/1991, ei au susţinut ilegalitatea titlului de
proprietate motivat prin aceea că restituirea terenului în suprafaţă de 0,50 ha
nu fusese făcută pe vechiul amplasament, care era liber de orice construcţie,
şi că în virtutea calităţii lor de moştenitori ai lui S.I. trebuia să fie în
egală măsură şi titularii titlului de proprietate
eliberat lui S.M.
9. După ce a reţinut că S.M.
şi-a modificat cererea astfel încât să i se restituie terenul în suprafaţă de 5
ha, prin Sentinţa din data de 9 iunie 1993, Tribunalul Judeţean Constanţa şi-a
declinat competenţa de soluţionare în favoarea Secţiei civile a Judecătoriei
Constanţa, cu motivarea că titlul de proprietate contestat intrase în circuitul
civil.
10. La termenul de
judecată din 19 aprilie 1994, la cererea instanţei, reclamanţii au precizat că
obiectul principal al acţiunii era anularea titlului de proprietate din 25 februarie
1993 şi au solicitat administrarea unei expertize tehnice pentru a se
identifica vechiul amplasament al terenului în suprafaţă de 0,50 ha. După ce a
amânat judecarea cauzei pentru a dispune efectuarea a două expertize
topografice şi pentru a audia martori, stabilind termenele la intervale de
aproximativ două luni, şi după ce a renunţat la administrarea unei probe cu
interogatoriul luat lui S.M., din cauza vârstei sale foarte înaintate, prin
Sentinţa din data de 12 septembrie 1995, judecătoria, în complet de 2
judecători din care făcea parte M.P., a respins acţiunea ca inadmisibilă,
reţinând lipsa de calitate procesuală activă. In ceea ce îi priveşte pe
reclamanţi, instanţa a precizat că aceştia au depus tardiv la comisia locală,
la data de 6 septembrie 1991, cererea de reconstituire a dreptului lor de
proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991. In ceea ce îi priveşte pe ceilalţi
moştenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., instanţa a precizat că aceştia nu au
semnat cererea introductivă de instanţă.
11. Reclamanţii au
formulat apel împotriva sentinţei mai sus menţionate în faţa Tribunalului
Judeţean Constanţa. Conform afirmaţiilor reclamanţilor, judecătoarea M.P. a
făcut parte din completul de judecată la mai multe termene, înainte să se
abţină, cererea lor de recuzare fiind respinsă. Instanţa a stabilit un prim
termen de judecată pentru data de 20 mai 1996 şi a amânat procesul în mai multe
rânduri, în special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a părţilor.
12. Statuând într-un nou
complet de judecată, Tribunalul Judeţean Constanţa a audiat părţile pe fondul
cauzei şi, prin Decizia din data de 26 martie 1997, a admis apelul
reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa judecătoriei. Acesta a
statuat că reclamanţii aveau calitate procesuală activă deoarece cererea lui
S.M. din data de 11 martie 1991 fusese făcută si în numele lor, în termenul impus de Legea nr. 18/1991. Pe de altă
parte, tribunalul a observat că S.M. decisese să se alăture acţiunii formulate
prin cererea introductivă de instanţă a reclamanţilor.
13. In luna iulie 1997, S.M. a
decedat, procedura fiind continuată de moştenitorii săi, printre care se numără
şi cei 2 reclamanţi.
14. După ce a ţinut o primă
şedinţă de judecată la data de 3 septembrie 1997, prin Sentinţa din 17 septembrie 1997 Judecătoria
Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor. Pe de o parte, aceasta a arătat că
titlul de proprietate din 25 februarie 1993 fusese legal emis numai în favoarea
lui S.M., deoarece celelalte persoane îndreptăţite, printre care şi
reclamanţii, nu dovediseră că au solicitat, în calitate de moştenitori ai lui
S.I., reconstituirea dreptului de proprietate în termenul de 30 de zile
prevăzut de Legea nr. 18/1991. Pe de altă parte, instanţa a hotărât că celălalt
capăt de cerere, referitor la amplasamentul terenului în suprafaţă de 0,50 ha,
trebuia respins deoarece, în temeiul art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991,
instanţele naţionale erau competente doar să controleze existenţa dreptului de
proprietate invocat şi suprafaţa de teren la care aveau dreptul părţile
interesate.
15. Reclamanţii au formulat
apel împotriva sentinţei de mai sus, primul termen de judecată fiind stabilit
de Tribunalul Judeţean Constanţa pentru data de 6 mai 1998. După ce a amânat
procesul în mai multe rânduri, în special din cauza unor nereguli privind
procedura de citare a părţilor, şi după ce a suspendat procesul timp de două
luni din cauza lipsei părţilor citate legal, prin Decizia din data de 28
noiembrie 1999 Tribunalul Judeţean Constanţa a respins apelul reclamanţilor ca
nefondat. Printre altele, el a precizat că cererea din data de 11 martie 1991
nu putea fi luată în considerare de instanţă, în măsura în care reclamanţii au
recunoscut că ea fusese făcută de S.M.
16. Reclamanţii au formulat
recurs împotriva Deciziei din data de 28 noiembrie 1999, care a fost
înregistrat la data de 27 martie 2000 la Curtea de Apel Constanţa, primul
termen de judecată fiind stabilit pentru data de 3 octombrie 2000. Ei au
arătat, printre altele, că vechiul amplasament pe care îl revendicau era situat
în anul 1990 în intravilanul agricol al oraşului Constanţa, astfel încât
punerea în posesie a lui S.M. ar fi trebuit să se facă pe vechiul amplasament.
17. Prin Decizia definitivă din data de 9 ianuarie 2001
curtea de apel a respins recursul şi a confirmat respingerea acţiunii, statuând
că din dosar nu reieşea că reclamanţii ar mai fi făcut încă o cerere, în afară
de cea din 11 martie 1991 a lui S.M., pentru a li se reconstitui dreptul de
proprietate conform Legii nr. 18/1991. Pe de altă parte, curtea de apel a
constatat că, în orice caz, în urma decesului lui S.M., moştenitorii acesteia
puteau beneficia de titlul de proprietate litigios. Curtea de apel a precizat
că, în ciuda atitudinii inconstante a lui S.M. de-a lungul procedurii, trebuia
confirmat, în ceea ce priveşte cererea legată de amplasamentul terenului în
suprafaţă de 0,50 ha din intravilanul sau extravilanul unei localităţi, că
instanţele naţionale nu erau competente în materie, conform art. 11 alin. (8)
din Legea nr. 18/1991. Făcând trimitere la art. 36 din regulamentul de aplicare
a legii menţionate mai sus, curtea de apel a statuat că numai autorităţile
administrative locale erau competente în ceea ce priveşte amplasamentul
terenurilor restituite în temeiul Legii nr. 18/1991.
C. Procedura întemeiată
pe Legea nr. 10/2001
18. Prin Sentinţa din data de 2
octombrie 2007 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea introdusă de reclamanţi în
temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor naţionalizate
în mod abuziv şi, constatând că Primăria Constanţa nu a răspuns la notificarea
făcută de părţile interesate în anul 2002, referitoare la retrocedarea unui
teren în suprafaţă de 3 ha ce făcea parte din terenul de 5 ha menţionat mai
sus, el a obligat primăria să adopte o decizie motivată în legătură cu această cerere. Sentinţa menţionată mai sus a
rămas definitivă prin neapelare.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
19. In ceea ce priveşte
competenţa instanţelor în analiza deciziilor comisiilor administrative cu atribuţii privind aplicarea Legii nr. 18/1991,
aspectele esenţiale ale reglementării interne relevante, şi anume fragmentele
din Legea nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi
republicată la data de 5 ianuarie 1998, după modificările ce i-au fost aduse
prin Legea nr. 169/1997, sunt descrise în Hotărârea Glod
împotriva României (nr. 41.134/98, §§ 22-24, 16
septembrie 2003).
20. Jurisprudenţa internă
divergentă referitoare la competenţa instanţelor de a analiza legalitatea
modului în care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce
trebuiau restituite în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumată în Hotărârea Hauler împotriva României (nr.
67.703/01, §§ 19-21, 12 iulie 2007). După modificarea
Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, în sensul
întinderii, de acum înainte, nelimitate a competenţei instanţelor chemate să
statueze asupra legalităţii deciziilor administrative ale comisiilor, marea
majoritate a instanţelor interne au statuat că instanţele aveau competenţa să
analizeze legalitatea modului în care comisiile au stabilit amplasamentul
terenurilor ce trebuiau atribuite reclamanţilor (deciziile din 6 februarie
2002, 13 mai 2003 şi 27 iunie 2005 ale curţilor de apel Timişoara, Târgu Mureş
şi, respectiv, Bacău; a contrarie, deciziile din 5 aprilie 2000 şi 3 iunie 2005 ale curţilor de apel
Oradea şi, respectiv, Craiova).
21. Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea că în
regiunile de câmpie punerea în posesie a persoanelor îndreptăţite asupra unor
terenuri situate în afara zonei construibile a unei localităţi (extravilan)
este realizată de comisia administrativă, nu neapărat pe vechiul amplasament
deţinut de părţile interesate. După modificarea acestei legi prin Legea nr. 1/2000,
art. 2 prevede că punerea în posesie se face în mod normal pe vechiul
amplasament, cu condiţia ca acelaşi teren să nu le fi fost atribuit unor terţi
conform Legii nr. 18/1991. In ceea ce priveşte terenurile situate în
intravilanul unei localităţi, Legea nr. 18/1991, interpretată prin
jurisprudenţa în materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul
amplasament, în special dacă terenul nu le fusese atribuit unor terţi, înainte
de intrarea în vigoare a legii, pentru a-şi construi case (deciziile din 29
martie şi 4 iulie 1997 ale Curţii Supreme de Justiţie şi Decizia nr. 1.970 din
12 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bacău). In mai multe cauze, instanţele
interne au statuat pe fond că, în temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind
vorba chiar de terenurile situate în regiunile de câmpie, refuzul comisiilor
administrative de a pune persoanele îndreptăţite în posesie pe vechiul
amplasament nu trebuie să fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994,
9/1995 şi 228/1996 ale Curţii de Apel Galaţi şi nr. 944 din 15 mai 1996 a
Curţii Supreme de Justiţie; a contrarie, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curţii de Apel Galaţi).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinselor
încălcări ale art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie
22. Reclamanţii susţin
că nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă în ceea ce priveşte
cererea lor referitoare la amplasamentul terenului restituit în baza Legii nr.
18/1991 şi se plâng de durata excesivă şi de inechitatea procedurii respective.
Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi, în ceea ce priveşte primul şi al treilea
capăt de cerere menţionate mai sus, ei invocă şi art. 13 din Convenţie, care
prevăd următoarele în părţile lor relevante:
ARTICOLUL 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va
hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil (...)."
ARTICOLUL 13
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute
de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv
unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor
persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
A. Asupra refuzului
instanţelor interne de a analiza problema reconstituirii dreptului de
proprietate al reclamanţilor asupra terenului în cauză pe vechiul amplasament
1. Asupra
admisibilităţii
23. In primul rând, Curtea reaminteşte că, atunci când
dreptul revendicat este, ca în cazul de faţă, un drept cu caracter civil, art.
6 § 1 constituie o lex specialis comparativ cu art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de aceasta
[vezi hotărârile Brualla Gomez de la Torre împotriva
Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri si
decizii1997-VIII, § 41 şi Cordova (nr. 2) împotriva Italiei nr.
45.649/99, § 71, CEDO 2003)]. Prin urmare, nu se va statua asupra capătului de
cerere întemeiat pe încălcarea art. 13 din Convenţie, iar Curtea va analiza
acest capăt de cerere numai din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie (Ong
împotriva Franţei, nr. 348/03, § 31, 14 noiembrie
2006).
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit
neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că
acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare,
trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
24. Reclamanţii se plâng
de faptul că deciziile luate de comisiile locală şi judeţeană şi de prefectură
asupra amplasamentului terenului în suprafaţă de 0,50 ha, astfel cum figura el
în titlul de proprietate din 25 februarie 1993, nu au fost supuse controlului
ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină. Ei observă că
modificările legislative aduse în această privinţă de Legea nr. 169/1997, după
pronunţarea Sentinţei din data de 17 septembrie 1997, nu au fost luate în
considerare de instanţele care au analizat cauza în apel şi în ultimă instanţă.
25. Ţinând cont de
jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul invită Curtea să ia în considerare
modificările legislative adoptate prin Legea nr. 169/1997 în materie de
competenţă a instanţelor în ceea ce priveşte litigiile legate de Legea nr.
18/1991.
26. Curtea a analizat deja problema dreptului de acces
la o instanţă în cazul reclamanţilor care, sesizând instanţele interne cu o
acţiune ce urmărea controlul deciziilor luate de autorităţile locale pentru a
stabili amplasamentul terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, şi-au
văzut acţiunea respinsă, fără a fi analizat fondul, din cauza competenţei' exclusive
a comisiilor administrative în materie; aceasta a constatat încălcarea art. 6 §
1 din Convenţie (Glod, citată
anterior, §§ 35-40, si Hauler împotriva României, nr. 67.703/01, §§ 32-37, 12 iulie'2007).
27. Curtea consideră că
Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată duce
la o concluzie diferită în speţă. In mod special, aceasta observă că, la fel ca
şi în Cauza Hauler, citată
anterior, reclamanţii au sesizat instanţele cu o acţiune referitoare, printre
altele, la analiza dreptului lor, ca persoane îndreptăţite ale lui S.M., de a
li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 0,50
ha pe vechiul amplasament, şi nu pe un alt amplasament ce fusese stabilit de
autorităţile' administrative locale şi pe care îl considerau mai puţin
avantajos. Deşi, în Cauza Glod, citată anterior, Curtea a luat act cu interes de modificarea
legislativă adusă prin Legea nr. 169/1997, referitoare la competenţa, de atunci
nelimitată, a instanţelor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor
administrative ale comisiei (Cauza Glod, citată anterior, § 38), ea observă că, în speţă, Curtea de Apel
Constanţa s-a declarat necompetentă, în Decizia din data de 9 ianuarie 2001, să
analizeze dacă reclamanţii aveau dreptul legal de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra
terenului în suprafaţă de 0,50 ha pe vechiul amplasament, având în vedere
competenţa exclusivă a comisiilor locale în materie. Or, art. 6 § 1 din
Convenţie prevede ca deciziile luate de autorităţile administrative care nu
respectă ele însele cerinţele acestei prevederi, cum este cazul de faţă, să fie
supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină (vezi,
mutatismutandis, Glod, citată
anterior, §§ 35-36).
28. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că
refuzul instanţelor interne de a analiza problema dreptului reclamanţilor, în
temeiul Legii nr. 18/1991, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra
terenului în cauză pe vechiul amplasament, problemă lăsată la discreţia
autorităţilor administrative, a adus atingere esenţei înseşi a dreptului lor de
acces la o instanţă (vezi, mutatis mutandis, Hauler,
citată anterior, § 36, şi Terra Woningen împotriva Olandei, Hotărârea
din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122-2123, §§ 52-55).
29. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
B. Asupra duratei procedurii
30. Procedura în
discuţie a început la data de 9 aprilie 1993, însă perioada ce trebuie luată în
calcul a început abia la data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa
României, adică 20 iunie 1994. Totuşi, pentru a aprecia caracterul rezonabil al
perioadei scurse de la această dată, trebuie ţinut cont de stadiul în care se
afla cauza la momentul respectiv, şi anume în primă instanţă, după mai mult de
un an şi două luni de procedură. Perioada în discuţie s-a încheiat la data de 9
ianuarie 2001. Prin urmare, perioada ce trebuie luată în considerare este de
aproximativ 6 ani şi 6 luni pentru 3 grade de competenţă şi 5 instanţe.
1. Asupra
admisibilităţii
31. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
32. Reclamanţii se plâng de
durata excesivă a procedurii privind anularea titlului de proprietate şi
restituirea terenului pe vechiul amplasament, considerând că această cauză nu
era complexă şi că autorităţile sunt răspunzătoare de viciile procedurii de
citare a părţilor care au prelungit procedura.
33. Guvernul consideră că
durata procedurii nu a fost nerezonabilă, având în vedere complexitatea cauzei,
numărul părţilor la procedură şi faptul că nu au existat perioade de
inactivitate imputabile autorităţilor.
34. Curtea reaminteşte faptul că rezonabilitatea
duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi,
ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de
complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al
autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile
interesate [vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII].
35. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce
ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţă
şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi Frydlender, citată anterior).
36. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse analizei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau
argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. In primul
rând, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese că această cauză era
complexă, având în vedere faptul că acţiunea a fost în final respinsă pe
motivul că părţile interesate nu au putut dovedi că au depus o cerere de
restituire a terenului în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991 şi că
instanţele nu erau competente să analizeze problema amplasamentului terenului atribuit
de autorităţile administrative, In acest sens, ea observă că sentinţa din primă
instanţă, confirmată în căile
de atac, a fost pronunţată după două săptămâni de la data primei şedinţe de
judecată (vezi paragraful 14 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea observă că
desfăşurarea procedurii a fost marcată în special de casarea cu trimitere spre
rejudecare a primei sentinţe pronunţate în primă instanţă, ca urmare a analizei
diferite de către instanţe a Scrisorii din data de 11 martie 1991, de amânarea
repetată a cauzei pentru noi termene de judecată din cauza unor vicii ale
procedurii de citare, precum şi prin lungi întârzieri de circa 6 luni până când
noul grad de jurisdicţie sesizat cu dosarul a stabilit primul termen de
judecată. Intârzierile ce rezultă din aceste amânări sunt imputabile
autorităţilor. In ceea ce priveşte comportamentul reclamanţilor, dacă
necesitatea de a preciza obiectul acţiunii şi suspendarea procedurii pentru
două luni, în apel, au putut contribui, într-o anumită măsură, la prelungirea
duratei procedurii, Curtea reiterează faptul că acestora nu li se poate reproşa
că au folosit diferitele căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile (Simon
împotriva Franţei, nr. 66.053/01, §31, 8 iunie
2004).
37. Prin urmare, Curtea
apreciază că nici comportamentul reclamanţilor, nici gradul de complexitate al
cauzei nu explică durata procedurii, privită în ansamblul său.
38. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa
sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii litigioase nu
respectă cerinţa „termenului rezonabil".
39. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.
C. Asupra echităţii
procedurii
40. Reclamanţii se plâng
de soluţia şi de inechitatea procedurii menţionate mai sus, în special de faptul
că instanţele nu au analizat probele administrate la dosar în sprijinul cererii
de anulare a titlului de proprietate din anul 1993, ceea ce a determinat şi
încălcarea dreptului lor la un recurs efectiv, garantat de art. 13 din
Convenţie, şi de faptul că judecătoarea M.P a participat în cadrul mai multor
şedinţe de judecată de la Tribunalul Judeţean Constanţa, deşi ea făcuse parte
şi din completul de judecată care pronunţase Sentinţa din data de 12 septembrie
1995.
41. Curtea reaminteşte că, în general, ea nu are
competenţa să analizeze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o
instanţă internă [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I], interpretarea elementelor
de probă şi a legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor
naţionale şi, în special, curţilor şi tribunalelor (Brualla
Gomez de la Torre împotriva Spaniei din 19
decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, §
31). Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a
efectelor unei astfel de interpretări. In mod special, în ceea ce priveşte
cererea de anulare a titlului de proprietate, Curtea observă că reclamanţii au
beneficiat de o procedură contradictorie, având posibilitatea să îşi expună
argumentele, şi că instanţele au procedat la analiza efectivă a cererii lor,
fără să existe vreo urmă de arbitrar în hotărârea de respingere a cererii. In
ceea ce o priveşte pe judecătoarea M.P., Curtea constată că ea nu a făcut parte
din completul de judecată care a analizat fondul cauzei în faţa Tribunalului
Judeţean Constanţa, în apel (vezi paragrafele 11 - 12 de mai sus), şi observă,
în orice caz, că, după casarea cu trimitere spre rejudecare pronunţată de
această instanţă, cauza a fost analizată în 3 grade de jurisdicţie într-un
ciclu procedural complet.
42. Rezultă că această parte a cererii este vădit
neîntemeiată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
43. Reclamanţii susţin o
încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza refuzului
instanţelor interne de a analiza şi de a le admite cererea privind
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului lor situat pe vechiul
amplasament deţinut înainte de anul 1953. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr.
1, care prevede următoarele:
ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
44. In ceea ce priveşte
restituirea către reclamanţi a terenului în discuţie pe vechiul amplasament,
Guvernul consideră că, ţinând cont de prevederile legale relevante şi de lipsa
unei sentinţe definitive favorabile, ei nu beneficiază de un „bun" sau cel
puţin de o „speranţă legitimă" în privinţa amplasamentului în litigiu.
45. Intemeindu-se pe deciziile
administrative care le recunosc dreptul de a li se reconstitui dreptul de
proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 5 ha (vezi paragraful 7 de mai
sus), pe prevederile Legii nr. 18/1991 şi pe expertizele realizate în
procedurile interne, reclamanţii consideră că aveau cel puţin o „speranţă
legitimă" de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului
pe vechiul amplasament.
46. Curtea consideră că
argumentul Guvernului ridică o excepţie de inadmisibilitate pentru
incompatibilitate ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, având în vedere
natura cererii şi elementele aflate la dosar, apreciază că această excepţie
trebuie unită cu fondul.
47. Pe de altă parte, constatând că acest capăt de
cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi având în vedere
legătura strânsă dintre acest capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 6 § 1
din Convenţie referitor la lipsa de acces la o instanţă, Curtea îl declară
admisibil.
B. Asupra fondului
48. Având în vedere
constatarea privind dreptul de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 § 1
(paragrafele 26-29 de mai sus), Curtea apreciază că nu se impune să analizeze
separat dacă în speţă a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 {Glod, citată anterior, § 46, Hauler, citată anterior, § 41, si Crişan
împotriva României, nr. 42.930/98, § 32, 27 mai 2003). Pe'de altă parte,
această concluzie scuteşte Curtea să se mai pronunţe asupra excepţiei ridicate
de Guvern (Moschopoulos-Veînoglou şi alţii împotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
49. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
50. Reclamanţii solicită
suma de 5.100.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, sumă ce
reprezintă diferenţa de valoare dintre terenul atribuit în anul 1993 şi terenul
situat pe vechiul amplasament, şi suma de 30.000 EUR cu titlu de prejudiciu
moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrării şi neplăcerilor cauzate de
încălcarea, în procedurile interne, a drepturilor lor garantate de Convenţie şi
din cauza tratamentului suferit de primul reclamant în anii '80 şi '90.
51. Guvernul face trimitere la
observaţiile sale privind art. 1 din Protocolul nr. 1 şi consideră că nu
trebuie să fie reparat prejudiciul material pretins de reclamanţi. In ceea ce
priveşte cererea de daune morale, el apreciază că reclamanţii nu au dovedit
nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi pretinsele încălcări
ale Convenţiei şi, în subsidiar, că o eventuala hotărâre a Curţii de condamnare
ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare în acest sens. Pe de
altă parte, el consideră că
suma solicitată este excesivă, având în vedere jurisprudenţa Curţii.
52. Curtea constată că, în ceea
ce priveşte cererea privind nerestituirea terenului pe vechiul amplasament,
singura bază ce trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile
constă, în speţă, în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces
la o instanţă pentru a se analiza chestiunea dreptului lor de a li se restitui
terenul în cauză, chestiune lăsată la discreţia autorităţilor administrative.
Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procesul
în caz contrar, însă nu apreciază drept nerezonabil să considere că reclamanţii
au suferit o pierdere de şansă reală (vezi, mutatis
mutandis, Glod, citată anterior, § 50, şi Hauler, citată anterior, § 45). Pe de
altă parte, Curtea admite că reclamanţii au suferit un anumit prejudiciu moral
din cauza frustrării provocate de încălcarea dreptului lor de acces la o
instanţă şi a duratei excesive a procedurii civile şi că acest prejudiciu nu
este suficient compensat de constatările de încălcare a Convenţiei în cauză.
Statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea le alocă împreună suma de 10.000
EUR pentru repararea tuturor prejudiciilor.
B. Cheltuieli de
judecată
53. Reclamanţii mai
solicită suma de 4.200 EUR cu titlu de cheltuielile de judecată angajate în
faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, pe care le detaliază astfel:
a) 500 EUR pentru onorariile avocaţilor şi 1.800 EUR
pentru cheltuieli de transport suportate în procedurile interne;
b) 1.100 EUR pentru onorariile
experţilor pentru cele 4 expertize realizate în procedura internă şi pentru a
susţine cererea conform art. 41 din Convenţie;
c) 500 EUR pentru onorariile
avocaţilor şi 300 EUR pentru taxele poştale şi de traducere suportate în
procedura în faţa Curţii.
Ei prezintă documente justificative pentru unele dintre
aceste cheltuieli, în special pentru o parte din onorariile experţilor şi
pentru taxele poştale, precum şi pentru onorariile avocaţilor în procedura în
faţa Curţii.
54. Guvernul observă că reclamanţii nu au adus
documente justificative pentru o parte din cheltuielile pe care pretind că
le-au suportat, în special pentru realizarea unei expertize şi pentru
onorariile avocaţiale din procedura în faţa Curţii, şi observă că ei nu au
trimis tarifarul şi decontul orar pentru munca depusă de avocaţii lor.
55. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul
rezonabil. Pe de altă parte, cheltuielile angajate în faţa instanţelor interne
pot fi rambursate numai dacă au fost făcute pentru ca acestea să prevină sau să
corecteze încălcările constatate de Curte [Bouilly împotriva Franţei (nr.
2), nr. 57.115/00, § 29, 24 iunie 2003]. In speţă, presupunând chiar că cheltuielile angajate în procedurile
interne şi, în special, onorariile avocaţilor şi ale experţilor pot fi
considerate a fi fost angajate pentru a preveni încălcarea dreptului de acces
la o instanţă, Curtea observă că reclamanţii nu au dovedit realitatea
majorităţii acestor cheltuieli, spre deosebire de cazul cheltuielilor expuse în
procedura în faţa Curţii. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de
criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 EUR
pentru acoperirea tuturor cheltuielilor şi Ie-o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie, referitoare la
dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă şi la durata procedurii, precum
şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la o
instanţă;
3. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii;
4. hotărăşte că nu se impune
analiza temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr.
1 la Convenţie;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să le plătească împreună
reclamanţilor, în 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
conform art. 44 § 2 din Convenţie, sumele de mai jos, ce vor fi convertite în
moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
(i) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru acoperirea
tuturor prejudiciilor;
(ii) 1.000 EUR (una mie euro),
plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către
reclamanţi, cu titlu de cheltuieli
de judecată;
b) ca, începând de la expirarea
termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se
majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de
reparaţie echitabilă pentru rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 29 aprilie 2008, în temeiul art.77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier