HOTARARE Nr. 0
din 17 ianuarie 2008
in Cauza Atanasiu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 614 din 20 august 2008
(Cererea nr. 15.204/02)
Strasbourg
In cauza Atanasiu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din:
- Bostjan M. Zupancic, preşedinte;
- Corneliu Bîrsan;
- Elisabet Fura-Sandstrom;
- Alvina Gyulumyan;
- Egbert Myjer;
- David Thor Bjorgvinsson;
- Isabelle Berro-Lefevre, judecători,
- Santiago Quesada, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 11
decembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 15.204/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Lucian Atanasiu (reclamantul,) a sesizat Curtea la data de 19 aprilie 2001 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia.)
2. Reclamantul este reprezentat de doamna T. Calipetre,
avocat în Constanţa. Guvernul
român (Guvernul) este reprezentat de domnul
Răzvan Horaţiu Radu, agentul guvernamental român pe lângă Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
3. La data de 6 septembrie 2005, Curtea a hotărât să
comunice cererea Guvernului. In temeiul prevederilor art. 29 alin. 3, aceasta a
hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea si fondul cauzei.
IN FAPT
Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a
născut în anul 1956 şi locuieşte la Constanţa.
5. La data de 20 septembrie
1987, Marcu S. a încheiat cu soţii Victoria şi Iosif B. o promisiune de vânzare
a unui teren în suprafaţă de circa 500 m2 situat la Constanţa.
6. La data de 9 septembrie 1990, Marcu S. i-a vândut
acelaşi teren reclamantului şi soţiei sale, printr-un contract autentificat în
faţa notarului.
7. La data de 12
noiembrie 1990, soţii B. au solicitat Judecătoriei Constanţa să constate că, la
data de 20 septembrie 1987, ei au încheiat cu Marcu S. un precontract de
vânzare-cumpărare pentru terenul în cauză şi să pronunţe o hotărâre care să
ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
8. La data de 4 septembrie
1991, soţii B. i-au chemat în judecată şi pe reclamant şi soţia sa printr-o
acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat
între Marcu S., pe de o parte, şi reclamant şi soţia sa, pe de altă parte.
9. La data de 17 februarie
1992, Judecătoria Constanţa a hotărât să conexeze cele două cauze.
10. La data de 13 iulie 1992, Judecătoria Constanţa a
respins acţiunea soţilor B. şi, în urma cererii reconvenţionale a reclamantului
şi a soţiei acestuia, i-a obligat pe primii să lase terenul în posesia acestora
din urmă. Soţii B. au formulat recurs împotriva acestei sentinţe.
11. La data de 20 noiembrie
1992, Marcu S. a decedat, iar moştenitorii săi au fost introduşi în cauză.
12. La data de 28 ianuarie 1993, la cererea soţilor B.,
Curtea Supremă de Justiţie a strămutat dosarul Tribunalului Constanţa la
Tribunalul Bucureşti, pe motiv de bănuială legitimă cu privire la echitatea
procedurii. Judecătorul P. a făcut parte din completul
Curţii Supreme de Justiţie care s-a pronunţat asupra
acestei cereri de strămutare.
13. La data de 16 iunie 1993,
Tribunalul Bucureşti a admis recursul soţilor B. şi a casat hotărârea
Judecătoriei Constanţa cu trimitere spre rejudecare în faţa aceleiaşi
judecătorii.
14. La cererea de strămutare
formulată de soţii B., prin Decizia din data de 10 martie 1994 a Curţii Supreme
de Justiţie, cauza a fost transmisă Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Judecătorul P a prezidat acest complet al Curţii Supreme de Justiţie.
15. La data de 20 iunie 1994,
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea soţilor B. şi a constatat
existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1987 între Marcu
S. şi soţii B. pentru terenul în cauză.
16. La data de 15 decembrie
1994, Iosif B. a decedat, acţiunea fiind continuată de soţia sa, Victoria B.
17. La data de 3 aprilie 1995, Tribunalul Bucureşti a
respins apelul reclamantului şi al soţiei sale ca neîntemeiat. Aceştia au
formulat recurs. In timp ce acest recurs se afla pe rolul Curţii de Apel
Bucureşti, ei au formulat o plângere penală pentru fals, susţinând că chitanţa
ce dovedea tranzacţia din data de 20 septembrie 1987 dintre Marcu S. şi soţii
B. ar fi fost falsificată. Din acest motiv, procedura în faţa Curţii de Apel
Bucureşti a fost suspendată la data de 16 octombrie 1995 până la soluţionarea
plângerii penale.
18. La data de 26 martie 1996,
Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa a pronunţat soluţia de neîncepere a
urmăririi penale în favoarea soţilor B. Această decizie a fost menţinută în
urma plângerilor ierarhice ale reclamantului, decizia definitivă a Parchetului
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie datând din 7 mai 1998.
19. In urma reluării procedurii
civile, la data de 9 iunie 1998, prin Decizia din data de 7 septembrie 1998,
Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantului şi al soţiei sale şi a
casat Decizia din data de 3 aprilie 1995 cu trimitere spre rejudecare, pe
motivul că Tribunalul Bucureşti pronunţase această decizie fără a lua act de
decesul lui Iosif B.
20. La data de 29 ianuarie 1999, Tribunalul Bucureşti a
casat Hotărârea din data de 20 iunie 1994 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti
şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă. Această decizie nu a fost
motivată.
21. La data de 30 iunie 1999,
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea formulată de Victoria B. Ea
a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 9
septembrie 1990 între Marcu S., pe de o parte, şi reclamant şi soţia sa, pe de
altă parte, şi a constatat existenţa unui contract de vânzare-cumpărare
încheiat în anul 1987 între Marcu S. şi soţii B. Instanţa şi-a întemeiat
hotărârea în special pe interogatoriul al cărui obiect îl făcuse Marcu S. înainte de decesul său şi pe declaraţia
unui martor, care redactase chitanţa din data de 20 septembrie 1987 în prezenţa
Victoriei B. şi a lui Marcu S. Mai mult, instanţa a apreciat că Marcu S.
încheiase ulterior cu reclamantul şi soţia sa un alt contract de
vânzare-cumpărare pentru acelaşi teren, având ca şi consecinţă lezarea
intereselor Victoriei B. şi ale defunctului ei soţ, în favoarea cărora Marcu S.
semnase deja o promisiune de vânzare.
22. La data de 16 iunie 2000,
Tribunalul Bucureşti a admis apelul reclamanţilor şi, pe fond, a respins
acţiunea Victoriei B., cu motivarea că chitanţa ce ţinea loc de antecontract de
vânzare-cumpărare nu fusese semnată de Marcu S.
23. La data de 14 noiembrie 2000, Curtea de Apel
Bucureşti a admis recursul Victoriei B. şi, pe fond, a respins pretenţiile
reclamantului şi ale soţiei sale, considerând corectă Hotărârea din data de 30
iunie 1999 a judecătoriei. Fostul judecător R, între timp devenit avocat, a
reprezentat-o pe Victoria B. în faţa Curţii de Apel.
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
24. Reclamantul susţine
că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" aşa cum
este el prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)".
25. Guvernul se opune acestui argument.
26. Perioada ce trebuie luată
în considerare nu a început decât odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei în
privinţa României, la data de 20 iunie 1994. Totuşi, pentru a aprecia
caracterul rezonabil al termenelor scurse începând cu această dată, trebuie
ţinut cont de stadiul în care se afla cauza la momentul respectiv, în cazul de
faţă în primă instanţă, după 3 ani de procedură.
Perioada în discuţie s-a încheiat la data de 14
noiembrie 2000. Aşadar, ea a durat 6 ani şi 5 luni, pentru 7 instanţe.
A. Asupra admisibilităţii
27. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin.
3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este incident niciun alt motiv de
inadmisibilitate.
B. Asupra fondului
28. Reclamantul arată că
nici complexitatea cauzei, nici comportamentul părţilor în procedura internă nu
ar putea justifica durata acesteia. El consideră că durata nerezonabilă a
acestei proceduri este imputabilă exclusiv autorităţilor judiciare interne, în
special casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare, erorilor şi viciilor
de procedură. In fine, reclamantul arată că, chiar dacă procedura avea un
obiect patrimonial, în speţă soluţionarea unei dispute asupra proprietăţii unui
teren, miza acestei proceduri a fost deosebit de importantă pentru el, deoarece
era vorba de terenul pe care intenţiona şă-şi construiască o casă pentru care
obţinuse deja autorizaţia de construire.
29. Guvernul consideră că
această cauză era complexă datorită incidentelor procedurale apărute, precum
conexarea celor două dosare, amânarea procedurii până la soluţionarea unei
plângeri penale conexe, strămutarea cauzei şi necesitatea introducerii în cauză
a moştenitorilor părţilor decedate. Mai mult, trebuie arătat că nu au existat
perioade lungi de inactivitate a instanţelor interne.
30. Curtea reaminteşte că
cerinţa caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în
funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de
jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului
şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru părţile
interesate (a se vedea, printre multe altele, Cauza Frydlender împotriva Franţei [MC], nr.
30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
31. Curtea observă că această
cauză nu a avut o complexitate deosebită, obiectul său vizând valabilitatea
celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate succesiv de acelaşi
vânzător, referitoare la acelaşi teren.
Pe de altă parte, ea constată că întârzierile
importante în procedură au fost cauzate de casările şi trimiterile succesive
spre rejudecare a cauzei. In acest sens, Curtea observă că desfăşurarea
procedurii a fost de asemenea prelungită din cauza'numeroaselor hotărâri
pronunţate în cauză. Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecare de două ori,
fie în faţa tribunalului, fie în faţa judecătoriei, prin Hotărârea din data de
7 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin cea din data de 29
ianuarie 1999 a Tribunalului Bucureşti, care au anulat hotărârile instanţelor
inferioare. Mai mult, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la
nesfârşit în absenţa unei prevederi legale care să împiedice aceasta. Deşi Curtea
nu este competentă să analizeze modul în care instanţele naţionale au
interpretat şi aplicat dreptul intern, ea consideră totuşi că toate acele
casări succesive cu trimitere spre rejudecare se datorează erorilor comise de
instanţele inferioare în analizarea cauzei (Cauza Wierciszewska
împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, 25 noiembrie
2003, § 46). In plus, repetarea acestor casări denotă
o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar (Cauza Cârstea si Grecu împotriva României, nr.
56.326/00, 15 iunie 2006, § 42).
32. Prin urmare, Curtea
apreciază că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului nu
explică durata procedurii, privită în ansamblul ei.
33. Curtea a soluţionat în mai multe rânduri cauze ce
ridicau probleme similare cu cea din cazul de faţă şi a constatat încălcarea
art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea cauza Frydlender,
menţionată mai sus). După ce a analizat toate
elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a
expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul
de faţă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în
speţă, durata procedurii litigioase este excesivă şi nu corespunde cerinţei
„termenului rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1.
II. Asupra celorlalte
pretinse încălcări
34. Invocând art. 6 din
Convenţie, reclamantul se plânge de lipsa de independenţă şi imparţialitate a
instanţelor care au soluţionat procedura privind constatarea nulităţii
contractului de vânzare-cumpărare, din cauza faptului că judecătorul P. a făcut
parte din completele de judecată care au soluţionat cele două cereri de
strămutare a cauzei din data de 28 ianuarie 1993 şi 10 martie 1994, înainte de
a activa ca avocat pentru a-i reprezenta pe adversarii săi în faţa Curţii de
Apel Bucureşti. Reclamantul
se plânge şi de lipsa de acces la instanţă pentru a contesta neînceperea
urmăririi penale pronunţată de parchet la data de 26 martie 1996 în urma
plângerii sale penale pentru fals.
35. Curtea observă că cererile
de strămutare la care face trimitere reclamantul au fost soluţionate prin două
hotărâri din data de 28 ianuarie 1993 şi 10 martie 1994, adică înainte de
intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, la data de 20 iunie
1994. Mai mult, daca reclamantul ar fi avut o îndoială în ceea ce priveşte
influenţa exercitată asupra judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti de către
avocatul adversarilor săi, el ar fi putut să solicite strămutarea cauzei pe
motiv de bănuială legitimă sau recuzarea judecătorilor respectivi, ceea ce el
nu a demonstrat că ar f[ făcut.
In sfârşit, Curtea observă că cererea referitoare la
lipsa de acces la o instanţă se referă la o procedură care s-a finalizat prin
soluţia definitivă a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie din
data de 7 mai 1998, cu mai mult de 6 luni înainte de introducerea cererii în
faţa Curţii.
36. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul
se plânge cu privire la decizia din data de 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel
Bucureşti prin care i-au fost respinse pretenţiile asupra proprietăţii pe care
o dobândise.
37. Curtea reaminteşte că faptul că un litigiu între
particulari este soluţionat de o instanţă pe baza dreptului în vigoare nu
atrage, în sine, răspunderea statului sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr.
1, dacă nu s-a constatat niciun indiciu de arbitrariu (a se vedea, printre
altele, Cauza Vasilev împotriva Bulgariei (decembrie), nr. 47.063/99, 10 martie 2005). In speţă, ea observă
că instanţele interne au procedat la o analiză aprofundată a probelor aduse de
părţi. Pe de altă parte, ea nu distinge niciun indiciu de arbitrariu în
hotărârile pronunţate.
38. Ţinând cont de ansamblul elementelor aflate în
posesia sa şi în măsura în care ea este competentă să examineze pretenţiile
formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţie sau protocoalele sale.
39. Rezultă că această parte a cererii este vădit
neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din
Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
40. Conform art. 41 din
Convenţie,
„In cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei
părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă".
A. Prejudiciu
41. Reclamantul solicită
suma de 161.700 euro (EUR) cu titlu de daune materiale, inclusiv valoarea
terenului care a făcut obiectul litigiului în faţa instanţelor interne, precum
şi suma de 40.000 EUR cu titlu de daune morale pe care
Ie-a suferit.
42. Guvernul contestă aceste pretenţii.
43. Curtea nu distinge nicio
legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material
pretins şi respinge această cerere. In schimb, Curtea apreciază că reclamantul
a suferit un anumit prejudiciu moral din cauza duratei procedurii sale civile.
Statuând în echitate, ea îi acordă suma de 2.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de
judecată
44. Reclamantul mai
solicită suma de 2.930 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa
instanţelor interne şi suma de 250 EUR pentru cele angajate în faţa Curţii. In
acest sens, el trimite copii de pe două chitanţe ce dovedesc plata sumei de
500.000 lei vechi (ROL) şi 600 lei noi (RON) către avocata care îl reprezintă
în faţa Curţii şi o a treia chitanţă pentru suma de 209,81 RON, aferentă
cheltuielilor cu expedierea prin curier, plătite avocatei.
45. Guvernul contestă aceste pretenţii.
46. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul
rezonabil. In speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de
criteriile menţionate mai sus, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 250 EUR
cu titlul de cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii şi i-o
acordă reclamantului.
C. Dobânzi
47. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3
puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul
de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în
cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform
art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume:
(i) 2.000 EUR (două mii euro)
cu titlu de daune morale;
(ii) 250 EUR (două sute
cincizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;
(iii) orice sumă ce ar putea fi
datorată cu titlu de impozit pentru sumele de mai sus;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
c) ca sumele în discuţie să fie convertite în lei noi
(RON) la cursul de schimb valabil la data plăţii;
4. respinge cererea de
satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 17 ianuarie 2008 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier