HOTARARE Nr. 0
din 14 octombrie 2008
în Cauza Iordache împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 797 din 23 noiembrie 2009
(Cererea nr. 6.817/02)
In Cauza Iordache împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele,
Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23
septembrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.817/02)
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul
Florian Iordache (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 iunie
2001 în temeiul art.34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale [Convenţia).
2. Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul
asistenţei judiciare, este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în
Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său,
domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine în special o încălcare a
dreptului său de acces la instanţă din cauza respingerii acţiunii sale ca
urmare a neachitării taxelor de timbru, precum şi o încălcare a dreptului său
la respectarea vieţii de familie, în măsura în care i s-au interzis drepturile
părinteşti în urma unei condamnări penale şi instanţele au refuzat să îi acorde
un drept de vizită. In fine, el susţine că nu are nicio cale de atac efectivă
pentru a se plânge de interzicerea drepturilor sale părinteşti.
4. La data de 18 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să îi
comunice cererile de mai sus Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din
Convenţie, aceasta a mai hotărât să fie analizate în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia cauzei. In aceeaşi zi, Curtea a hotărât să acorde
prioritate cererii, în aplicarea art. 41 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1966 şi locuieşte în
Giurgiu.
A. Procedura penală împotriva reclamantului
6. La data de 9 septembrie 1998, printr-o ordonanţă a
parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, reclamantul a fost învinuit pentru
omucidere comisă asupra persoanei lui M.U., concubinul soţiei sale, V.I. In
aceeaşi zi, el a fost arestat preventiv.
7. Prin rechizitoriul din 27 octombrie 1998, parchetul
l-a trimis în judecată pe reclamant în faţa Tribunalului Bucureşti pentru
infracţiunile menţionate în ordonanţa de punere sub acuzare. Parchetul a
reţinut că, la data de 8 septembrie 1998, însoţit de alte persoane (martorii)
şi de fiul său minor, reclamantul s-a dus cu maşina la casa victimei; acolo a
izbucnit o altercaţie, iar partea interesată i-a aplicat câteva lovituri de
cuţit lui M.U., care i-au fost fatale acestuia. Apoi, reclamantul s-a urcat în
maşină şi le-a arătat martorilor cuţitul.
8. Prin Sentinţa din 29 martie 1999, Tribunalul Giurgiu
l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, însoţită
automat de pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 coroborat cu art. 71 din
Codul penal, inclusiv interdicţia de exercitare a autorităţii părinteşti în
timpul detenţiei. Instanţa a confirmat în mare parte constatările parchetului.
9. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel
Bucureşti la data de 26 mai 1999, apoi de Curtea Supremă de Justiţie, prin
Decizia definitivă din 17 noiembrie 1999.
10. Prin Sentinţa din 23 octombrie 2000, Tribunalul
Giurgiu a respins cererea de revizuire introdusă de reclamant. Sentinţa a fost
confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 8 ianuarie 2001, precum şi de
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia definitivă din 24 aprilie 2001.
11. La data de 29 mai 2007, comisia pentru
individualizarea pedepselor a modificat regimul de executare a pedepsei
reclamantului, care a trecut de la regimul semideschis la regimul de maximă
securitate. Prin Incheierea din 21 iunie 2007, contestaţia formulată de
reclamant în temeiul Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost
respinsă de judecătorul-delegat, care a reţinut că nu erau întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru executarea pedepsei în regim semideschis. Prin
Sentinţa din 6 septembrie 2007, Judecătoria Giurgiu a confirmat încheierea
judecătorului-delegat.
12. Prin Sentinţa din 12 iulie 2007, Judecătoria
Giurgiu a respins cererea reclamantului de întrerupere a executării pedepsei.
Intemeindu-se pe o expertiză medico-legală, instanţa a hotărât că starea de
sănătate a reclamantului nu era incompatibilă cu regimul de detenţie cu executare.
B. Procedurile referitoare la M.l., fiul minor al
reclamantului
1. Divorţul părinţilor
13. La data de 25 ianuarie 1999, Judecătoria Giurgiu a
pronunţat divorţul dintre reclamant şi V.I.
14. Copilul minor, M.l., născut la data de 15 decembrie
1993, a fost încredinţat spre îngrijire de către instanţă fostei soţii a
reclamantului. In plus, instanţa l-a condamnat pe reclamant la plata unei
pensii alimentare către fiul său.
2. Acţiunea pentru stabilirea unui drept de vizită
15. In anul 2000, reclamantul a intentat o acţiune
împotriva fostei sale soţii în faţa Judecătoriei Giurgiu pentru a obţine
dreptul de a-şi vizita fiul, pe care nu îl mai văzuse de la încarcerarea sa din
data de 9 septembrie 1998.
16. Prin Sentinţa din 16 octombrie 2000, Judecătoria Giurgiu
a respins cererea acestuia. Ea a statuat că mama copilului nu putea fi
constrânsă să îl aducă pe acesta la închisoare.
17. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei
hotărâri şi a solicitat Tribunalului Giurgiu să îi permită fratelui său să îl
însoţească pe copil în timpul vizitelor. Cererea de apel a fost înregistrată de
Tribunalul Giurgiu la data de 29 ianuarie 2001. La data de 19 februarie 2001,
la primul termen de judecată, instanţa a constatat că reclamantul nu fusese
citat corect. In continuare, ea a observat că acesta trebuia să plătească o
taxă judiciară de timbru în sumă de 60.000 lei româneşti (ROL) pentru prima
instanţă şi în sumă de 30.000 ROL pentru apel, precum şi timbrul judiciar în
valoare de 4.500 ROL. Tribunalul a dispus ca reclamantul să fie citat şi ca
citaţia să menţioneze obligaţia de a achita aceste sume.
18. La data de 19 martie 2001, pentru a-i permite
reclamantului să achite cheltuielile de judecată, cauza a fost amânată, la
cererea acestuia, pentru data de 2 aprilie 2001. Din cauza citării incorecte, a
fost stabilit un nou termen de judecată pentru data de 30 aprilie 2001. La
această dată, reclamantul a solicitat un nou termen, pentru a intra în legătură
cu familia sa în vederea obţinerii mijloacelor financiare necesare.
19. La data de 28 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a
respins o nouă cerere de amânare introdusă de reclamant pentru a i se permite
să îşi contacteze familia şi a declarat apelul nul din cauza neplăţii taxelor
de timbru.
20. La data de 29 iunie 2001, reclamantul a făcut
recurs împotriva acestei decizii. Curtea de Apel Bucureşti a fixat la suma de
30.000 ROL taxele de timbru şi la suma de 1.500 ROL timbrul judiciar, sume pe
care reclamantul nu le-a achitat.
Prin urmare, prin Decizia definitivă din 24 septembrie
2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul pentru neplata taxelor de
timbru.
3. Cereri formulate la direcţia pentru protecţia
copilului
21. Reclamantul a trimis mai multe adrese la Direcţia
Judeţeană pentru Protecţia Copilului Giurgiu (direcţia), pentru a atrage
atenţia acesteia asupra situaţiei fiului său. El susţinea că fosta sa soţie
plecase în Spania pentru a se prostitua şi că abandonase copilul.
22. Prin Adresa din 10 noiembrie 2003, direcţia l-a
informat că, înainte să plece în Spania, fosta lui soţie solicitase la Primăria
Giurgiu ca CB., sora sa, să fie numită curatorul copilului M.l., cerere ce
fusese admisă la data de 24 iulie 2002. Conform acestei adrese, M.l. locuia cu
mătuşa sa la Velcea, judeţul Giurgiu, şi frecventa cursurile şcolii locale; pe
de altă parte, copilul ar fi declarat că era mulţumit că locuia cu mătuşa sa.
Mai mult, mama acestuia contribuia la întreţinerea fiului său, trimiţând
regulat bani prin poştă.
De asemenea, direcţia a respins cererea reclamantului
ca CB. să fie înlocuită în calitatea sa de curator de către fratele părţii
interesate. Aceasta a luat notă de o declaraţie dată de fratele reclamantului
prin care acesta o informa că nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l
creşte pe M.l., având la rândul său 3 copii în îngrijire, şi că, în orice caz,
copilul era bine tratat în familia mătuşii sale. Direcţia a considerat că nu
era necesar să numească un alt curator pentru M.l., atât timp cât mătuşa sa îi
oferea un mediu familial armonios.
23. La o dată neprecizată, reclamantul a făcut o
plângere la poliţia oraşului Giurgiu.
In Adresa din data de 18 noiembrie 2003, Poliţia
Giurgiu a reluat informaţiile ce figurau în Adresa direcţiei din data de 10
noiembrie 2003.
24. Prin Adresa din 10 februarie 2004, direcţia i-a
comunicat reclamantului că nu putea să se implice în căutarea unei soluţii
pentru situaţia sa. Ea justifica neintervenţia sa prin faptul că, în virtutea
Sentinţei de condamnare din 29 martie 1999, reclamantul nu îşi mai putea
exercita autoritatea părintească în timpul detenţiei sale. De asemenea,
direcţia i-a reamintit că mama i-l încredinţase pe fiul său spre îngrijire lui
CB., mătuşa acestuia.
25. La data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost
informat de fratele său că CB. părăsise România şi că îl luase pe copil cu ea
în Spania. Fratele reclamantului susţinea că acolo copilul era exploatat prin
reţele de trafic de fiinţe umane.
4. Acţiunea pentru încredinţarea copilului
26. La data de 26 mai 2005, reclamantul a sesizat
Judecătoria Giurgiu cu o acţiune împotriva fostei sale soţii, a lui CB. şi a
direcţiei pentru a i se încredinţa copilul M.l. Partea interesată a solicitat
ca acesta să îi fie încredinţat direcţiei până la punerea sa în libertate. Prin
Sentinţa din 9 februarie 2006, instanţa a constatat că CB. nu reuşise să îi
ofere lui M.l. un mediu familial mulţumitor, că mama copilului, care se afla
tot în Spania, nu îi trimitea cu regularitate ajutor financiar şi că minorul
fusese rău tratat cu ocazia şederii sale în Spania. Ea a constatat că situaţia reţinută
de instanţa ce încredinţase copilul mamei sale se schimbase considerabil de la
sentinţă; prin urmare, ea a admis acţiunea reclamantului şi l-a încredinţat pe
M.l. direcţiei.
27. Informaţiile aflate la dosar nu permit să se
stabilească dacă această sentinţă a rămas definitivă.
II. Dreptul intern pertinent
28. Prevederile legale relevante în materie de taxe de
timbru sunt descrise în hotărârile Weissman si alţii împotriva României [nr.
63.945/00, §§ 20-21, CEDO 2006-VII (extrase)] şi Iorga împotriva României (nr.
4.227/02, § 22-25, 25 ianuarie 2007).
29. Prevederile legale relevante din Codul penal
referitoare la interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă accesorie sunt
descrise în Hotărârea Sabou şi Pîrcălab împotriva României (nr.
46.572/99, § 21, 28 septembrie 2004).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie
30. Reclamantul denunţă refuzul instanţelor, întemeiat
pe neplata taxelor de timbru, de a statua asupra cererii sale de obţinere a
dreptului de a-şi vizita copilul. In esenţă, el invocă art. 6 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra admisibilităţii
31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este
vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea
constată că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin
urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
32. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii în materie
de acces la instanţă, în special pe hotărârile Golder împotriva Regatului
Unit (21 februarie 1975, seria A nr. 18), Z. si alţii împotriva
Regatului Unit [(MC), nr. 29.392/95, CEDO' 2001-V], Airey împotriva
Irlandei (9 octombrie 1979, seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky
împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B) şi Kreuz
împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI), Guvernul arată că
stabilirea cheltuielilor de procedură în cadrul acţiunilor civile nu poate
constitui, în sine, o piedică în dreptul de acces la o instanţă. El susţine că
reclamantul ar fi putut să solicite din partea Ministerului Finanţelor scutirea
de taxa de timbru. In plus, el a avut mai mult de două luni la dispoziţie
pentru a plăti cheltuielile.
33. In fine, el argumentează că, spre deosebire de
cauza Weissman şi alţii menţionată mai sus, în care Ministerul
Finanţelor era atât partea pârâtă, cât şi autoritatea însărcinată să analizeze
cererea de scutire, în speţă, litigiul îi privea exclusiv pe reclamant şi pe
fosta lui soţie.
34. Reclamantul susţine că tribunalul judeţean nu i-a
comunicat valoarea taxei de timbru şi că, deşi această valoare ar putea părea
derizorie pentru marele public, pentru el nu era deloc derizorie, deoarece era
încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. De asemenea, el consideră că
instanţa nu i-a analizat situaţia deosebită, şi anume imposibilitatea în care
se găsea de a-şi procura banii necesari pentru a plăti taxa de timbru în timpul
detenţiei sale.
In plus, el arată că nicio autoritate nu l-a informat
despre posibilitatea de a solicita o scutire şi consideră că, din acest motiv,
autorităţile şi-au încălcat obligaţiile pozitive decurgând din art. 6 din
Convenţie.
35. El afirmă că judecătoria a statuat pe fondul
cererii sale fără să îi solicite să achite taxa de timbru.
36. In fine, reclamantul reaminteşte miza importantă a
procesului, care avea ca obiect dreptul său de a-şi vizita fiul, şi consideră
că instanţele nu au ţinut cont de interesul copilului de a păstra relaţiile cu
tatăl său.
2. Aprecierea Curţii
37. Curtea observă că apelul şi recursul introduse de
reclamant împotriva Sentinţei din data de 16 octombrie 2000 au fost respinse
din cauza neplăţii taxelor de timbru.
38. Curtea a avut de analizat în mai multe rânduri
cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţă şi a constatat
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi, printre alte cauze, Weissman şi
alţii, §§ 32-44, şi' Iorga, §§ 34-52, hotărâri menţionate mai sus).
După analizarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea
consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la
o concluzie diferită în cauza de faţă.
39. In concret, Curtea observă că, în speţă, valoarea
taxei de timbru stabilită de instanţa de apel se ridica la 94.500 ROL, sumă
care, deşi nu pare foarte mare la prima vedere, reprezintă totuşi o sumă
considerabilă pentru o persoană aflată în situaţia reclamantului, care la
momentul respectiv era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit.
Desigur, tribunalul judeţean i-a acordat în două
rânduri o amânare pentru a putea procura banii necesari în vederea plăţii sumei
respective. Totuşi, Curtea trebuie să observe că reclamantul nu avea nicio
posibilitate de a-şi procura această sumă prin mijloace proprii şi că se afla
la mila familiei sale, care nu avea nicio obligaţie legală de a-i oferi bani.
40. Spre deosebire de Cauza Weissman, în care
limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţă a apărut în stadiul
iniţial al procedurii (Weissman, menţionată mai sus, § 42), în speţă,
reclamantul a obţinut o sentinţă pe fondul cauzei, pronunţată de judecătorie,
înainte de a i se respinge apelurile din cauza neplăţii taxei de timbru.
Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia nu impune
statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să
implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii
să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6
§ 1 din Convenţie (Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25,
seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie
respectat şi de instanţa de apel.
Curtea apreciază că această abordare se aplică cu atât
mai mult în speţă cu cât obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă
decât de instanţa de apel, care a solicitat plata atât a cheltuielilor de
judecată pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le
considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond.
41. In continuare, Curtea reaminteşte că în Cauza Iorga
a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă
pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru şi că, în
orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială din cauză că
hotărârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată
în faţa unui minister (Cauza Iorga, menţionată mai sus, paragrafele
45-47 şi 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de faţă era încă
valabilă aceeaşi procedură pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciază
că faptul că Ministerul Finanţelor nu era, în speţă, parte în procedura
litigioasă nu influenţează aplicabilitatea principiilor rezultând din cauzele Weissman
şi alţii şi Iorga, menţionate mai sus.
42. In fine, Curtea observă miza foarte importantă a
acţiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-şi vizita fiul,
şi reaminteşte că judecătorul sesizat cu o astfel de cerere are obligaţia,
conform jurisprudenţei constante a Curţii, de a apăra întotdeauna interesul
superior al copilului (vezi, printre altele, Sylvester împotriva Austriei, nr.
36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory împotriva României
şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5aprilie 2005). Or, fără să nege că este
în primul rând de datoria instanţelor interne să analizeze faptele, să
interpreteze şi să aplice dreptul intern şi să stabilească astfel limitele
rolului activ pe care legea română i-l încredinţează judecătorului naţional [(Brualla
Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere
de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Garda Ruiz împotriva Spaniei (MC),
nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I)], Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu a
putut să dovedească faptul că tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a
explicat reclamantului care sunt consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că
acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plata lor, dat fiind că o astfel
de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluţionarea sa la data respectivă,
constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe
fond.
43. Ţinând cont de aceste elemente şi după o apreciere
globală a faptelor, Curtea constată că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 şi 13 din
Convenţie, întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti
44. Invocând, în esenţă, art. 8 şi 13 din Convenţie,
reclamantul susţine că retragerea autorităţii părinteşti, ca pedeapsă accesorie
condamnării sale penale, i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii sale de
familie şi că nu a dispus de o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe
naţionale pentru a remedia această situaţie.
45. Art. 8 din Convenţie prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii
sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în
exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut
de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii
sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
46. Art. 13 din Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi
recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze
efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când s-ar datora unor persoane
care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
A. Asupra admisibilităţii
47. Intemeindu-se pe cauzele Posti si Rahko
împotriva Finlandei (nr. 27.824/95, §§ 39-40, CEDO 2002-VII) şi Rizki
împotriva Franţei [(dec), nr. 44.893/98, 3 octombrie 2000)], Guvernul
invocă nerespectarea termenului de 6 luni, în măsura în care situaţia de care
se plânge reclamantul a provenit dintr-un act instantaneu, şi anume Decizia din
17 noiembrie 1999. El consideră că faptul că reclamantul continuă să sufere
consecinţele acestei măsuri nu îi transformă cauza într-o situaţie continuă, în
sensul jurisprudenţei menţionate mai sus.
48. Reclamantul se opune acestui argument, consideră că
situaţia de care se plânge era continuă şi reaminteşte că interdicţia
respectivă l-a împiedicat să participe activ la luarea deciziilor privind
curatela şi încredinţarea fiului său.
49. Curtea reaminteşte că o încălcare a Convenţiei sau
a protocoalelor acesteia poate îmbrăca nu numai forma unui act instantaneu, ci
şi forma unei situaţii continue. Conceptul de „situaţie continuă"
desemnează o stare de lucruri ce rezultă din acţiuni continue îndeplinite de
stat sau în numele statului, acţiuni ale căror victime sunt reclamanţii. Faptul
că un eveniment are consecinţe importante situate în timp nu înseamnă că el se
află la originea unei „situaţii continue" [Posti şi Rahko, menţionată
mai sus, §§ 39-40; Petkov împotriva Bulgariei (dec), nr. 77.568/01,
178/02 şi 505/02, 4 decembrie 2007, şi Meltex LTD împotriva Armeniei (dec),
nr. 37,780/02, 27 mai 2008].
50. Curtea subliniază că, atunci când cererea se referă
la o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac, termenul
de 6 luni începe să curgă de la data încetării acestei situaţii. Atât timp cât
situaţia persistă, regula celor 6 luni nu îşi mai găseşte aplicare [vezi, mutatis
mutandis, Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997-11;
Marikanos împotriva Greciei (dec), nr. 49.282/99, 29 martie 2001; Dogan
si alţii împotriva Turciei, nr. 8.803-8.811/02, 8.813/02 si 8.815-
8.819/02, § 113, CEDO 2004-VI (extrase)].
Aşadar, rămâne de stabilit dacă situaţia de care se
plânge reclamantul constituie o „situaţie continuă" în sensul art. 35 din
Convenţie.
51. Totuşi, Curtea apreciază că răspunsul dat acestei
întrebări şi, implicit, argumentul bazat pe nerespectarea termenului de 6 luni
avansat de Guvern sunt strâns legate de esenţa capetelor de cerere enunţate de
reclamant sub incidenţa art. 8 şi 13 din Convenţie.
Prin urmare, excepţia trebuie unită cu fondul cauzei.
52. Pe de altă parte, Curtea constată că aceste capete
de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. In
plus, ea constată că acestea nu sunt afectate de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
53. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe
art. 8 din Convenţie, Guvernul consideră că ingerinţa suferită de reclamant era
prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume apărarea intereselor
superioare ale copilului. In opinia sa, spre deosebire de Cauza Sabou şi
Pîrcălab, menţionată mai sus, gravitatea infracţiunii pentru care
reclamantul a fost condamnat şi faptul că ea a fost comisă în prezenţa
copilului justifică măsura luată de instanţe.
54. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe
art. 13 din Convenţie, Guvernul argumentează că reclamantul ar fi avut dreptul
să se opună executării pedepsei accesorii în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d)
din Codul de procedură penală, conform căruia o contestaţie poate fi formulată
împotriva executării unei hotărâri din cauza oricărui incident intervenit în
timpul acestei executări. El consideră că hotărârea Sabou şi Pîrcălab, menţionată
mai sus, poate constitui un astfel de „incident" şi furnizează hotărâri
interne, ce datează din anul 2005, în care instanţele au aplicat direct această
hotărâre în cadrul unor căi de atac similare.
55. Reclamantul consideră că ingerinţa în drepturile
sale prevăzute de art. 8 din Convenţie nu urmărea un scop legitim şi nu era
proporţională. El susţine că instanţele interne nu au ţinut cont nici de
comportamentul său faţă de fiul său, nici de interesul acestuia, ci au făcut o
aplicare automată a legii. El susţine, de asemenea, că afirmaţiile Guvernului
în ceea ce priveşte consecinţele infracţiunii de omor asupra copilului sunt
pure speculaţii, având în vedere că nicio instanţă nu a constatat în mod
definitiv faptul că fiul său ar fi fost martor la crimă sau că ar fi văzut
cuţitul care se pretinde a fi fost folosit de reclamant.
56. De asemenea, el consideră, din perspectiva art. 13
din Convenţie, că nu a putut să beneficieze, la data evenimentelor, de o cale
de atac efectivă pentru a se plânge de încălcarea drepturilor sale părinteşti,
hotărârile furnizate de Guvern fiind toate ulterioare faptelor din cauza sa.
2. Aprecierea Curţii
57. Curtea reaminteşte că a statuat deja că aplicarea
interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin
efectul legii, fără ca instanţele să verifice tipul de infracţiune comisă şi
interesul minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale referitoare la
interesele copiilor şi, prin urmare, nu poate urmări un scop legitim, cum este
protecţia sănătăţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, ea a
constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de
art. 8 din Convenţie (Cauza Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, §§
48-49). In plus, ea a apreciat că o persoană aflată în situaţia reclamantului
nu avea niciun mijloc eficient pentru a-şi apăra drepturile rezultate din art.
8 în faţa instanţelor competente, ceea ce contravine art. 13 din Convenţie (ibid.,
§ 56).
58. Ţinând cont de elementele ce i-au fost supuse
atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care
să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. In mod special, ea
apreciază că, chiar dacă infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul
era gravă şi presupunând că ea a putut să justifice retragerea drepturilor
părinteşti, instanţele nu au făcut decât să aplice interdicţia automat.
Intr-adevăr, ele nu au susţinut niciun moment că reclamantul era răspunzător de
lipsa de grijă faţă de copilul său minor sau că i-ar fi aplicat un tratament
condamnabil şi nici nu au folosit faptele concrete ale cauzei pentru a explica
aplicarea măsurii hotărâte. Instanţele nu au apreciat nici interesul copilului,
nici presupusa nedemnitate a reclamantului pentru a-i interzice acestuia să îşi
exercite drepturile părinteşti.
59. De altfel, Curtea observă că mai târziu, chiar dacă
reclamantului îi era în continuare interzisă exercitarea drepturilor sale
părinteşti, prin Sentinţa din 9 februarie 2006, Judecătoria Giurgiu i-a
atribuit implicit părţii interesate custodia copilului, fără a justifica
această măsură printr-o schimbare oarecare la nivelul autorităţii morale
exercitate de reclamant asupra copilului său.
60. Curtea admite că Sentinţa din 9 februarie 2006,
menţionată mai sus, poate fi consecinţa aplicării de către instanţele interne a
hotărârii Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, care, în opinia
Guvernului, ar fi modificat jurisprudenţa instanţelor în materie. Totuşi,
această hotărâre nu a fost adoptată de Curte decât la data de 28 septembrie
2004, adică după 5 ani de la data la care reclamantului i-a fost aplicată
interdicţia. Cel puţin până la această dată, acesta nu a avut nicio cale de
atac efectivă împotriva interdicţiei automate ce i-a fost aplicată.
Mai mult decât atât, dacă se cuvine să apreciem
exemplele de jurisprudenţa furnizate de Guvern, aceste elemente sunt ulterioare
faptelor relevante. Aşadar, în speţă, Curtea nu se poate abate de la concluzia
la care a ajuns pe fondul Cauzei Sabou si Pîrcălab, menţionată mai sus.
61. In ceea ce priveşte întrebarea dacă faptele de care
se plânge reclamantul pot constitui o „situaţie continuă", Curtea
reaminteşte că, în Cauza Vasilescu împotriva României (22 mai 1998, §
49, Culegere 1998-III), aceasta a hotărât că sechestrul bunurilor
reclamantei de către autorităţi constituia o astfel de situaţie, deoarece
sechestrul respectiv fiind ilegal, reclamanta îşi păstra dreptul de proprietate
asupra bunurilor sale.
62. Or, acelaşi raţionament se aplică mutatis
mutandis în speţă, în măsura în care Curtea a stabilit deja că decizia de
a-l lipsi pe reclamant de drepturile sale părinteşti contravenea Convenţiei.
63. Desigur, în speţă, autorităţile nu au luat măsuri
pentru a-l împiedica pe reclamant să îşi exercite drepturile părinteşti,
element reţinut de Curte în vederea stabilirii existenţei unei situaţii
continue. Curtea reaminteşte totuşi că a stabilit deja că omisiunile
autorităţilor competente pot să constituie şi ele „acţiuni continue îndeplinite
de stat". Astfel, în cauza Vasilescu, menţionată mai sus,
„actul" îndeplinit de stat consta în a o împiedica pe reclamantă să îşi
folosească bunurile netulburată. De asemenea, Curtea a considerat ca o situaţie
continuă omisiunea autorităţilor de a se conforma hotărârilor judecătoreşti
definitive (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, §51, 2
martie 2004).
64. In speţă, Curtea constată că după adoptarea
Deciziei din data de 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio
posibilitate efectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti. Trebuie menţionat
că pentru copil a fost instituită o curatela fără ca reclamantul să fi fost
informat despre acest lucru. Desigur, la momentul respectiv, mama avea deja
custodia copilului în baza sentinţei de divorţ şi ea era cea care solicitase
curatela. Nu se poate trece cu vederea totuşi faptul că reclamantul nu şi-a
putut exprima poziţia cu privire la instituirea acestei curatele.
Mai mult decât atât, în anul 2004, direcţia pentru
protecţia copilului a folosit interdicţia drepturilor părinteşti ca argument
pentru a-şi justifica neintervenţia în urma informaţiilor date de reclamant cu
privire la situaţia dificilă a copilului său (paragrafele 24 şi 25 de mai sus),
în timp ce temerile părţii interesate au fost confirmate, 2 ani mai târziu, de
către instanţe, care au constatat că situaţia copilului s-a înrăutăţit din anul
1999.
In fine, Curtea observă că elementele din dosar
sugerează că copilul a putut să părăsească teritoriul românesc în anul 2005,
plecând în Spania, fără acordul tatălui.
65. Dat fiind că acţiunea autorităţilor nu s-a limitat
la decizia ce stabilea interdicţia, prezenta cerere se distinge de cauzele în
care Curtea a apreciat că anularea, pe calea unui recurs extraordinar, a unei
hotărâri judecătoreşti definitive constituia un act instantaneu ce nu crea o
situaţie continuă, chiar dacă anularea ducea la o redeschidere a procedurii [Sardin
împotriva Rusiei (dec), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II].
66. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că situaţia
reclamantului, care era lipsit de exercitarea drepturilor sale părinteşti,
reprezintă în speţă o situaţie continuă.
67. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia preliminară
a Guvernului şi constatată pe fond încălcarea art. 8 şi 13 din Convenţie în
acest sens.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din
Convenţie, întemeiată pe lipsa dreptului de vizitare
68. Invocând acelaşi art. 8 din Convenţie, reclamantul
se plânge de faptul că nu beneficiază de dreptul de a-şi vizita fiul.
69. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 §
1 din Convenţie (paragraful 43 de mai sus), Curtea apreciază că acest capăt de
cerere trebuie considerat admisibil, însă că nu este necesar să analizeze dacă
în speţă a avut loc încălcarea art. 8 în acest sens (vezi, printre altele, Iorga,
menţionată mai sus, §60).
IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări
70. Invocând în esenţă art. 6 din Convenţie,
reclamantul se plânge de soluţionarea procedurii penale intentate împotriva sa,
precum şi de modul în care parchetul a condus ancheta şi în care instanţele au
apreciat probele ce le-au fost prezentate.
71. Or, Curtea constată că procesul penal împotriva
reclamantului s-a încheiat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 17
noiembrie 1999. Introducând prezenta cerere la data de 17 iunie 2001,
reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din
Convenţie. Pe de altă parte, cererea de revizuire introdusă de reclamant nu
poate fi luată în considerare pentru calculul termenului de 6 luni, în măsura
în care ea nu constituie în speţă o cale de atac efectivă în sensul articolului
respectiv.
Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie
respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
72. Prin scrisoarea din 12 iunie 2007, reclamantul,
invocând în esenţă art. 3 din Convenţie, susţine şi că a suferit tratamente
condamnabile din partea anchetatorilor în timpul procesului penal împotriva sa.
Or, Curtea observă că ancheta împotriva reclamantului s-a încheiat cel târziu
la data de 17 noiembrie 1999, data deciziei definitive pronunţate împotriva sa,
adică cu mai mult de 6 luni înaintea introducerii acestui capăt de cerere.
Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea,
tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
73. Prin aceeaşi scrisoare din 12 iunie 2007,
reclamantul se plânge de lipsa îngrijirilor medicale şi invocă în acest sens un
episod ce datează din anul 2006. Curtea apreciază că acest capăt de cerere se
pretează unei analize sub incidenţa art. 3 menţionat mai sus, însă observă că,
începând cu data de 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate
în executarea pedepselor privative de libertate, reclamantul avea la dispoziţie
o cale de atac efectivă în faţa instanţelor pentru a se plânge de condiţiile
detenţiei sale, inclusiv de pretinsa lipsă a îngrijirilor medicale; or, conform
informaţiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a întreprins astfel de
demersuri.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins din
cauza neepuizării căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.
74. In fine, la data de 8 octombrie 2007, invocând în
esenţă art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea cererii
sale de modificare a condiţiilor de executare a pedepsei sale. Or, presupunând
chiar că acest articol este aplicabil în speţă [Stan împotriva României (dec),
nr. 6.936/03, 20 mai 2008], Curtea nu distinge nicio urmă de arbitrar în modul
în care instanţele interne au statuat asupra cererii reclamantului. In
definitiv, nimic nu îi permite Curţii să se abată de la concluzia acestor
instanţe privind executarea pedepsei reclamantului.
Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat
şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
75. Conform art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
76. Reclamantul solicită suma de 30.000 euro (EUR) pentru
prejudiciul moral pe care l-a suferit.
77. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă
şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse şi
pretenţiile avansate.
78. Curtea, ţinând cont de încălcările constatate,
consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 9.000 EUR pentru prejudiciul
moral.
B. Cheltuieli de judecată
79. Reclamantul mai solicită şi suma de 5.915
EUR pentru cheltuielile de judecată angajate de reprezentanta sa în faţa
instanţelor interne şi în faţa Curţii, dintre care 5.715 EUR pentru onorarii
avocaţiale şi 200 EUR pentru alte costuri (telefon şi fotocopii). Onorariile
avocaţiale sunt defalcate astfel:
- 5.280 EUR pentru orele lucrate, dintre care 8 ore
pentru analiza faptelor şi a probelor din dosar, 12 ore pentru studierea
jurisprudenţei relevante, 10 ore pentru analiza observaţiilor Guvernului, 12
ore pentru pregătirea observaţiilor reclamantului şi 2 ore pentru pregătirea
cererii de reparaţie echitabilă;
- 405 EUR pentru 5 ore de discuţii cu reclamantul şi 4
ore pentru redactarea scrisorilor adresate Curţii;
- 30 EUR pentru redactarea şi trimiterea scrisorilor şi
pentru fotocopierea documentelor.
O copie a contractului de asistenţă încheiat între
reclamant şi reprezentanta sa, precum şi o cerere de plată directă a întregii
sume către avocată au fost ataşate la dosar.
80. Prin scrisoarea din 8 octombrie 2007, reclamantul
i-a transmis Curţii o serie de documente şi a informat-o că nu a putut să ia
legătura cu avocatul său, acesta din urmă nerăspunzându-i la scrisori.
81. Guvernul contestă suma solicitată cu titlu de
cheltuieli de judecată. El pune în evidenţă faptul că avocatul nu a intervenit
decât după comunicarea cererii şi face referire la cauze în care reprezentanţii
au solicitat cheltuieli mai reduse pentru cereri de o complexitate mai mare
decât cea din cauza de faţă (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr.
43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004; Anguelova împotriva
Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei,
nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI). Acesta mai apreciază că, dat fiind că
o parte din capetele de cerere au fost declarate inadmisibile, Curtea ar trebui
să reducă proporţional suma acordată (Kehayov împotriva Bulgariei, nr.
41.035/98, § 94, 18 ianuarie 2005).
82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă,
ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai
sus, Curtea apreciază că cererile formulate pentru răspunsurile la observaţiile
Guvernului, precum şi pentru comentariile reclamantului, care au fost integral
pregătite şi trimise de avocat, sunt justificate. In schimb, Curtea observă că
fotocopierea documentelor şi pregătirea scrisorilor au fost clasificate în 3
categorii diferite şi că reclamantul s-a plâns de lipsa răspunsurilor la
scrisorile pe care i le-a trimis avocatului.
In fine, Curtea apreciază că argumentul Guvernului cu
privire la sumele solicitate în perioada 2000-2004 de alţi avocaţi, precum şi
argumentul referitor la complexitatea capetelor de cerere analizate nu sunt
relevante în speţă.
83. Prin urmare, Curtea îi acordă reprezentantei
reclamantului suma de 5.500 EUR pentru procedura în faţa Curţii, mai puţin 850
EUR care i-au fost deja plătiţi de către Consiliul Europei în cadrul asistenţei
judiciare. Suma finală, în valoare de 4.650 EUR, va fi plătită direct în contul
avocatului.
C. Dobânzi moratorii
84. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului
întemeiată pe tardivitatea capetelor de cerere formulate în baza art. 8 şi 13
din Convenţie şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 (accesul la o instanţă), art. 8 şi
13 şi inadmisibilă în rest;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 § 1 din
Convenţie în ceea ce priveşte interdicţia drepturilor părinteşti;
5. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 13 din
Convenţie;
6. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul de
cerere întemeiat pe art. 8 § 1 din Convenţie referitor la dreptul de vizitare;
7. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în
cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform
art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9.000 EUR (nouă mii euro), ce va fi
convertită în moneda statului pârât, ca daune morale, plus orice sumă ce ar
putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca statul pârât să îi plătească avocatului
reclamantului suma de 4.650 EUR (patru mii şase sute cincizeci euro) pentru
cheltuieli de judecată;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
8. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată
în scris la data de 14 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2
şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier