HOTARARE Nr. 0
din 7 februarie 2008
în Cauza Societatea
Comerciala „Sefer" - S.A. împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 39 din 18 ianuarie 2010
(Cererea nr. 27.784/04)
In Cauza Societatea Comercială „Sefer" - S.A.
împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic,
preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan,
David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre,
judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 17 ianuarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
27.784/04) îndreptată împotriva României, prin care o societate
comercială română, Societatea Comercială „Sefer" - S.A. (reclamanta),
a sesizat Curtea la data de 7 iunie 2004 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul S.
Movilă, administratorul său. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul R. Radu, de la Ministerul Afacerilor
Externe.
3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a hotărât
să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din
Convenţie, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi
timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Societatea reclamantă este o societate
comercială română înfiinţată în anul 1997, având sediul
social în localitatea Brazi.
5. La data de 26 iunie 1997, la o adunare
generală extraordinară a acţionarilor societăţii „Petrobrazi"
- S.A. (societatea R), sucursală a Societăţii
Naţionale a Petrolului (Petrom), s-a hotărât transferul unei
părţi din bunurile acestei societăţi, printre care un teren
în suprafaţă de 2.562 m2 şi construcţiile aflate
pe acest teren, în patrimoniul reclamantei, societate înfiinţată în
anul 1997 prin sciziunea societăţii P. Prin procesul-verbal întocmit
la data de 4 septembrie 1997 s-a constatat transferul în discuţie. In anul
1998, societatea reclamantă a fost privatizată.
6. Prin Sentinţa din data de 30 aprilie 2002,
camera însărcinată cu registrul funciar a Judecătoriei
Ploieşti a admis acţiunea reclamantei prin care se solicita
înscrierea în registrul funciar a dreptului său de proprietate asupra
terenului în suprafaţă de 2.562 m2 şi asupra construcţiilor
aferente.
7. La apelul societăţii P, prin Decizia din
data de 16 octombrie 2002, Tribunalul Prahova a modificat în parte
sentinţa menţionată mai sus în sensul că a respins
acţiunea reclamantei cu privire la o parcelă de 35,45 m2
din terenul în litigiu şi din construcţia aflată pe această
parcelă. Instanţa s-a bazat în special pe un titlu de proprietate al
societăţii P. din 5 ianuarie 2001 şi pe o adresă a biroului
administrativ de cadastru şi cartografie din Prahova din 21 iunie 2002,
care aprecia că parcela în discuţie nu făcea parte din terenul
la care era îndreptăţită reclamanta. Această parcelă
era cunoscută sub numele de „pavilion - intrare principală a barierei
de pe drumul dintre Ploieşti şi Brazi".
8. Prin Decizia definitivă din data de 23 aprilie
2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamantă
şi a confirmat temeinicia Sentinţei din 30 aprilie 2002. După ce
a comparat titlurile de proprietate ale celor două societăţi
asupra parcelei în litigiu, Curtea de Apel Ploieşti a statuat că din
probele aflate la dosar, din procesele-verbale din 26 iunie şi 4
septembrie 1997 şi din documentele anexate reieşea că titlul
reclamantei prevala faţă de cel din anul 2001 furnizat de societatea
P Curtea de Apel Ploieşti a mai adăugat că societatea P nu
ceruse şi nu furnizase un document cadastral pentru a dovedi că
parcela în litigiu nu făcuse obiectul transferului de patrimoniu
hotărât la data de 26 iunie 1997.
9. In urma recursului în anulare formulat de
procurorul general al României în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de
procedură civilă, prin Decizia din data de 16 decembrie 2003, Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Decizia din data de 23
aprilie 2003 menţionată mai sus şi, pe fond, a respins
acţiunea reclamantei în ceea ce priveşte parcela în litigiu în
suprafaţă de 35,45 m2 şi construcţia
aferentă. Admiţând argumentele procurorului general întemeiate pe
art. 10 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea
Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române şi pe art.
3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
statuat că parcela şi construcţia aferentă aflate în
litigiu făceau parte din infrastructura feroviară ce aparţinea
domeniului public al statului. Prin urmare, acestea nu puteau face obiectul
unei înscrieri în registrul funciar ca proprietate a reclamantei. In plus,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că din dosar,
în special din Adresa biroului administrativ de cadastru şi cartografie
Prahova din 21 iunie 2002 reieşea că parcela în discuţie nu
făcea parte din terenul în suprafaţă de 2.562 m2 cu
privire la care reclamanta solicita înscrierea dreptului său de proprietate.
10. Prin Decizia din 12 decembrie 2006, Tribunalul
Prahova a respins cererea în revizuire a reclamantei împotriva Deciziei din
data de 16 octombrie 2002 ca neîntemeiată, pe motivul că nu erau
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
II. Dreptul intern pertinent
A. Codul de procedură civilă
11. Articolele relevante din Codul de procedură
civilă prevăd următoarele:
ARTICOLUL 330
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea
Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă
de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru
următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o
încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare
greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este
vădit netemeinică (...)."
ARTICOLUL 3301
„In cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi
2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când
hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."
12. Aceste articole, astfel cum erau redactate la data
evenimentelor, au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă.
B. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi
reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române
13. Articolul 10 din ordonanţă, astfel cum
era redactat la data Deciziei din 16 decembrie 2003 a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, descrie elementele ce compun infrastructura
feroviară publică, şi anume căile ferate şi trenurile
aferente, construcţiile destinate protejării şi supravegherii
traficului feroviar, precum şi alte instalaţii aferente
infrastructurii în discuţie. Acest articol prevede că o hotărâre
a guvernului trebuie să precizeze concret elementele infrastructurii
feroviare publice, celelalte elemente aparţinând societăţilor
însărcinate cu gestionarea infrastructurii feroviare.
C. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia
14. Articolul 3 din această lege prevede că
domeniul public al statului, al judeţelor şi al municipiilor este
constituit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din
Constituţie, din cele care figurează în anexa la legea în
discuţie, precum şi din alte bunuri care, în temeiul legii sau prin
natura lor, sunt de uz sau de interes public, conform legii sau
hotărârilor consiliului judeţean, respectiv local.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
15. Reclamanta denunţă o
încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza
anulării Deciziei definitive din 23 aprilie 2003 de către Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în urma unui recurs în anulare
formulat de procurorul general şi invocă art. 1 din Protocolul nr. 1,
care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
16. Guvernul susţine că reclamanta nu
avea un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii (Kopecky
împotriva Slovaciei [GC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004, şi Broniowski
împotriva Poloniei [GC], nr. 31.443/96, § 129, 22 iunie 2004). Acesta
arată că Hotărârea din 16 decembrie 2003, admiţând recursul
în anulare, nu a lipsit-o de bunul său, deoarece aceasta preciza, pe de o
parte, că infrastructura feroviară, inclusiv terenul în litigiu în
suprafaţă de 35,45 m2, făcea parte din domeniul
public al statului şi, pe de altă parte, că parcela de 35,45 m2
nu făcea parte din terenul în suprafaţă de 2.562 m2
care a făcut obiectul transferului de proprietate dintre societatea P
şi reclamantă. Pe deasupra, Guvernul consideră că, în
speţă, este aplicabilă jurisprudenţa Curţii privind
interpretarea şi aplicarea dreptului intern de către instanţele
interne, în lipsa oricărei urme de arbitrar (Garcia Ruiz împotriva
Spaniei [GC], nr. 30.544/96, § 28, 21 ianuarie 1999, Kopp împotriva
Elveţiei, nr. 23.224/94, § 59, 25 martie 1998, şi Kopecky, menţionată
mai sus, § 56).
17. Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Ea
argumentează că avea un „bun" recunoscut prin Decizia din data
de 23 aprilie 2003, a cărui posesie a pierdut-o în favoarea statului.
18. Curtea reaminteşte că un reclamant nu
poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în
măsura în care hotărârile pe care le incriminează se referă
la „bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. De asemenea, ea
constată că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a
organelor Convenţiei, noţiunea de „bunuri" poate include atât
„bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe,
în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o
„speranţă legitimă" de a obţine exercitarea
efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky, menţionată
mai sus, § 35).
19. Curtea observă că dreptul de proprietate
al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin Decizia
rămasă definitivă din data de 23 aprilie 2003,
pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în favoarea
părţii interesate. Ea constată că dreptul astfel recunoscut
nu era revocabil (vezi, a contrarie, Blucher împotriva Republicii Cehe (dec),
nr. 58.580/00, 4 august 2004). Prin urmare, reclamanta era în mod incontestabil
titulara unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu
împotriva României [GC], nr. 28.342/95, § 70, 28 octombrie 1999).
20. Pe de altă parte, Curtea constată
că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul
art. 35 § 3 din Convenţie. In plus, ea constată că el nu este
lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat
admisibil.
B. Asupra fondului
21. Guvernul nu contestă existenţa
unei ingerinţe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. El
consideră că ingerinţa era justificată în ceea ce
priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce ea era prevăzută
de lege la data procesului, urmărea un scop legitim, şi anume corecta
aplicare a legii, şi era proporţională, având în vedere
suprafaţa foarte redusă a terenului în litigiu şi faptul că
acesta era grevat de construcţiile ce făceau parte din infrastructura
feroviară.
22. Reclamanta consideră că privarea sa de
libertate nu avea un temei legal şi era disproporţionată,
decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezentând o
expropriere fără despăgubire. De asemenea, reclamanta mai
arată că transferul bunului în discuţie din patrimoniul său
în patrimoniul statului i-a impus o sarcină exorbitantă, în lipsa
unei decizii administrative care să prevadă că parcela în
discuţie aparţine domeniului public şi că acest transfer nu
se putea face fără o despăgubire adecvată.
23. Curtea reaminteşte că prin Decizia din 23
aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, care a confirmat în
ultimă instanţă sentinţa din data de 30 aprilie 2002 a
Judecătoriei Ploieşti, reclamantei i s-a recunoscut un drept de
proprietate asupra terenului în litigiu. Ea consideră că anularea de
către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei
definitive menţionate mai sus a avut ca efect lipsirea reclamantei de
bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al
articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, SC
Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr.
22.687/03, § 44, 1 decembrie 2005).
24. O lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua
norme se poate justifica numai dacă demonstrăm în special că a
intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege. Pe deasupra, orice ingerinţă
în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul de
proporţionalitate (Brumărescu, menţionată mai sus,
§§ 73-74).
25. Presupunând chiar că ingerinţa în
cauză a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, şi
anume prevederile Codului de procedură civilă ce reglementează
recursul în anulare, şi că aceasta ar fi servit unei cauze de
utilitate publică, Curtea consideră că, în speţă, ca
şi în celelalte cauze similare cu cea de faţă cu care a fost
sesizată, justul echilibru a fost stricat şi că reclamanta a
suportat o sarcină specială şi exorbitantă prin lipsirea de
bunul ce îi fusese recunoscut prin Hotărârea rămasă definitivă
din data de 23 aprilie 2003, fără să existe motive substanţiale
şi imperioase. Curtea observă că Guvernul invocă o eroare
de drept a instanţelor comune pentru a justifica ingerinţa în dreptul
la respectarea bunurilor reclamantei. In acest sens, ea apreciază că
faptul că procurorul general, a cărui părere a fost
confirmată prin decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de
Apel Ploieşti la finalul unei proceduri contradictorii şi după
epuizarea căilor de atac comune, nu poate justifica privarea unui bun
dobândit în legalitate în urma unui litigiu civil soluţionat în mod
definitiv (vezi, mutatis mutandis, SC Masinexportimport Industrial Group SA,
menţionată mai sus, §46).
26. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
II. Asupra
aplicării art. 41 din Convenţie
27. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
28. Fără a oferi detalii, reclamanta
solicită o reparaţie echitabilă pentru ingerinţa
suferită.
29. Guvernul arată că reclamanta a solicitat
la modul general acordarea unei reparaţii echitabile, fără
a-şi exprima în mod explicit cererea în ceea ce priveşte prejudiciul
material sau prejudiciul moral. In plus, acesta consideră că o
eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o
reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit de
reclamantă.
30. Curtea constată că, în baza art. 60 din
Regulamentul său, poate respinge în tot sau în parte o cerere de
reparaţie echitabilă dacă reclamantul nu a formulat o cerere
specifică în acest sens şi dacă nu şi-a formulat
pretenţiile, exprimate în cifre şi defalcate pe rubrici şi
însoţite de documentele justificative relevante, în termenul acordat
pentru prezentarea observaţiilor sale pe fond. Impreună cu Guvernul,
Curtea observă că reclamanta nu şi-a exprimat cererea în cifre.
31. Ţinând cont de faptul că reclamanta nu a
furnizat elemente care să îi permită să evalueze un eventual
prejudiciu material, Curtea consideră că nu este cazul să îi
aloce nicio sumă în acest sens. In schimb, ea consideră că
reclamanta a suferit un anumit prejudiciu moral. Statuând cu echitate, ea îi
acordă suma de 2.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
32. Reclamanta nu solicită rambursarea
cheltuielilor de judecată suportate în faţa instanţelor interne.
33. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât
în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea
nu îi acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
34. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească
reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000
EUR (două mii euro) ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi
datorată cu titlu de impozit, sumă ce va fi convertită în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii,
această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă, având
o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi
comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2
şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier