HOTARARE Nr. 0
din 7 februarie 2008
in Cauza Gaga impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 782 din 24 noiembrie 2008
(Cererea nr. 42.792/02)
Definitivă la 7 mai 2008
In Cauza Gâgă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta
Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 42.792/02)
îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul
Gheorghe Gâgă şi doamna Mariana Gâgă (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 23 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de
agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 5 octombrie 2006, Curtea a decis să
comunice cererea Guvernului. în conformitate cu prevederile art. 29 § 3 din
Convenţie, ea a decis să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul
cauzei.
4. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise asupra admisibilităţii şi fondului cauzei (art. 59 § 1 din
Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamanţii, cuplu căsătorit, s-au născut în anul
1948 şi locuiesc în Leheceni.
6. Prin Sentinţa definitivă din data de 22 mai 1992,
Judecătoria Beiuş a admis acţiunea reclamanţilor împotriva lui D. şi l-a
condamnat pe acesta să le restituie 500 m2 de teren, în vederea construirii unei case.
7. La data de 13 iulie 1992,
Comisia Judeţeană Bihor (comisia judeţeană) pentru
aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991) Ie-a eliberat reclamanţilor un titlu de proprietate pentru 483 m2.
8. In baza Hotărârii din data de 6 septembrie 1994,
Prefectura Bihor a emis, în temeiul Legii nr. 18/1991, o decizie care stabilea
dreptul de proprietate al soţilor D. asupra unui teren în suprafaţă de 250 m2, din care 37 m2 se suprapuneau cu terenul restituit în anul 1992 reclamanţilor.
9. Prin Sentinţa din data de 14 octombrie 1999,
pronunţată după două casări cu trimitere, Judecătoria Beiuş a admis acţiunea
reclamanţilor şi a anulat decizia prefecturii. Sentinţa a fost confirmată prin
Decizia definitivă din data de 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Oradea. Prin
Decizia din data de 4 mai 2001, aceeaşi curte de apel a respins contestaţia în
anulare a soţilor D.
10. In termenul legal de un an prevăzut de art. 3301 din Codul de procedură civilă,
termen care începuse să curgă de la data Deciziei din 19 februarie 2001,
procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva
Sentinţei din data de 14 octombrie 1999 şi a Deciziei din data de 19 februarie
2001, invocând încălcarea Legii nr. 18/1991 de către instanţele care au
soluţionat cauza. Prin Decizia definitivă din data de 28 mai 2002, Curtea
Supremă de Justiţie a admis recursul procurorului general şi, rejudecând fondul
cauzei, a respins acţiunea reclamanţilor cu motivarea că decizia prefectului
fusese dată în conformitate cu prevederile relevante
din lege.
II. Dreptul şi
practica interne pertinente
11. Articolele relevante din
Codul de procedură civilă în vigoare la data evenimentelor prevedeau
următoarele:
ARTICOLUL 330
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare
esenţială a legii, ce a determinat o soluţie greşită a cauzei pe fond ori
această hotărâre este vădit netemeinică."
ARTICOLUL 3301
„In cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2,
recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când
hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."
12. Art. 330 şi 3301 citate mai sus au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
13. Reclamanţii se plâng de
faptul că desfiinţarea Deciziei definitive a Curţii de
Apel Oradea din 19 februarie 2001 prin Decizia din
data de 28 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a adus atingere principiului
securităţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care
prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra
admisibilităţii
14. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Ea constată, de asemenea, că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
15. Făcând trimitere la cauzele
Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (nr. 48.553/99, CEDO 2002-VII) şi Brumărescu
împotriva României [(GC), nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII], Guvernul admite
că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, admiterea unei căi
extraordinare de recurs care repune în discuţie o decizie definitivă printr-o
procedură de reexaminare este considerată drept o încălcare a principiului
securităţii raporturilor juridice. Totuşi, acesta subliniază că, în urma
hotărârii Brumărescu menţionate
mai sus, Codul de procedură civilă a fost modificat şi că prevederile legale ce
permiteau procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie cu un
recurs în anulare împotriva unei hotărâri definitive au fost abrogate. Guvernul
observă că prezenta cauză se deosebeşte de cauzele S.C. Maşinexportimport
Industrial Group S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, Hotărârea din 1
decembrie 2005) şi Brumărescu mai sus-menţionată, în măsura în care, în
speţă, în afară de prefectură, litigiul opunea particulari care au obţinut
hotărâri favorabile şi în care recursul în anulare a fost formulat la cererea
soţilor D.
16. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului.
17. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces
echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1, trebuie să se
interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia
dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul
dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia
dată de instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie repusă în
discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). In virtutea acestui
principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuţie a
unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reexaminare
a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie să devină
un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra
chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Nu se
poate deroga de la acest principiu decât atunci când există motive substanţiale
şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, §52, CEDO 2003-IX).
18. Curtea observă că
desfiinţarea hotărârii judecătoreşti definitive s-a bazat exclusiv pe pretinsa
încălcare a prevederilor legale de către instanţele inferioare. Or, acest
argument nu este suficient pentru a justifica desfiinţarea unei hotărâri
definitive, în ciuda faptului că şi particularii erau parte la procedură (vezi,
printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, §25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03,
§§ 33-37, 5 octombrie 2006).
19. De altfel, nici faptul că exercitarea acestei căi
extraordinare de atac a intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art.
3301 din Codul de
procedură civilă, nici faptul că soţii D. sunt cei care au determinat
declararea recursului în anulare nu sunt în măsură să determine Curtea să se
abată de la abordarea adoptată în alte cauze similare, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (vezi, în special, S.C.
Maşinexportimport Industrial Group S.A., Raicu şi Popea mai sus-menţionate).
20. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei
definitive din 19 februarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice, încălcând astfel dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional
la Convenţie
21. Reclamanţii invocă o
încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza desfiinţării
Deciziei definitive din data de 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de
Justiţie. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a
amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
22. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
De altfel, ea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
23. Guvernul susţine că
ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor ce rezultă din
desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive din 19
februarie 2001 era compatibilă cu prevederile art.1 din Protocolul nr. 1, din
moment ce era prevăzută de lege, că un scop legitim, şi anume aplicarea corectă
a legii, şi nu a rupt justul echilibru ce trebuie păstrat între interesul
general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor.
24. Reclamanţii consideră că desfiinţarea deciziei în
cauză în urma unui recurs în anulare a constituit o privare de bunurile lor,
privare ce nu urmărea un scop de utilitate publică.
25. Curtea reaminteşte în primul rând că dreptul de
proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu fusese stabilit prin
Sentinţa definitivă din data de 22 mai 1992 a Judecătoriei Beiuş, prin titlul
de proprietate eliberat la data de 13 iulie 1992 în conformitate cu această
sentinţă, precum şi prin Decizia definitivă din data de 19 februarie 2001 a
Curţii de Apel Oradea, care anula titlul concurent al soţilor D. asupra
terenului în litigiu. Reclamanţii aveau, aşadar, un „bun" în sensul art.1
din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, menţionată mai sus, § 70).
26. Curtea constată apoi că
Decizia din data de 28 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a desfiinţat
Decizia definitivă din data de 19 februarie 2001 şi a confirmat dreptul de
proprietate al soţilor D. asupra terenului în litigiu. Ea consideră că această
situaţie este, dacă nu identică, cel puţin similară cu cea a reclamantului din
cauza Brumărescu menţionată mai sus. Curtea apreciază, aşadar, că
Decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 28 mai 2002 a avut ca efect
privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei
de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, menţionată mai sus, §§
73-74, şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., menţionată mai
sus, § 44). Or, Guvernul nu a oferit nicio justificare convingătoare pentru
situaţia astfel creată.
27. Prin urmare, Curtea apreciază că încălcarea
dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor a rupt, în defavoarea lor,
justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele
interesului general.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
28. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
29. Reclamanţii nu solicită
reparaţie pentru daunele materiale. Ei solicită suma de 5.000 euro (EUR) pentru
prejudiciul moral suferit din cauza amestecului procurorului general în proces,
ceea ce a dus la adoptarea Deciziei din data de 28 mai 2002 a Curţii Supreme de
Justiţie şi la desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care
le erau favorabile.
30. In ceea ce priveşte cererea de acordare de daune
morale, Guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în
speţă printr-o eventuală constatare a încălcării.
31. Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un
prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de desfiinţarea
deciziei definitive pronunţate în favoarea lor, şi că acest prejudiciu nu este
suficient compensat printr-o constatare a încălcării.
32. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în
posesia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le
acordă împreună reclamanţilor suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de
judecată
33. Reclamanţii solicită suma
de 1.137,35 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii,
reprezentând costul conversaţiilor telefonice cu avocatul lor, al deplasărilor
pentru a se prezenta la termenele de judecată şi al onorariilor avocaţiale. Ei
prezintă documente justificative.
34. Guvernul observă că legătura anumitor cheltuieli
cu procedura în faţa Curţii nu rezultă din documentele justificative trimise de
reclamanţi (cartele telefonice, bilete de tren şi de autobuz). El nu se opune
acordării unei sume reclamanţilor care să corespundă cheltuielilor necesare,
legate de procedura judiciară internă şi de cea din faţa Curţii, şi care au
fost suficient dovedite.
35. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă şi
ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai
sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 550 EUR, cu toate cheltuielile
incluse, şi pe care o acordă împreună reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie din cauza încălcării principiului securităţii raporturilor juridice;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le plătească împreună
reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro),
cu titlu de daune morale, şi suma de 550 EUR (cinci sute cincizeci euro), cu
titlu de cheltuieli de judecată;
b) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie
adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 7 februarie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier