HOTARARE   Nr. 0 din 7 octombrie 2008

în Cauza Grigoras împotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 65 din 28 ianuarie 2010

(Cererea nr. 19.188/03)

In Cauza Grigoraş împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 16 septembrie 2008,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.   La originea cauzei se află o cerere (nr. 19.188/03) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni români, domnul Tiberiu Cristian Grigoraş şi doamna Anca Grigoraş (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 26 mai 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.  Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul Bogdan-Nicolae Bulai şi de doamna Daniela-Anca Deteşeanu, 2 avocaţi din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.

3.  La data de 27 februarie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice Guvernului cererea. De asemenea, preşedintele a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 29 § 3).

ÎN   FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4.  Reclamanţii s-au născut în anul 1956 şi locuiesc în Bad Neuenahr.

5.  La data de 28 septembrie 1989, apartamentul 14 din str. Turda nr. 108, municipiul Bucureşti, proprietatea reclamanţilor, a fost confiscat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, cu plata unei compensaţii, ca urmare a hotărârii lor de a părăsi ţara. Din dosarul respectiv rezultă că reclamanţii au primit suma de 131.538 lei româneşti cu titlu de compensaţie.

6. La data de 14 noiembrie 1996, societatea R.V., o societate deţinută de stat şi responsabilă cu administrarea proprietăţilor statului, a vândut apartamentul către chiriaşii care îl ocupau la data respectivă, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

7.  La data de 29 noiembrie 1996, Tribunalul Bucureşti, printr-o hotărâre definitivă, a admis o acţiune formulată de reclamanţi, a anulat confiscarea, declarând-o ilegală, şi a dispus restitutio in integrum.

8.  La data de 5 septembrie 1997, Consiliul Municipiului Bucureşti a dispus restitutio in integrum a apartamentului, iar la data de 15 septembrie 1997 a informat societatea R.V. despre acest lucru.

9. La data de 14 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti, printr-o decizie definitivă, a respins acţiunea formulată de consiliul municipal, la care s-au alăturat şi reclamanţii, îndreptată împotriva societăţii R.V. şi a foştilor chiriaşi ai apartamentului, având ca obiect constatarea nulităţii vânzării. Instanţa a considerat    că    vânzarea    respectase    prevederile    Legii nr. 112/1995 şi că fusese efectuată cu bună-credinţă. De asemenea, instanţa a declarat că reclamanţii vor primi o despăgubire conform Legii nr. 10/2001.

10. In datele de 25 iulie şi 14 noiembrie 2001, reclamanţii au cerut restituirea în natură a apartamentului în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Până în prezent, aceştia nu au primit niciun răspuns.

11. La data de 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins o cerere (recurs în anulare) introdusă de procurorul general, la solicitarea reclamanţilor, pentru casarea hotărârii din 14 mai 2001, cu motivarea că era contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi principiului securităţii raporturilor juridice. Instanţa a considerat că vânzarea fusese realizată cu bună-credinţă şi a observat că principiul securităţii raporturilor juridice nu fusese încălcat, deoarece vânzarea a precedat hotărârea definitivă prin care s-a dispus restitutio in integrum şi, chiar mai mult, foştii chiriaşi nu fuseseră părţi în procedura respectivă, astfel încât hotărârea definitivă respectivă nu le era opozabilă.

II.  Dreptul intern pertinent

12.   Prevederile legale şi jurisprudenţa relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-33, CEDO 1999-VII), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005- VII), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).

ÎN   DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

13.   Reclamanţii susţin că vânzarea de către stat a apartamentului 14 unei terţe persoane a constituit o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii

14.  Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

15. Guvernul a reiterat argumentele arătate anterior în cauze similare. In mod special, acesta a considerat că reclamanţii au primit deja o sumă considerabilă de bani cu titlu de compensaţie în momentul naţionalizării, şi anume echivalentul a 8.815 dolari americani (USD).

16. Reclamanţii se opun acestor argumente. De asemenea, ei au susţinut că suma primită cu titlu de compensaţie nu a fost echitabilă şi corectă.

17.    Curtea reiterează faptul că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, vânzarea bunurilor altora de către stat, chiar înainte de soluţionarea definitivă de către instanţe a problemei proprietăţii, este considerată a fi o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Străin şi alţii, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §35, 16 februarie 2006).

18. După ce a analizat toate elementele aflate în posesia sa, Curtea apreciază că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o altă concluzie în cauza de faţă. Vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor îi împiedică încă să îşi exercite dreptul de proprietate confirmat printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie echivalează cu o privare de facto de bunuri şi observă că durează de mai mult de 12 ani, în lipsa unei despăgubiri care să reflecte valoarea de piaţă a bunului lor (vezi, mutatis mutandis, Konnerth împotriva României, nr. 21.118/02, § 76 in fine, 12 octombrie 2006). In acest sens, Curtea observă că reclamanţii au primit echivalentul a 8.815 USD la data naţionalizării.

19.   De asemenea, Curtea reiterează faptul că, la data evenimentelor, legea română nu prevedea niciun mijloc efectiv capabil să le ofere reclamanţilor o despăgubire pentru această privare de bunuri (vezi Străin şi alţii, menţionată mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu împotriva României, menţionată mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). Mai mult, Curtea observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri înfiinţat în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente le-ar permite beneficiarilor acestei legi să obţină despăgubiri care să reflecte valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi, conform unei proceduri şi unui program previzibile.

20.  Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor, combinată cu lipsa de despăgubire care să reflecte valoarea de piaţă a bunului lor, i-a făcut pe reclamanţi să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

21.  Reclamanţii susţin că neexecutarea hotărârii definitive din 29 noiembrie 1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti i-a lipsit de dreptul la un proces echitabil. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilităţii

22.  Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

23. Ţinând cont de constatările menţionate în paragrafele de mai sus (17-20), Curtea consideră că nu este nevoie să mai analizeze dacă, în speţă, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 (vezi Pais împotriva României, nr. 4.738/04, § 39, 21 decembrie 2006, şi, mutatis mutandis, Zanghi împotriva Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23; Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, şi Biserica Catolică din Chania împotriva Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-VIII, §50).

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

24. Conform art. 41 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

25.  Reclamanţii solicită restituirea apartamentului 14, drept cea mai adecvată modalitate prin care statul să le repare prejudiciul. In caz de nerestituire, aceştia solicită o sumă echivalentă cu valoarea actuală a proprietăţii lor, care, conform raportului de expertiză pe care l-au înaintat Curţii, se ridică la 62.500 euro (EUR). De asemenea, aceştia solicită suma de 7.000 EUR drept daune morale.

26.  Guvernul consideră, în conformitate cu propriul său raport de expertiză, că valoarea de piaţă a apartamentului 14 este de 35.896 EUR. De asemenea, acesta consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care reclamanţii susţin că l-au suferit. In orice caz, Guvernul consideră că suma solicitată în acest sens este excesivă.

27.  Curtea reiterează că o hotărâre prin care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. In cazul în care dreptul intern nu permite decât o înlăturare parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o despăgubire părţii lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. In exercitarea acestei puteri, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere, după cum atestă adjectivul „echitabilă" şi expresia „dacă este cazul".

28.  Printre elementele pe care le ia în considerare Curtea atunci când evaluează despăgubirea se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a pretinsei încălcări, şi prejudiciul moral, adică reparaţia pentru neliniştea, disconfortul şi incertitudinea cauzate de încălcare, precum şi alte pierderi nepatrimoniale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

29. In circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea proprietăţii în discuţie (apartamentul 14), astfel cum a fost dispusă prin hotărârea rămasă definitivă din 29 noiembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

30.  In lipsa unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea hotărăşte ca statul pârât să le plătească reclamanţilor, ca daune materiale, o sumă care să ţină cont de valoarea actuală a proprietăţii şi de compensaţia pe care reclamanţii au primit-o deja (vezi paragraful 5 de mai sus). Ţinând cont de informaţiile aflate la dispoziţia sa cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, de rapoartele de expertiză prezentate de părţi şi de suma de bani primită de către reclamanţi la data naţionalizării, Curtea le acordă suma de 36.000 EUR, drept daune materiale.

31.    Curtea consideră că grava ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor nu ar putea fi compensată în mod adecvat prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă împreună suma de 4.000 EUR, drept daune morale.

B. Cheltuieli de judecată

32.  Reclamanţii mai solicită şi suma de 9.438 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, defalcate după cum urmează: 3.000 EUR pentru onorariile avocaţiale aferente procedurii în faţa Curţii, 3.639,15 EUR pentru deplasările din Germania în România în timpul procedurii, 144 EUR pentru raportul de expertiză şi restul, detaliat într-un tabel, pentru diferite cheltuieli (onorarii avocaţiale în  procedurile  interne, onorarii  notariale,  taxe de timbru, traduceri). Aceştia au prezentat facturi referitoare la onorariile avocaţiale, onorariile expertului, taxele de timbru şi deplasări.

33.  Guvernul contestă pretenţiile reclamanţilor şi consideră că sunt excesive.

34.  Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 2.500 EUR, cu toate cheltuielile incluse.

C. Dobânzi moratorii

35. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU  ACESTE   MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă;

2.  hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;

3.  hotărăşte că nu este necesar să analizeze pe fond plângerea prin prisma art. 6 § 1 din Convenţie;

4.  hotărăşte

a) ca statul pârât să le restituie reclamanţilor apartamentul 14, situat în str. Turda nr. 108, municipiul Bucureşti, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie;

b) ca, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 36.000 EUR (treizeci şi şase mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

c) ca, în orice caz, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 4.000 EUR (patru mii euro) drept daune morale şi suma de 2.500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

d) ca sumele menţionate mai sus să fie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5.  respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Intocmită în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 7 octombrie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier