HOTARARE Nr. 0
din 7 februarie 2008
în Cauza Arsenovici
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 325 din 18 mai 2010
(Cererea nr. 77.210/01)
In Cauza Arsenovici împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic
preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan,
David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre,
judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 17 ianuarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
77.210/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
al acestui stat, doamna Zoe Delia Arsenovici (reclamanta), a sesizat
Curtea la data de 28 februarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de I.-G. Bârsan,
avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de
agentul său, R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 13 octombrie 2004, Curtea a hotărât
să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din
Convenţie, Curtea a hotărât să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea si temeinicia cauzei.
IN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1918 şi
locuieşte în Bucureşti.
5. Prin Sentinţa din data de 21 aprilie 1997,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei
în revendicarea unui imobil naţionalizat fără titlu de
către stat în anul 1950. Prin neatacare, sentinţa a rămas definitivă.
6. La data de 22 decembrie 1997, primarul municipiului
Bucureşti a dat dispoziţie direcţiei din primărie
responsabile cu administrarea fondului imobiliar al oraşului să îi
restituie imobilul reclamantei şi să radieze titlul de proprietate al
statului din registrul de publicitate imobiliară.
7. La data de 20 ianuarie 1998, societatea
comercială cu capital de stat S.C. „Herăstrău Nord" - S.A. (societatea
H.), însărcinată cu administrarea fondului locativ al
primăriei, a încheiat un contract de închiriere cu familia C, care ocupa
un apartament în suprafaţă de 80 m2 din imobilul în
discuţie în calitate de chiriaş al statului în baza unui contract
încheiat în anul 1983. Noul contract, încheiat pentru perioada 18 aprilie 1994
- 18 aprilie 1999, era semnat de societatea H., ca „proprietar", aceasta
stabilind chiria lunară la suma de 326 lei româneşti (ROL), conform
baremului stabilit prin Legea nr. 5/1973. Contractul, ce nu i-a fost comunicat
reclamantei, nu menţiona faptul că apartamentul în cauză nu se
mai afla în patrimoniul statului.
8. Prin Procesul-verbal din 10 martie 1998,
primăria l-a pus pe un mandatar al reclamantei în posesia apartamentului
şi i-a informat despre dreptul chiriaşilor imobilului, conform Legii
nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere
privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994), de a
beneficia de o prelungire a contractelor lor de închiriere cu 5 ani. Conform
afirmaţiilor Guvernului, începând cu această dată, societatea H.
a încetat să încaseze chirie pentru apartamentul locuit de familia C.
9. La data de 2 aprilie 1998, reclamanta, ca proprietar
al imobilului, i-a informat pe chiriaşi, prin intermediul unui executor
judecătoresc, despre propunerea sa de a încheia contracte de închiriere cu
ea, statul nemaifiind locatorul lor. Toţi chiriaşii imobilului au
fost de acord, cu excepţia familiei C, care nu a dat niciun răspuns
la notificarea reclamantei şi care a refuzat orice contact cu ea,
neplătindu-i nicio chirie.
10. La data de 26 mai 1998, reclamanta a sesizat
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în evacuare a
familiei C. din apartamentul său, arătând că aceasta nu putea
beneficia de prevederile legale în materie de protecţie a chiriaşilor,
având în vedere că nu exista un contract de închiriere şi că a
refuzat să ia legătura cu ea. La cererea reclamantei, instanţa
le-a trimis soţilor C. un interogatoriu, însă aceştia au refuzat
să îi răspundă.
11. Prin Sentinţa din data de 14 octombrie 1998,
judecătoria a respins acţiunea în evacuare, în temeiul Legii nr.
17/1994. Instanţa a constatat că familia C. dispunea de un contract
de închiriere din data de 8 decembrie 1983, încheiat cu statul, şi a
statuat că Legea nr. 17/1994 prevedea obligaţia proprietarului de a-i
menţine în drepturi pe chiriaşi pentru o perioadă de 5 ani.
12. Prin Decizia din data de 3 noiembrie 1999,
Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantei. Acesta a constatat
că familia C. beneficia de un contract de închiriere valabil, încheiat la
data de 20 ianuarie 1998, şi că nu fusese parte în procedura în
revendicare a imobilului introdusă de reclamantă.
13. Reclamanta a formulat recurs împotriva Deciziei din
data de 3 noiembrie 1999 în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Ea a
subliniat că familia C. refuzase orice contact cu ea de aproape 3 ani,
că contractul de închiriere încheiat în luna ianuarie 1998 cu societatea
H. era nul şi că instanţele sesizate cu soluţionarea cauzei
nu au dat eficienţă consecinţelor legale referitoare la refuzul
familiei C. de a răspunde la interogatoriu, conform art. 225 din Codul de
procedură civilă. Familia C. a menţionat că este de acord
să încheie un contract de închiriere cu reclamanta, cu condiţia ca la
stabilirea chiriei să se ţină cont de veniturile sale. Familia
C. a susţinut că i-ar fi trimis reclamantei contravaloarea chiriei
pentru 5 luni, inclusiv pentru luna mai 1998, dar nu a depus niciun document ca
probă şi nici nu a precizat modul de calcul sau data trimiterii
chiriei.
14. Prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, Curtea
de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantei ca neîntemeiat.
Instanţa a constatat că familia C. beneficia de un contract de
închiriere valabil, încheiat cu statul la data de 8 decembrie 1983, şi
că acest contract fusese prelungit în mod succesiv în baza legii, ultima
oară conform Legii nr. 17/1994, aplicabilă în speţă
faţă de data introducerii acţiunii. Curtea de Apel
Bucureşti a constatat si intenţia familiei C. de a încheia un
contract de închiriere cu reclamanta, cu condiţia să
plătească o chirie adaptată veniturilor sale.
15. Prin adresele din 1 septembrie 2004 şi 29
august 2007, reclamanta a comunicat grefei Curţii că familia C.
locuia încă în apartamentul respectiv, fără să fi încheiat
vreun contract de închiriere cu ea. Conform afirmaţiilor reclamantei, familia
C. nu a plătit nicio sumă cu titlu de chirie până în luna martie
2004, stabilind apoi în mod unilateral suma pe care i-o plătea la
cuantumul de 4,88 EUR şi, în anul 2007, la cuantumul de circa 6 EUR, sume
care erau în mod evident derizorii, având în vedere chiriile practicate pentru
un apartament de 80 m2 situat într-un cartier rezidenţial din
Bucureşti.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
16. Partea esenţială din reglementările
interne relevante în materie, şi anume extrase din Legea nr. 5/1973
privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor
dintre proprietari şi chiriaşi (Legea nr. 5/1973), Legea
locuinţei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996), precum şi
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind
protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile
cu destinaţia de locuinţe (OUG nr. 40/1999) şi Legea nr.
241/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei
pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (Legea nr.
241/2001), este descrisă în Cauza Radovici şi Stănescu
împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01
conexate, §§ 53-59, Hotărârea din 2 noiembrie 2006).
17. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă
citate mai jos sunt de asemenea relevante în speţă.
A. Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau
reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea
nr. 17/1994)
18. Articolele relevante din această lege
prevedeau următoarele:
ARTICOLUL 1
„Contractele de închiriere, indiferent de proprietar,
privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse
normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973 (...) aflate în curs
de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de
drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii [ca cele
stabilite prin Legea nr. 5/1973]."
ARTICOLUL 2
„Contractele de închiriere având ca obiect
aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1, existente la 1 ianuarie
1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988
se reînnoiesc, în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul
ocupă şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul
închirierii."
19. In Decizia nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 şi
Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti şi
Tribunalul Judeţean Braşov au statuat că prelungirea de drept,
ce reiese din Legea nr. 17/1994, a contractelor de închiriere pentru
spaţii cu destinaţia de locuinţă în aceleaşi
condiţii ca şi cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 însemna ca suma chiriei
lunare datorate de fostul chiriaş la stat noului proprietar să
rămână neschimbată.
20. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000,
menţionată mai sus, preciza, de asemenea, că între intrarea în
vigoare a Legii nr. 17/1994 şi cea a OUG nr. 40/1999 a existat un vid
legislativ în măsura în care legea nu prevedea procedura prin care
foştii proprietari cărora li s-au restituit bunurile
naţionalizate să poată încheia noi contracte de închiriere cu
foştii chiriaşi ai statului.
B. Legea locuinţei nr. 114/1996 (Legea nr.
114/1996)
21. Articolul 24 din această lege prevede
următoarele: „Chiriaşul pierde dreptul de a ocupa spaţiul ce
face obiectul contractului de închiriere si este evacuat în următoarele
cazuri: (...)
d) Dacă, cu rea-credinţă, omite trei
luni consecutiv să achite chiria sau cheltuielile de întreţinere.
Evacuarea chiriaşului în cazurile prevăzute
de prezentul articol se face în baza unei hotărâri
judecătoreşti."
C. Jurisprudenţa internă referitoare la
evacuarea chiriaşilor statului din imobilele restituite foştilor
proprietari şi aplicarea OUG nr. 40/1999
22. OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 241/2001, prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor
de închiriere referitoare la apartamente restituite foştilor lor
proprietari. Astfel, instanţele interne au analizat cereri de evacuare a
chiriaşilor introduse înainte şi după 8 aprilie 2004, dată
ce a marcat sfârşitul termenului de 5 ani menţionat de OUG nr.
40/1999.
1. Jurisprudenţa instanţelor în ceea ce
priveşte efectele OUG nr. 40/1999 înainte de data de 8 aprilie 2004
23. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel
Bucureşti a respins acţiunea în evacuare introdusă de un
proprietar împotriva chiriaşului statului care îi ocupa apartamentul.
Aceasta a statuat că transferul de proprietate de la stat la fostul
proprietar includea pentru acesta din urmă şi obligaţia in
rem, ce le aparţinuse autorităţilor, de a-i asigura
chiriaşului dreptul de a folosi apartamentuf conform prevederilor legale
în vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevăzută de
OUG nr. 40/1999, aplicabilă în speţă, deşi chiriaşul
îşi exprimase intenţia de a încheia un nou contract de închiriere.
într-o altă cauză, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucureşti,
întemeindu-se pe OUG nr. 40/1999, a admis cererea proprietarului unui
apartament şi a dispus evacuarea chiriaşului său, care refuzase
în mod repetat, în ciuda notificării ce îi fusese trimisă în baza
prevederilor legale menţionate mai sus, să încheie un contract de
închiriere cu proprietarul.
24. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel
Bucureşti i-a respins unui proprietar acţiunea în evacuare
intentată împotriva chiriaşului său pe motivul că
proprietarul neglijase să îi trimită chiriaşului o notificare,
aşa cum prevedea OUG nr. 40/1999. Instanţa a precizat că
nerespectarea termenului de notificare prescris era sancţionată de
art. 11 din ordonanţă, care prevedea că vechiul contract de
închiriere se prelungea de drept şi că proprietarul nu putea cere
evacuarea chiriaşului pentru neplata chiriei înainte de încheierea unui
nou contract de închiriere.
2. Jurisprudenţa instanţelor în ceea ce
priveşte efectele OUG nr. 40/1999 după data de 8 aprilie 2004
25. Prin Decizia din data de 10 noiembrie 2006, Curtea
de Apel Bucureşti a statuat că chiriaşul care dispunea de un
contract de închiriere prelungit ope legis până la data de 8
aprilie 2004 prin lipsa unei notificări conforme cu OUG nr. 40/1999
beneficia, în cazul repetării lipsei notificării, de o nouă prelungire
a contractului său de închiriere pentru o perioadă de 5 ani, în
temeiul art. 14 din ordonanţă, cu excepţia cazului în care
renunţa la beneficiul acordat de OUG nr. 40/1999 sau dacă ajungea la
un acord cu proprietarul referitor la o altă durată a contractului de
închiriere. într-o altă cauză, prin Decizia din data de 18 aprilie
2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că, prin lipsa
notificării formulate în condiţiile de fond şi formă ale
OUG nr. 40/1999, contractul de închiriere în cauză era prelungit încă
o dată pentru o perioadă de 5 ani.
D. Codul de procedură civilă
26. Art. 225 din Codul de procedură civilă
prevede următoarele:
„Dacă partea, fără motive temeinice,
refuză să răspundă la interogator sau nu se
înfăţişează, instanţa poate socoti aceste
împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de
dovadă în folosul părţii potrivnice."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Convenţie
27. Reclamanta susţine că s-a produs o
încălcare a dreptului său de proprietate, contrară art. 1 din
Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii prelungite în care s-a
aflat de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a percepe chirie,
imposibilitate ce a rezultat din aplicarea prevederilor legale adoptate de autorităţi
în materie de contracte de închiriere pentru spaţii cu destinaţia de
locuinţe. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura piata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
28. Guvernul invocă neepuizarea căilor de
atac interne. In opinia sa, reclamanta ar fi trebuit să introducă împotriva
chiriaşilor, în baza art. 24 din Legea nr. 114/1996, o procedură de
reziliere a contractului de închiriere şi de evacuare întemeiată pe
neplata chiriilor pentru mai mult de 3 luni consecutive. De asemenea, ea ar fi
putut să ia legătura cu chiriaşii, conform condiţiilor de
formă prevăzute de OUG nr. 40/1999, şi în termen de 30 de zile
de la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, pentru a încheia un nou
contract de închiriere sau, în caz de refuz din partea chiriaşilor, pentru
a cere evacuarea lor prin ordonanţă preşedinţială,
conform art. 10 şi 11 din această ordonanţa. Guvernul face
trimitere la o decizie rămasă definitivă, pronunţată
de instanţele interne care au admis acţiunea în evacuare a unui
chiriaş notificat conform OUG nr. 40/1999 (vezi paragraful 23 in fine de
mai sus).
29. Reclamanta consideră că, în
speţă, calea invocată de Guvern în temeiul OUG nr. 40/1999 nu
era aplicabilă deoarece acţiunea în evacuare pe care o introdusese
împotriva chiriaşilor se afla pe rolul instanţelor în momentul
intrării în vigoare a acestei ordonanţe, care nu putea avea efect
retroactiv.
30. Curtea aminteşte că, într-o cauză
similară, a statuat deja că procedura de evacuare întemeiată pe
art. 24 din Legea nr. 114/1996, invocată de Guvern, nu era eficientă (Radovici
şi Stănescu împotriva României, nr. 68.479/01, 71.351/01 si
71.352/01, §§ 62-66, 2 noiembrie 2006).
31. In ceea ce priveşte procedura
prevăzută la art. 10 şi 11 din OUG nr. 40/1999,
susceptibilă să conducă la încheierea unui nou contract de
închiriere sau, în lipsa unui răspuns, la evacuarea chiriaşilor care
ocupă apartamentul în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul,
Curtea observă că această procedură se baza pe notificarea
chiriaşilor de către reclamantă, printr-un executor
judecătoresc şi în cel mult 30 de zile de la intrarea în vigoare a
ordonanţei, cu privire la propunerea sa de a încheia un nou contract de
închiriere. Or, Curtea observă că, la acea dată, procedura în
evacuare pornită de reclamantă în urma unei prime notificări a
chiriaşilor, rămasă fără răspuns, se afla
încă pe rol. In acest sens, ea reaminteşte că a statuat deja
că Guvernul nu a furnizat elemente care să dovedească
eficienţa căii de care ar fi dispus proprietarul care a omis, voit
sau din neglijentă, să respecte condiţiile de formă impuse
de art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 pentru încheierea unui nou contract de
închiriere cu ocupanţii imobilului său înainte de expirarea
termenului de prelungire legală a contractelor (Radovici şi
Stănescu, menţionată mai sus, § 80). Nimic nu îi permite
Curţii să se abată de la această concluzie, Guvernul
neoferind exemple de jurisprudenţa care să permită să se
conchidă în speţă că, în ciuda prevederilor legale în cauză,
exista o jurisprudenţa ce admitea acţiunile în evacuare introduse
împotriva chiriaşilor'atunci când termenul de notificare prevăzut de
OUG nr. 40/1999 nu a fost respectat de proprietari.
32. In aceste circumstanţe, Curtea consideră
că Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine
existenţa unei căi de atac care să îi permită reclamantei
să obţină evacuarea chiriaşilor (vezi, mutatis mutandis,
Radovici şi Stănescu, menţionată mai sus, §§ 62-66).
Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisă.
33. Pe de altă parte, Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3
din Convenţie. In plus, ea constată că acesta nu este afectat de
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat
admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
34. Guvernul admite că refuzul instanţelor
naţionale de a admite acţiunea în evacuare a familiei C.
reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantei de a se folosi de
apartamentul său, justificată din perspectiva celui de-al doilea
alineat al art. 1 djn Protocolul nr. 1 referitor la reglementarea
folosinţei bunurilor. In opinia Guvernului, această
ingerinţă era prevăzută de lege, şi anume de art. 2
din Legea nr. 17/1994, urmărea un scop legitim de interes general, adică
protecţia intereselor chiriaşilor în contextul crizei de
locuinţe ieftine, şi nu era disproporţionată faţă
de acesta.
35. In ceea ce priveşte proporţionalitatea
ingerinţei, Guvernul face referire la Cauza Robitu împotriva României [nr.
33.352/96, Decizia Curţii din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR)
49, p. 67] şi consideră că reclamanta ar fi putut obţine
evacuarea familiei C. pentru neplata chiriilor, chiar şi în lipsa unui
contract de închiriere în formă scrisă. Pe de altă parte,
Guvernul susţine că Legea nr. 17/1994 a reprezentat o soluţie temporară
în materie de locuinţe şi pune în evidenţă adoptarea de
către autorităţi a OUG nr. 40/1999 care le permite
proprietarilor să renegocieze clauzele contractului de închiriere, să
le impună chiriaşilor, sub anumite condiţii, un schimb
obligatoriu de locuinţă sau să ceară evacuarea lor de
către instanţele judecătoreşti interne în cazul în care
refuzau să încheie un contract de închiriere.
36. Reclamanta contestă argumentele Guvernului.
Sprijinindu-se pe prevederile Codului civil referitoare la vânzarea bunului
închiriat, ea susţine că contractul de închiriere încheiat de
autorităţi cu familia C. nu îi era opozabil deoarece nu fusese
înregistrat legal, neavând „dată certă". In ceea ce
priveşte OUG nr. 40/1999, ea consideră că aceste prevederi nu
sunt aplicabile în speţă deoarece procedura în evacuare se afla pe
rolul instanţelor în momentul intrării în vigoare a acesteia.
2. Aprecierea Curţii
37. Curtea reaminteşte că art. 1 din
Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi în mod special, că o
ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la
respectarea bunurilor trebuie să fie legală. In mod special, al
doilea alineat al acestui articol, recunoscându-le statelor dreptul de a
reglementa folosinţa bunurilor, impune condiţia ca acest drept
să se exercite prin adoptarea unor „legi", principiul
legalităţii presupunând existenţa unor norme de drept intern
suficient de accesibile, precise şi previzibile în ceea ce priveşte
aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC],
nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinţe). In plus, Curtea
este chemată să verifice dacă modul în care dreptul intern este
interpretat şi aplicat, chiar în caz de respectare a cerinţelor
legale, produce efecte conforme principiilor Convenţiei (Beyeler
împotriva Italiei [GC], nr. 33.202/96, §§ 108-110, CEDO2000-I).
38. Pe de altă parte, ingerinţa în dreptul de
proprietate trebuie nu numai să urmărească un „scop
legitim", conform cu „interesul general", ci şi să păstreze
un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate
şi scopul urmărit, prin orice măsură aplicată de stat,
inclusiv'măsurile menite să reglementeze folosinţa bunurilor
unui individ. Este ceea ce exprimă noţiunea de ,',just
echilibru", care trebuie păstrat între cerinţele interesului
general al comunităţii şi imperativele de apărare a
drepturilor fundamentale ale individului. In cauze care se referă la
funcţionarea unei legislaţii de mare amploare privind
locuinţele, această apreciere poate să se refere nu numai la
dimensiunea ingerinţei statului în libertatea contractuală şi
relaţiile contractuale pe piaţa locuinţelor, ci şi la
existenţa unor garanţii procedurale şi a altor garanţii
menite să asigure că funcţionarea sistemului şi impactul
său asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici
arbitrare şi nici imprevizibile. Incertitudinea - indiferent că este
de natură legislativă, administrativă sau că ţine de
practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în
considerare pentru a aprecia conduita statului. Intr-adevăr, atunci când
este în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice sunt
obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea
mai mare coerentă (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, menţionată
mai sus, § 151, si Hutten-Czapska, [GC], nr. 35.014/97, §§ 167- 168,
CEDO 2006-...).
39. In speţă, Curtea constată că nu
se contestă faptul că prevederile legale interne ce prelungesc de
drept contractele de închiriere în scop locativ, şi în special Legea nr.
17/1994, a cărei aplicare de către Curtea de Apel Bucureşti a
determinat menţinerea familiei C. în apartamentul reclamantei,
reprezintă o reglementare a folosinţei bunurilor şi că, prin
urmare, are aplicabilitate al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska,
menţionată mai sus, §§ 160-161).
40. Curtea observă totuşi că Legea nr.
17/1994 prevedea că, indiferent cine ar fi proprietarul, contractele de
închiriere în scop locativ referitoare la locuinţe a căror închiriere
era reglementată prin Legea nr. 5/1973 erau prelungite de drept pentru o
perioadă de 5 ani, fără modificarea condiţiilor
contractuale. Reiterând că principiul legalităţii înseamnă
şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile,
precise şi previzibile în aplicarea lor, Curtea observă că, în
anumite privinţe, Legea nr. 17/1994 era lipsită de precizie. Şi
anume, această lege nu prevedea nicio procedură prin care foştii
proprietari, cărora li s-au restituit bunurile naţionalizate
după intrarea în vigoare a legii, puteau încheia contracte de închiriere
în scop locativ cu foştii chiriaşi ai statului şi nici nu
conţinea vreo sancţiune în caz de refuz al acestora din urmă de
a-i recunoaşte ca proprietari şi de a încheia contracte de închiriere
(vezi paragrafele 18 şi 20 de mai sus).
41. Curtea apreciază că, presupunând chiar
că ingerinţa litigioasă a fost compatibilă cu condiţia
de legalitate, elementul de imprecizie constatat în Legea nr. 17/1994 şi
efectele sale trebuie luate în considerare în analiza conformităţii
măsurii litigioase cu cerinţele justului echilibru dintre interesele
de faţă (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, menţionată
mai sus, §§ 108 si 110).
42. In ceea ce priveşte scopul urmărit prin
ingerinţa litigioasă, ca şi Guvernul, Curtea admite că
ingerinţa în cauză urmărea un scop legitim, conform cu interesul
general, şi anume protecţia socială a chiriaşilor într-o
situaţia caracterizată prin criza de locuinţe ieftine.
43. In ceea ce priveşte respectarea justului
echilibru între interesele în cauză, Curtea reaminteşte că
punerea la punct de către autorităţile naţionale a unui
sistem de protecţie a chiriaşilor nu este criticabil în sine, având
în vedere în special marea marjă de apreciere prevăzută de cel
de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totuşi, din moment ce
presupunea riscul de a-i impune locatorului 6 sarcină excesivă în
ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de bunul său,
autorităţile erau obligate să pună la punct proceduri sau
mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite
garanţii pentru ca punerea lor în aplicare şi incidenţa lor
asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare,
nici imprevizibile (Radovici şi Stănescu, menţionată
mai sus, § 76).
44. Curtea nu poate fi de acord cu argumentul
Guvernului în ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei în
speţă. Aceasta observă încă de la început că
reclamanta nu a încheiat niciodată un contract de închiriere cu ocupanţii
apartamentului său, care locuiau acolo în baza unui contract de închiriere
încheiat cu statul în anul 1983 şi prelungit succesiv prin efectul
prevederilor legale în materie de protecţie a chiriaşilor (vezi Radovici
şi Stănescu, menţionată mai sus, § 78; a contrarie,
Hutten-Czapska, menţionată mai sus, § 224). In ceea ce
priveşte posibilitatea reclamantei de a obţine evacuarea familiei C.
chiar în lipsa unui contract de închiriere sub formă scrisă, Curtea
reaminteşte că a constatat lipsa unor elemente care să confirme
eficienţa căilor de atac invocate de Guvern (vezi paragrafele 30-32
de mai sus).
45. Referitor la argumentul Guvernului întemeiat pe
caracterul temporar al prevederilor Legii nr. 17/1994, Curtea reaminteşte
că a statuat în alte cauze referitoare la concilierea intereselor
antagoniste ale proprietarilor şi ale chiriaşilor că sarcina
socială şi financiară pe care o presupune transformarea şi
reforma domeniului locuinţei într-o ţară nu poate reveni unui
anumit grup social, oricare ar fi importanţa pe care o au interesele
celuilalt grup sau ale colectivităţii în ansamblul său (vezi, mutatis
mutandis, Hutten-Czapska, menţionată mai sus, § 225, şi Radovici
şi Stănescu, menţionată mai sus, § 88 in fine). Or,
Curtea observă în speţă că Legea nr. 17/1994, pe care s-au
întemeiat instanţele interne, nu numai că a prelungit cu 5 ani
contractele de închiriere ale vechilor chiriaşi, dar - aşa cum reiese
din dreptul intern relevant - a şi menţinut în această
perioadă aceleaşi condiţii contractuale fixate prin Legea nr.
5/1973, inclusiv baremul de calcul al chiriei, fără a ţine cont
de inflaţia puternică pe care o cunoştea ţara în perioada
respectivă (vezi paragrafele 18 şi 19 de mai sus).
46. In fine, Curtea apreciază că, având în
vedere circumstanţele speţei şi jurisprudenţa sa în
materie, nu se poate considera că intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 a
remediat situaţia reclamantei. Astfel, Curtea reaminteşte că a
statuat deja că lacunele şi prevederile defectuoase ale OUG nr.
40/1999 în cazul proprietarilor care nu au trimis notificări
ocupanţilor apartamentelor lor în termenul prevăzut de OUG nr.
40/1999 din cauza litigiilor aflate pe rol împotriva acestora din urmă au
avut ca efect impunerea unei sarcini disproporţionate părţilor
interesate (Radovici şi Stănescu, menţionată mai
sus, § 88).
47. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciază
că restricţiile suferite de reclamantă timp de mai mulţi
ani în ceea ce priveşte folosinţa apartamentului său, şi în
special imposibilitatea în care s-a aflat de a-i obliga pe ocupanţii
acestuia să îi plătească o chirie din cauza prevederilor
defectuoase şi a lacunelor constatate în Legea nr. 17/1994 şi în OUG
nr. 40/1999, nu au menţinut un just echilibru între protecţia
dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele
interesului general.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §
1 din Convenţie
48. Reclamanta se plânge de interpretarea eronată
a prevederilor legale aplicabile de către instanţele interne, care a
dezavantajat-o faţă de cealaltă parte din procedura
internă, de motivarea insuficientă a hotărârilor pronunţate
şi de refuzul de a lua în considerare lipsa răspunsului familiei C.
la interogatoriu. Ea invocă dreptul său la un proces echitabil, protejat
de art. 6 § 1 din Convenţie, a cărui parte relevantă prevede
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...)
cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil (...)."
49. Curtea reaminteşte că revine în primul
rând instanţelor interne să interpreteze dreptul intern şi
să aprecieze probele administrate; în plus, dacă art. 6 § 1
obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, această
obligaţie nu poate fi înţeleasă ca şi cum ar necesita un
răspuns detaliat la fiecare argument (vezi Garcia Ruiz împotriva
Spaniei [GC], nr. 30.544/96, §§ 26 şi 28, CED0 1999-I).
50. In speţă, Curtea constată că
instanţele interne şi-au întemeiat corect hotărârile pe motive
ce nu păreau să fie arbitrare. In ceea ce priveşte refuzul
familiei C. de a răspunde la întrebările adresate de Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti, Curtea observă că art. 225 din Codul de
procedură civilă invocat de reclamantă nu le impune
instanţelor sesizate cu o cauză să tragă vreo concluzie din
refuzul părţii de a răspunde la un interogatoriu, ci doar le
oferă această posibilitate. In fine, Curtea observă că nu
s-a contestat faptul că reclamanta a beneficiat de o procedură
contradictorie şi că a putut să îşi prezinte argumentele în
apărarea cauzei sale.
51. Rezultă că această parte a cererii
trebuie respinsă din lipsă vădită de temei, pentru
aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din
Convenţie
52. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
53. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de
reparaţie echitabilă în termenul acordat de Curte după
comunicarea cererii.
54. Curtea reaminteşte că ea nu acordă
nicio sumă ca reparaţie echitabilă din moment ce
pretenţiile exprimate în cifre şi documentele justificative necesare
nu au fost trimise în termenul acordat în acest scop de art. 60 § 1 din
Regulament, chiar şi în cazul în care partea reclamantă şi-ar fi
precizat pretenţiile într-un stadiu anterior procedurii (Gourguenidze
împotriva Georgiei, nr. 71.678/01, § 81, 17 octombrie 2006).
55. In speţă, Curtea observă că,
după ce a fost informată în prealabil despre derularea procedurii
după comunicarea cererii printr-o scrisoare din data de 14 octombrie 2004,
reclamanta a fost invitată printr-o scrisoare a grefierului din data de 7
februarie 2005, ce i-a fost retrimisă în copie la data de 24 mai 2005,
să trimită eventualele sale cereri în baza art. 41 citat mai sus. In
ciuda informaţiilor cuprinse în aceste scrisori, reclamanta nu a prezentat
nicio cerere în temeiul art. 41 citat mai sus şi nici nu a făcut
trimitere la vreo cerere trimisă într-un stadiu anterior al procedurii
(vezi, a contrarie, Gourguenidze, menţionată mai sus, § 82).
Prin urmare, nu este cazul să i se acorde nicio
sumă în temeiul art. 41 citat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1
şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Intocmită în limba franceză, apoi
comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, conform art. 77 §§ 2
şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
Preşedinte
Santiago Quesada,
grefier